Păi, să m'aimes

 Să-ți gândești fiecare gest în avans, să rămâi prins într-o mișcare neterminată, uitând ce faci ori îndoindu-te că ceea ești pe cale să faci are vreo finalitate, un sens. Mai are rost să-l termin? Să abandonez?

Am ieșit - am văzut că era bine. Un whisky dublu cu gheață la J., o prăjitură cu brânză. O carte. Oameni, cărți, gură-cască, infatuare, dar și râs, bucurie sinceră de a fi fost acolo, toți, străini și împreună.

Replici dintr-un film serial francez:

„- Pourquoi est-on ensemble?

- Parce que tu m'aimes.”

Gara pustie

 Gara pustie își așteaptă unicul tren ce o străbate la ore nefixe așteaptă în speranța că nu se va mai simți atât de singură, se face ora la care trebuie să sosească trenul - trenul nu mai sosește, ea rămâne pustie, rămâne așteptând în van, o tabelă cu sosiri și plecări - goală, literele au căzut pe rând, roase de vreme și de...

Emociones que curan y emociones que matan

 Să-ți ucizi emoțiile, să le torturezi până ți se satură și pleacă-n lume, le pui căluș, cătușe neîmblănite, le ucizi, sufocându-le, până le omori. I kill you until you die. Războiul cu propriile emoții, adică cu tine însuți. Luptând contra ta, speri absurd să câștigi și chiar să mai rămână ceva în urmă, printre ruinele a ceea ce-ai fost. Ceva de la care ar putea porni o nouă construcție de sine. Să speri că nu vei pieri odată cu emoțiile ucise. La mijlocul vieții.

Familia tradițio-anală

 Blocarii surescitați își urează țipând christosanviat, care de fapt nu-i o urare, ci o mărturisire, o afirmație. Țipete cordiale între vecini - îi apucă apoi accesele de tuse ca urmare a binevoitoarelor mele blesteme.

Surorile hermane de la unu își vorbesc una alteia pe-o tonalitate înaltă, într-un apartament de bloc neîncăpător, plin la refuz de zgomotul continuu făcut de niște bătrâni sfidători cu soarta proprie. TV merge cu volum peste mediu, nu-s sigur dacă cineva îi dă vreo atenție, importantă-i evitarea tăcerii, a pauzelor de vorbire, umplerea lor cu poluare sonoră.

Țipete, mobile trântite și târâte, accente teutone, hitlerești.

Toți au ceva de aruncat la gunoi, după sărbători. Cartoane, mâncare stricată, sicrie nefolosite. Sticle de-o goliciune tristă, mirosind a alcool uscat.

Filme-n cap

 Fata în rochie roșie soarbe încet din pahar, stând în picioare lângă șemineu - cât de clișeic!

Toarnă-mi o gură de gin după ce mi-o tragi, timp în care eu îmi verific telefonul. Cât de mult poate inspira pe cineva gelozia! Ideile morbide (despre celălalt) îl trezesc la viață. Îi mișcă rotițele nevăzute ale gândirii.

Nu mă tulbură atât că te-ai culcat cu ea, cât faptul că ea cântă la pian. E chiar talentată! Asta nu pot suporta.

Vrei să-ți ling eu țigările?

 Am distribuit atenție în dreapta și-n stânga. Vorbe în care cred și nu le rostesc niciodată. Vrei să-mi lingi țigările? Cu asta, am intrat în vârsta whisky. Mi-am mai pierdut din răbdare și, pesemne, din șarm. Pentru vin, se cere răbdare.

Whisky-ul îmi insuflă o anumită doză de furie benefică. Mă adună sub steag, ca Ștefan pe răzeșii ăia rupți în cur. Mă face să-mi doresc să sparg, să rup, să dărâm - atitudine de persoană voluntară. Păcat, să construiesc nu pot spune că mă determină. Dar poate că demolarea vine mai întâi...

Îmi place să zac nemișcat în cada mea cu budincă.

Plăcerea de a trage

 Visez că împușc oameni cu o armă încărcată cu alice și sunt nemulțumit de ea, fiindcă nu-mi pot vedea victimele căzând secerate, contorsionându-se sub impact, prin urmare mă aleg doar cu plăcerea zgomotului împușcăturii și cu reculul resimțit în umăr, dar și cu satisfacția de a(-i) lua la țintă (în cătare).

Îmi apăr un teren pe care-l am în posesie la D., pe izlaz, o zonă cu mici măguri, inexistentă ca atare în realitate, un loc idilic, urme de viță de vie și arbuști crescuți grupat. Trag în oameni, oamenii se sperie, însă unii dintre ei mă sfidează, oprindu-se locului și privindu-mă fix.

douăzeci

 De remarcat cum la 20 și ceva de ani poți trece peste necazuri, suferințe, nevroze de abandon și angoase de separare cu o bere-n plus și-o consolatoare bătaie pe spate (sau mai multe) din partea unui prieten care, deși îți cunoaște în linii mari problema, n-a ascultat nimic din amănuntele pe care tocmai le-ai revărsat asupra lui. Dar știi că el, prietenul, se află acolo și poate să facă atâta lucru pentru tine: să-ți aplice amical acele bătăi - ușoare sau „bărbătești” - cu palma peste spate, câteva lovituri, nu chiar niște mângăieri, pentru a rămâne, totuși, în plan masculin și heterosexual.

Între „băieți”, efuziunile liber exprimate au loc doar sub acoperământul beției.

Refuz

 Refuz, deci. Aduc atâtea argumente refuzului meu, încât ajung să mă suspectez de o infinită creativitate într-ale negării. Mi-e teamă să ies afară și să văd (să iau contact cu) viața derulându-se - oameni trăind și iubind ori tocmai împrietenindu-se, tocmai îndrăgostindu-se, despărțindu-se, zâmbind, ca și cum nimic nu i-ar fi atins, rănit sau măcar făcut să se îndoiască de ceva, de cineva, de ei înșiși.

Frenezia

„Este oare cu putință ca atâta înflăcărare, atâta patimă și atâta violență să nu ducă nicăieri?” (Montherlant - Micuța infantă de Castilia)

Confirm: este cu putință, o mărturisesc zilele & nopțile mele de absolută frenezie care n-au condus la nimic durabil, totul s-a consumat acolo, pe loc, totul a depins exclusiv de desfășurarea propriu-zisă, da, a iradiat emoții mult după ce a încetat, dar n-a clădit nimic (exterior mie). M-a clădit pe mine, ceea ce nu-i puțin lucru, totuși.

Însă pe atunci, suferind, dorind, pradă patimilor, murind să mori în brațele cuiva, ai fi zis că pasiunea aceea, năzuința aceea orbitoare, ar fi fost capabilă să mute munții din loc, să ridice din neant temple ale desfătării, dorinței, iubirii - nici un semn nu anticipa ușorul dezgust și distanța de mai apoi.

Des tăinuiri

 Cum berea (prima bere) îmi schimbă întotdeauna perspectiva! Lucrurile îmi par mult mai ușor de urnit, îmi promit mie însumi că se vor aranja, parcă aș ști dinainte că se vor aranja, în absența oricărui plan. Bându-mi prima bere, pot să-ndur mai lesne chiar și soarele. Cu toate astea, nu renunț să sper că mâine va ploua - blestemul meu nevinovat pentru zâmbetul unei lumi ce-și vede mai departe de minuscula ei existență.

Citata și cimama

A mă opri din lectură ca să notez citate din ceea ce citesc (multe, demonstrative pentru simțirea moment) e un obicei destul de prost. E cam ca a te pune să fotografiezi, în loc să privești - pur și simplu - cu ochii tăi, neajutat de lentilă. E ca și când te-ai opri din drum cu intenția de a privi cele aflate dinaintea ochilor tăi ca pe o amintire, nu ca pe ceva prezent, în plină “desfășurare”.

Constip, deci exist

 Să nu reușești să obții apropierea și deschiderea oamenilor e tot un fel de moarte în viață. Te afli în lume, gesticulezi, ești oarecum zărit de ceilalți, dar nu auzit, nu ascultat, ceilalți nu participă la viața ta, ba chiar au tăria de a te respinge.

Respingerea iscă ostilitate și agresivitate.

Nu-s așa sigur dacă nu cumva-i un joc ăsta. Un joc în care ne atragem unii pe alții din lașitatea de a (ne) respinge fățiș. Din lașitatea de a recunoaște fățiș comoditatea, dezinteresul. E mai dramatic să-l aduci pe celălalt la capătul răbdării, să-l determini să cedeze, ca apoi să invoci pretexțul perfect pentru a-i întoarce spatele și a te îndepărta. Ofuscat că ți s-a împlinit „profeția” (lucru pentru care ai tras sforile din greu).

Victoria furnicilor*

“Peste câmpie se înstăpânise de-acum melancolia anotimpului în declin; iar el îndrăgea întâile zile umede cu cerul jos, când încep să cadă ploicelele acelea mărunte, care-i stârneau, cine știe de ce, o vagă nostalgie după îndepărtata copilărie, acele prime senzații dureroase și totuși dulci care te fac să iubești pământul, aroma lui.” (*L. Pirandello - Nuvele pentru un an, Humanitas, 2017)

Rădăcini

 Ceva-i mereu iremediabil pierdut. Or, de senzația că ceva-i iremediabil pierdut nu scapi, pe asta n-o pierzi. Rădăcini smulse? Am pus multă voință în a deveni (cât mai) eu însumi, în a individua, am defrișat aproape totul în urma mea, iar la urmă, la nevoie, n-am mai avut la ce să mă întorc. A regresa în trecut (întoarcerea, deci) este și simptom, dar și balsam pentru suflet, loc bun de cuibărit peste iarna din timpul unor veri.

Nimănui nu-i pasă cu adevărat - poți să-i acuzi? nici mie nu-mi pasă de ei - așa că cea mai bună soluție este, adesea, o regresie răsunătoare (ori discretă). Nu te poți muta înăuntrul cuiva ca să-i preiei & să-i trăiești melancolia. Te poți, cel mult, strămuta mai adânc înăuntrul tău. Totuși, nu o dată, asta mi-am dorit: să fiu in-corporat, embrion, făt, fetus, foetus din nou, cuprins într-alt trup. Să fiu fetusizat.

Ce n-aș face pentru a fi chemat și eu la joacă! Să mă simt cooptat, integrat, luat în calcul. Pregătit oricând să renunț la mine, da, să renunț la mine, nu chiar la tot și toate, însă în mod cert acceptam cu ușurință să mă dizolv în persoana a cărei atenție o râvneam - ieslea mea emoțională, covata cu nutreț. 

Dezechilibrat fiind ca om, sfârșești prin a te iubi mai mult atâta vreme cât nu te simți respins. Te iubești cât ești iubit. Te respingi când ești respins. Să te dăruiești, să te dedici, din foamea de a fi iubit de întreaga lume - iată o altă fațetă (ascunsă) a așa-zisului altruism. Câți altruiști nu sunt, de fapt, decât niște flămânzi (afectiv) bine camuflați?

Defete-ism

 În vremuri revoluționare, defetiștii (așa erau numiți, de-a valma, cei care aveau - și își manifestau - îndoieli, puneau întrebări sau criticau deschis metodele revoluției) erau turnați, vânați, arestați, executați. Să fii vânat pentru a te fi îndoit! Revoluția nu lucrează cu dubii. Revoluția însăși este vârful tăios al unui mare dubiu (la adresa vechii orânduiri), nu mai poate îngădui și altele, odată ce acest mare dubiu devine activ, el devine unicul.

Plouă, ce binecuvântare! Mereu m-a încântat ca ploaia să strice planurile altora. Când plouă și nu am eu planuri nu mă deranjează deloc că plouă, nu mă costă nimic s-o privesc pe geam și să-mi văd de muncă sau de lecturi, că doar nu mă plouă-n gât în timp ce privesc, intermitent, pe fereastră. Îmi place sincer, însă, când au alții planuri și plouă, și le strică lor planurile. Ah, ție îți influențează starea dacă afară plouă, cu toate că n-ai planuri de ieșit? Păi, ce să zic, poate trebuie să te „cauți” la un psi, fă o cură cu Xanax, bea valeriană, dormi sau taie-ți venele.

Ploaia asta mă împlinește (ca atâtea alte ploi ce cad când n-am ce căuta pe-afară).

O aud și-o ascult înadins cum bate ușor în pervaz. Egoist, îmi doresc să plouă! Azi a fost întuneric toată ziua - sau așa am perceput eu. Mi-a convenit. M-am simțit răzbunat, cum „răzbunare” numea străbunica înseninarea cerului după ploaie. „Se răzbună cătă apus.”

Se aude ploaia în curtea din spate, bate frunzele ca pe tobe. Amplificată de frunze, sună mai dramatic. Mă răzbună. E o bucurie a mea egocentrică (din care alții au de pierdut).

Luări în seamă

 Mai apar, timid, și zile, uneori doar ore, în care-s capabil de implicare, de prezență într-un dialog. În rest, mai mult absorb, mai mult elimin, mai mult mă oglindesc în ceilalți. Iar lor, probabil, le folosește (asta ca) să constate că nu-s singurii suferinzi de pe lume.

Păhărelul de țuică se cere trântit de masă, după ce l-ai golit. Îl dai peste cap cu neplăcere, te strâmbi, rostești formula ritualică „bună-i, bat-o Dumnezeu”, și-l trântești de tăblia mesei. Așa subliniezi - țuicii, tăria și ție, bărbăția.

Bogăția de a tânji

 Bogăția lui a nu avea. Odată ce am avut „totul”, mă opresc din avânt, mă pietrific, intru în conservare, încerc să depozitez undeva împlinirea, pe mai târziu, fără s-o folosesc, fără s-o consum, nu mă ating de ea. Astfel, suspectez că-mi place mai mult să tânjesc decât să păstrez ceea ce obțin.

Țărășenia salivează România

Ca trăitor la bloc, totul este să înveți cum să procedezi atunci când te întâlnești pe scară cu cineva cunoscut - cu care te-ar mânca în cur să vorbești, să-l mai descoși de ultimele bârfe - dar n-ai chiar vrea să-l inviți la tine în apartament. 

Totul e să deprinzi nesimțirea aia care să-ți îngăduie să-l ții pe ăla pe scară, la doi pași de ușa ta, și să nu-l chemi înăuntru, ci să clevetiți amândoi - cu voce cât se poate de sonoră - în casa scării.

Asta e una dintre marile “arte” ale traiului la bloc! Noi, cei crescuți la casă, habar n-avem. Nu ești cu adevărat “blocar”, dacă nu știi cum să colportezi o bârfă mică, auzit de tot blocul, amplificat de ecoul betonului ceaușist (“Ceaușescu a dat case la toți.”)

Pentru blocarul român, născut & crescut la bloc, scara este prelungirea firească a apartamentului propriu. Baiul e că toți locatarii cred asta. Numai așa se umple scara de mirosuri de mâncare pe care n-ai vrea să le simți si de conversații prelungite pe care nu vrei să le asculți, dar…

Alte vremuri

 Cerusem cândva, la farmacie, pastile cu efect calmant, nu știu sigur dacă am rostit cuvantul „sedative”, probabil că nu, prea ar fi sunat a confesiune involuntară, a deconspirare, dar știu că am specificat „să nu fie din alea homeopate.” Cred că adăugasem în voce și necesara inflexiune de dispreț.

O grămadă de bani au costat! Acasă, m-am repezit să citesc indicațiile. Faptul că n-aveau deloc efecte adverse (secundare) mărturisea fără echivoc despre cât de slabe erau. Sau cât de ineficiente.

Am înghițit una. Gust de ierburi aromatice provensale, pe limbă. M-am simțit oarecum amorțit, după aia, stând în fund în pat și scriind, dar poate că fusese numai răgazul ăla amăgitor pe care mania de a regreta nefăcutele și amânatele & impulsul de a scotoci în trecut mi-l acordă câteodată preț de câteva ore.

Lecturi cu folos

 „Viața pe care o trăim trebuie să fie expresia ființei noastre profunde - acesta este, de fapt, scopul travaliului psihoterapeutic și al formării.”

 Anne Acelin Schuetzenberger - Psihogenealogia și rănile din familie, Philobia 

Texte la dospit

 Realizez că unele (în)scrisuri au nevoie de-o perioadă de gestație, odată așternute pe foaie. Le citești imediat ce le-ai notat și ți-ar putea părea descompuse, fără un chip al lor și, uneori, fără înțeles. După luni și chiar ani, revenind la ele, le găsești coapte, bune de cules, grele de sensuri (obscure, dar sensuri), grele de trimiteri, te pun pe gânduri. Unde mai pui și strania senzație că nu-ți aparțin.

La polul celălalt, textele ce par să se dezintegreze sub ochii mei, acolo în pagină - abstracte, uscate, cifruri care nu descuie nimic.

Toamna lui Woody

 „În fine, când priveam pe fereastră și vedeam cum frunzele își schimbă culoarea, eram în extaz, dar mă și întristam. În extaz(,) fiindcă nuanțele de roșu și galben din natură întreceau toate tuburile cu vopseluri, indiferent cât de inspirat le combinau pictorii, și tristețe(,) fiindcă frunzele mureau și cădeau înr-o manieră tipic cehoviană, aducându-ți aminte că și tu te vei usca și vei cădea; același ritual brutal, stupid, îți va lua toți neutrinii tăi drăgălași și te vei întreba ce naiba a fost asta? Pe de altă parte, depinde cum vezi lucrurile. Pentru un om, frunzele colorate ale toamnei sunt superbe. Pentru o frunză roșie sau galbenă, garantez că cele verzi sunt mult m ai frumoase.”

Woody Allen - Apropo de nimic, Ed. Litera, 2021, trad. Petru Iamandi (care nu mereu știe unde se pune, gramatical ori stilistic, virgula - virgulele dintre parantezele rotunde de mai sus le-am adăugat eu, n-o să mă puteți contrazice că-și aveau - musai - locul acolo) 

#fuckmetoo #fuckyoutoo

Ce mai citim:

Umor de maximă savoare și un talent de scriitor ce-ți sare în ochi cu cea mai rafinată discreție, încât nu de puține ori ai presimțirea, o pagină sau două mai târziu, că ai ratat o glumă sau o aluzie comică și simți nevoia aia imperioasă și neputincioasă de a reciti, nemaiștiind de unde anume să reîncepi.

Ediția scoasă de Litera face dreptate calibrului acestui autor și iubirii noastre pentru el. Coperte cauciucate, ținută sobră, fonturile dragi lui W. Allen (de găsit pe toate genericele filmelor lui) - albe, pe fond negru. Traducerea pare onestă, fără a mă fi mulțumit 100%. Sunt prea multe “la modul” și “tot ceea ce înseamnă”. O carte de păstrat.

dezgustări

 Băutura asta tare, dulceagă, și aromată are gustul depresiei. Al uitării și acceptării de sine. Whisky-ul sentimentalizează memoria. Îi adaugă note de sepia. Și o ramă kitsch.

În vis, iertarea, la care tânjesc, probabil, s-a lăsat îmbrățișată, abia protestând, cu-o urmă de zâmbet sceptic în colțul gurii și cu o altă urmă, de supărare. Totul e simplu în vis, și rezolvabil, poate fi șters cu buretele după cuvenita perioadă de chin. Un vis frumos și tomnatic, auriu, dulceag, melancolic. L-ai fi putut picura peste pâinea cu unt tartinabil. Faptele sale erau ușoare și triste, atingerile tămăduiau.

Cel mai potrivit loc pentru a suferi este podeaua de lemn, fără covor, poziția făt, nud. Să găsești, mai întâi, mijlocul geografic al camerei și acolo să te întinzi, sau să te repliezi, îmbrățișând genunchii.

Flăcău tomnatic

 Suflă vântul încet, sunet amplificat de uscăciunea frunzelor, viața parțial retrasă din ele, nu știi dacă vine ploaia ori vine toamna, mai sigur - toamna, afară-i totuși însorit, nimic nu pare schimbat, la o privire neatentă aruncată pe fereastră din autoînchisoarea asta căptușită cu cărți și exces de intelectualizare, protejată slab de jaluzele, pare să se fi întunecat, dar nu-i așa.

Mă trezesc cuprins de o nostalgiei a Oradei (n-am să scriu în veci Oradiei) și știu cu precizie ce aș face acolo mai întâi: m-aș duce să vizitez (s-o scotocesc) librăria Humanitas.

Îmi propusesem, pentru astăzi, să merg după struguri și, până la urmă, înarmat cu aparatul foto, m-am dus după cărți, trecând prin centrul sărăcit de oameni sau străbătut sporadic de oameni care aveau aerul că-s pe-acolo cu treabă, vârstnici, tineri grăbiți.

N-am surprins nimic memorabil, pentru camera mea foto, m-am confundat scurt timp cu orașul, am scuturat puțin din încărcătura umerilor. De pe bancă, soarele prea cald m-a alungat, din librăria bufnițelor m-au fugărit țipetele de copii ținuți prea mult între patru pereți, dar și atmosfera aceea dinăuntru, de biserică baptistă - neoprotestantă, în orice caz (unsuros-slinoasă, ipocrită, smerenie teatrală, încetineala unor gesturi care se căzneau să simuleze cultura).

Caut printre cărți cu aviditate, obișnuita speranță că voi găsi chilipiruri, și pare că le-am găsit, câteva, trei: Malamud, Sylvia Plath, Gonzalo Torrente Ballester.

Femeia își arată mijlocul vieții

 Orgoliul satanic, ambiția oarbă de mijlocul vieții, munca pe brânci, abandonul de sine, suprimarea grijii de sine. Sinuciderea lentă. Uciderea sensului personal al existenței.

Răzgândirea prea târzie, mirarea, ura, cruzimea trezirii din iluzie și avalanșa de insulte adresate lumii, ca să nu mai rămână punte de întoarcere.

Să rămână numai fantoma unor nări umede de sucuri și o limbă dureroasă de la atâta mișcare.

Ultimul elan al sfârșitului de tinerețe. Sfârșitul tinereții. Ultimul spasm, ultima rebeliune.

urâtul

 Mi-e urât fără tine, dar

mi-ar fi mai bine cu un câine, un câine alb

ca tine, cu câteva pete, ici-colo,

sfârcuri late, coapse lungi și labele tari,

pe care, cică, nu le-aș fi supt cum se cuvine

decât

în cele mai secrete vise ale mele;

un câine în patru labe,

dintre care două mai scurte, cele dinainte,

mai scurte, mai calde, șoptitoare de povești.

Înainte (și înapoi) de culcare.

F. Sagan*

„Colinele joase din Touraine erau scăldate de lumina blândă, oblică și aurie de septembrie, acoperișurile de țiglă băteau în violet palid și în splendoarea tuturor acelor nuanțe de galben și de roșu, care împestrițau încetul cu încetul verdele deja învins al verii, se strecura un fel de melancolie. Iarna se apropia.”

••••••

*Patul răvășit, ART, trad. Adina Dinițoiu

Lămâi

 Rămas acasă, o anumită nostalgie de a mă simți ușor bolnav, concediu medical, compătimirea de fațadă din partea colegilor, a apropiaților.

Oare am să fac obișnuita, solitara „călătorie în jurul lumii de la vârsta de 50 de ani”? Cu banii ăștia de acum, nu.

Observi și doar intuiești ce se petrece, nu poți explica. Nu poți explica și, explicând, să poți asimila cele observate. Observând și intuind, înțelegi totul dintr-o înghițitură, nu înțelegerea e problema. Ci cum să „sectorizezi” informația primită în vrac, încât să poți trece peste gravitatea ei, continuând să-ți vezi de viață.

Înțelegi doar șocurile faptelor brute ce te izbesc în tâmple, prizoniere în mintea ta, te paralizează cu anxietate, pe când tu vrei să pricepi originea lucrurilor - intuiția îți spune, câteodată amăgitor, că gândind în avans răspunsurile, implicațiile, consecințele (anticipându-le), vei supraviețui mai bine, vei suferi mai puțin.

Nu știu din ce motiv, victimele și chiar martorii unui eveniment zguduitor au reflexul să se desprindă de magnetismul acelei fapte, de unda ei de șoc, prin interpretare.

Ca și cum, cineva care ți-a spart nasul, dacă ar rămâne cu tine după agresiune și ți-ar explica în amănunt motivele pentru care a făcut-o, te-ar putea ajuta în felul ăsta să nu te mai doară atât de tare osul rupt.

Mă autopoziționez la mare distanță de toți oamenii. Mai e și senzația că oamenii, cu toții, se află undeva împreună, solidari, iar eu, aici, singur, eu și stiloul prins stângaci între degete, purtând în interiorul carcasei sale metalice ultimul cartuș de cerneală.

FiRiMITURI

 Ușa vecinilor de alături scârție din nou, semn că avem vecini - ei pot ignora cu seninătate un banal scârțâit de ușă. Probabil că nici ăștia n-au venit ca să rămână. De aia nu ung balamalele.

Fata de peste drum, pe care o patentasem drept lesbiană, și-a găsit iubit. Din ce mi-e dat să văd pe geam, simt că n-ar prea dori să-l expună ochilor blocatarilor, parcă s-ar dezice de el, chiar și-n drumul parcurs de la mașină la scara blocului, nu se țin de mână, nu se joacă, nu comunică languros din priviri, nu se ating tandru, ce început de relație fad e ăsta? 

O fi fratele ei?

Câteodată o surprind zâmbindu-i, dar de cele mai multe ori îi adresează o față placidă, negrăitoare, cel mult îmbufnată - dacă convenim că îmbufnarea este o formă de comunicare. Ori se apropie încoace amândoi, venind fiecare de la mașina sa, certându-se în surdină: ea are cuvântul, el tace sau doar zâmbește, cu capul lui ăla rotund de ucrainean, o bilă binevoitoare.

La bloc, nu se numește că ai casa ta. O împarți cu alții. Prin pereți.

Unii își fac înadins remarcată prezența, numai așa simt că viața lor are sens: năvălind în liniștea celor cu care se-nvecinează. 

Am uitat de toate, mi s-a părut chiar că ziua de mâine e abia așteptată și că sufletul mi-e acum lămurit, dar nu e așa.

Convorbiri cu Mihai I al României*

M.C. O vreme a circulat ideea că ați avut simpatie pentru legionari.

Mihai I: Nu puteam să am simpatie pentru ideologia lor. Vorbeau de Dumnezeu, de Cristos, de Biserică și în același timp ucideau. (…) Eu eram tânăr și tocmai asta nu puteam să înțeleg: cum se potrivește spiritul creștin cu omorul? 

_______ 

*Mircea Ciobanu, Humanitas

Văduva neagră

 Văduva neagră este o specie deasă de femeie, pe cale de apariție și în curs de răspândire pe întreg arealul. Văduva neagră este acea mamă care nu-i încă văduvă (deși se comportă ca una dintre astea), ci doar separată de soț, și al cărei major scop în viață e să-și terorizeze, tocând-o mărunt, fiica adolescentă & să facă valuri pe scara blocului, cea de-a doua ei scenă de spectacole, după locul de muncă (care-i este prima scenă).

Văduva neagră, căci pentru asta am deschis, de fapt, pagina de blog, vorbește întotdeauna tare pe scara blocului, trâmbițând fără complexe din trompeta stridentă a vocii sale de funcționară la stat, pentru a se auzi pe sine și pentru a se face auzită de ceilalți locatari ca mamă responsabilă ce este ea, chiar și așa singură, părăsită, uitată, spunându-i în continuu fiicei cum să facă fiecare pas în viață. Îi spune de la geam, de la etajul 4, când fiica se află jos, în stradă, îi spune la telefon, o sună incontinent și inopinat ca s-o verifice, îi spune, aproape țipându-i cu acea duioșenie tipic maternă, și când e la numai 50 de cm de urechea fetei.

Ceea ce pentru văduva neagră trece ca set de învățături este, în realitate, expresia pură a neîncrederii în propria fiică, neîncredere pe care eu sper ca fiica s-o și confirme, la un moment dat (am trecut și eu prin zisul proces, în post-adolescență).

Văduva neagră călărește bicicleta aia ce zdrăngăne ca o cutie de conservă goală. Își călărește bicicleta ca o amazoană urbană mușcată de streche, indiferent ce prilej i se oferă (i se năzare) de a o călări. De câte ori e nevoie, deschide cu zgomot, niciodată discret, ușa uscătoriei, înghesuie bicicleta acolo sau, dimpotrivă, o smulge cu furie și-o ia din nou între craci, uneori la numai 15 minute de la anterioara descălecare, cu obișnuita mască a impasibilității întipărită pe chip, isterie în voce și impasibilitate pe chip, cine ar fi zis, pornind la atac imediat ce-o apucă nervii.

Bine-mi pare!

 Astăzi sosește toamna, anunțată de un vânt prăfuit și de-un soare difuz, prezent în continuu pe cer, încă răzbătând fără o prea mare greutate printre nori. O să se facă frig, în câteva zile. Aerul polar. Antreul iernii. Odată cu fiecare venire a toamnei, omul se gândește serios - știind că n-o să miște un deget - la schimbarea din temelii a vieții sale.

Trebuie că-i trist să fii doar tu cu tine în ziua venirii toamnei. Vântul foșnește frunzele semiuscate, șoaptele spiritelor, vinovății înăbușite, întoarcerea nefăcutelor, lașitățile, amânările, tăcerile vinovate.

Tăcerea asta - cu care nu-s de acord și pe care nu mă pot hotărî s-o sparg uneori visez c-am spart-o uit că nimic n-a mai fost spus și mă trezesc din nou cuprins acuzator de ea; ajuns din urmă de tăcere.

visenebune

 Vise de dor și regret, sfâșiere, mă simt tras înapoi în melancolie de puterea inepuizabilă (pare-se) a aceleiași vrăji aparent ieftine, vraja din ochi, fascinația privirii reci, fixe, trupul ascuns privirii și - la o uitătură superficială - fără cine știe ce apetisant la el.

Retrăiesc, uneori, emoțiile și rușinea anilor '90, când studiam ca să devin măcar învățător, dacă nu psiholog, chiulul, lipsa banilor, primele iubiri, secundele iubiri, multe fără speranță, primele încercări de a-mi suci gleznele.

Dar și groaza, halucinații cu chipuri ce se substituie unele altora pe facebook, azi nu mai era acolo, dar ieri a fost toată ziua și m-a bântuit, și-am înțepenit.

Ek-staz

 Mă tem c-o să izbucnească dintr-o clipă într-alta țipetele binecunoscute din cine știe ce cameră vecină, țipetele acelea neverosimile, totuși atât de familiare, animalice, nimic omenesc în ele, ai zice, de neoprit, de neascultat (nu stând cu mâinile-n sân), pe care ai dori și să le asculți nestingherit de prezența Altuia, de altcineva, și să le înăbuși cu-o pernă, să le faci să înceteze, de rușine, cum o să vă priviți în ochi mâine, a doua zi, cum o să fii tu privit de ei?

gelozinvidia & ceva liderpiș

Umbră, bucurie, fugă, povară de dus pe umeri, despovărare tainică, invidie (invidiez cu ușurință).

Invidia și gelozia nu sunt separabile în cazul meu. Mai degrabă invidiez pe cineva care-mi ascunde în mod stângaci ceva (un bun, un interes intim), decât pe unul care posedă ceva ce eu n-am, mi-aș dori și eu, dar nu-mi permit.

***

Foarte mulți indivizi, moluște umane, își schimbă, odată cu avansarea în funcție, comportamentul și cercurile (sociale) în care se-nvârt. Își schimbă până și felul cum articulează cuvintele, tonul adresării, ridică vocea mai des, permit mai rar să fie contraziși, monologhează mai des, se rigidizează într-o (presupun) obositoare erecție permanentă - adică, postura clasică a omului mic și neevoluat, ajuns prea devreme la o cât de mică putere. Putoarea cu putere.

Foștii sau vechii prieteni le devin incomozi, îi stânjenesc, sunt prea direcți în opiniile lor (așa cum obișnuiau când și tu erai „om normal”, nu un fucking leader, vreme în care directețea lor nu te deranja)...

Viena

 M-am trezit într-o dimineață splendidă pe un deal de deasupra Vienei, e o răcoare de toamnă, septembrie, mă aflu exact acolo unde trebuie să fiu.

august

 AUGUST - luna marilor întâlniri (cu mine însumi), cu laturi neștiute ale mele, cu ieșiri benefice din amorțeală, cu salturi, pași înainte. Așteptări, hiperactivitate, febrilitate, mutări, pisică.

Demoni

Ascultându-l pe el aseară cu mare atenţie, am avut senzația că rămăsesem fără epidermă, că eram un unic, mare OCHI, simțisem cum, încet, mă decorporalizam. Şi i-am mărturisit - fără ca acela ce se auzea să fi fost glasul meu - ce trebuia să facă. 

N-aș putea reda ce am simţit aseară, și pentru că sunt tot mai convins că e o taină, deci s-ar putea s-o stric, dar şi pentru că mi-e teamă. După ce deschiderea mi s-a "vindecat", fereastra s-a închis, mi-a fost teamă pentru mine. Vedeam cu maximă claritate ceva-ul acela ce parazita, rânjind înspăimântat, răvășitul psihic al prietenului meu încolțit - promisiunea unei răzbunări.

I-am şi spus lui C., în crucea nopţii, că s-a prea ..."faustizat". Nu ştiu de unde am scos această expresie monstruoasă, dar atât de bună să-mi poarte mesajul. Panta raţională, deşi aleasă contra sufletului lui, aleasă de alții pentru el, l-a sedus până la urmă, l-a transformat într-un Împărat (ai văzut prostioara The Cell, cu J. Lopez, splendid totuși ca încercare de redare a mecanismului viselor) al unei împărății întinse cât coaja unei nuci.

Ei bine, în noaptea aceea am avut îndrăzneala să arăt cu degetul către diavol. Apoi, am mers pe jos către casă, ca-n lehuzie, abia având percepția drumului. Am umblat cumva gol pe dinăuntru, ca şi când "ceva" fusese extirpat din mine, ca şi cum aş fi născut - nu neapărat un copil normal, nu neapărat un copil viu.

Carte de îmbucate

Posibil să cădem într-un plictisitor și unsuros acord, vorbind despre supă. Dar stai puțin, ai remarcat, oare, cum revii tu în propriu-ți nutshell imediat ce discuția "degenerează"?

 

O să fim de acord, e ursit, mai ales dacă și ție îți place tot atât de mult ca mie: supa, cu multe legume, supa de găină, de orice zburătoare sau umblătoare păsărească. Ciorbele ardelenești, doldora de tot ce mai găsești prin ogr(e)ada, nu atât de acre precum cele făcute cu borsch, dar acre.

 

Ce kestiune, să vrei să mi-l bagi pe Borges sub nas! Ce aveți cu mine, prieteni buni? Am impresia că v-ați pus în cap să mă maturizați mai curând decât mi-ar fi sunat mie ceasul electronic. Sau?

 

Mă și enervezi, mă și încânți, rămânând atât de labirintică. Știi, pe alocuri, scrii ca Borges? Numai că - pe tine - nu-mi vine să te arunc cât colo. Poate, doar, să ne arunc cât colo.

Locuri. Duschgel

Răspunsuri nepuse întrebărilor:

a. pe burtă - cu voia dv.

b. pe spate, în ochișorii de deasupra, mă scuzați, fundului

c. nu vrei să știi

 

Nu știu cum stă treaba cu legăturile largi de eșarfe. Și unde anume s-ar potrivi mai bine să fie legate eșarfele...

 

Merg acum să-mi obosesc pupilele cu blondele astea cu pulpe tari. În fapt, nu-s chiar asa blonde, nici tari - avem și aici un mischung rasial: croați, unguri, austrieci. Genele s-au mai întunecat.

 

Și, pe urmă, o să citesc din Borges. Doar pe jumătate zvântat de apa dușului.

Ești bine?

Să presupunem că avem două personaje. O ea și un el. El izbucnește într-un plâns subit (sau îl bușește plânsul, cum zic sudiștii). Ea întreabă:

- Ești bine?

Dacă aș fi eu scriitorul, ajuns la scena asta, l-aș pune pe el să-i tragă ei un cap în gură pentru felul cum a pus întrebarea!

Măi, Duffy, dacă mă vezi că plâng, cum dracu' să fiu “bine”? Eventual, poți să mă întrebi: ce ai? Ce se petrece cu tine? Ce s-a întâmplat? Sunt desfigurat de plâns, deci evident nu e “bine”!

“Ești bine” ăsta (cu varianta sa: “te simți bine?”) este în mod sigur înșurubat în creieraș odată cu excesul de filme americane (toți românii “cunoaștem” engleza, nu-i așa?). Dar îl auzim și în viața de zi cu zi, rostit de tot felul de prostuți - corporate ori ba - ghiftuiți cu Netflix.

Fly green

A fost acum un veac seara aceea scăldată în whisky ieftin vândut scump barul coclit înverzit iarnă frig un pahar după altul, keepemcomin, sau să fi luat oare dintru început unul dublu cu plata în avans ca s-o pot șterge la primul semn de îndurare? Detaliile se estompează, trec odată cu secolul, rămâne eternizat sentimentul împovărător al umilinței de a fi fost ținut în stradă la poartă motorul pornit al taxiului tăcerea extrem de grăitoare, docilă, a taximetristului, nici un alt taximetrist n-a mai tăcut așa în viața mea, în viața lui, cursa înapoi la o altă adresă nici o întrebare adițională din partea șoferului asurzitor de discret. Câte din astea o mai fi văzut, la câte o mai fi asistat!

Bețivi sentimentali, așteptând degeaba în mașina lui, pe timpul lui, pe banii lor, duhnind a alcool, orice fel de alcool chiar și cel mai scump iese înapoi din om sub forma unor vapori împuțiți, mult mai împuțiți decât la intrare.

Nu știu nici până azi cât timp am petrecut cu paharul de dublu în față, un timp nedefinit, minute repezi, nemăsurate, dar mă grăbeam, hotărârea fusese luată, deci n-am stat foarte mult - presupun. Înăuntru era chiar plăcut, ca într-un pântece învelit într-o epidermă prea subțire, lumină slabă, voci scăzute, lume puțină, atâta că mă simțeam privit insistent, dar nu-mi prea păsa, și de altfel nu sunt sigur dacă nu cumva privirile curioase erau doar în mintea mea, nu mă atingeau. Poate că, din contră, mi-aș fi dorit să fiu privit, ghicit și compătimit măcar din priviri.

A fost un pic ca-n filmele ușurele spre proaste, unul dintre gesturile prin care (m-)am abandonat, acceptând să decad în ochii proprii și care a pregătit ruptura de mai târziu a punților, a pregătit-o, nu s-a petrecut imediat, nu mai țin minte când anume a avut loc scena asta penibilă, înainte de, după ce? Să fi avut deja în mine germenele traseului, iar băutura să fi cristalizat asta, s-o fi adus în prim plan, s-o fi transformat în decizie disperată, imperioasa nevoie de a mă pune imediat în mișcare, chiar si într-un mod stupid, făcut la cacealma, absurd, riscant, scandalos?

Carosabilul umed, contorul torcând inaudibil, fără urmă de solidaritate. Nici un cuvânt, nici o întrebare. Totul mă acuza, inclusiv scenografia iernatică. Indigest moment, și regretabil! Dar necesar, ca să-mi deschisă calea către presupusa trezire de apoi.

Păstârnac

 Sunt un jidov rătăcitor. Contest statornicia, resping autoritatea. N-am nație, n-am drapel, n-am casa mea, refuz mai departe înrădăcinarea. Prea îndelungă perioada cât am fost dependent, ca să mai am vreun apetit pentru a mă lega de ceva.

Vecinătăți

 Vecinii de peste drum (îi poți numi vecini, când stai cu chirie?) construiesc ceva în curte, „bagă betoane” - cum se zice. Zgomotul metalic al lopeții înfipte cu ciudă în prundiș e un semnal pentru mine că „astăzi avem treabă, să nu-ți faci planuri”, e amintirea dăților în care era de lucru acasă și eu mă ascundeam, turmentat, în camera mea, încercând ostentativ să dorm, să fac ce voiam eu, nu ce voiau ei.

Lopata, scrâșnind sec în nisip, betoniera răcnind în gol, eu trebuind să car apă sau să alerg ca să opresc apa. Adult ca vârstă, n-o simțeam, mă simțeam redus la funcția de argat, un pic cam umilitor. Trebuia să fie rugați și chemați alții ca să lucreze, neplătiți, doar pentru că erau neamuri sau prieteni. Eu, privind la ei pe geam, până mă-nduram să ies.

Iar somnul meu devenea și mai chinuit, ascunzișul meu în semiîntunericul camerei - și mai rușinos, apăsător, penalizabil, paralizant.

Lopata aceea țipând rănită de pietre și strigătele tatălui fața lui asudată bronzată descompusă de efort și de nemulțumirea veșnică - la care și eu contribuisem din plin prin lipsa de „chemare” către muncile domestice - pe care o purta încifrată în suflet, dar și pe chip, răvășindu-i-le.

Vina cărților

 Am crezut cu tărie (și aș zice că - în continuare - cred) în aceea că lectura atâtor cărți va lăsa urme bune în mine, mă va face mai calm, mai omenos, mai tolerant, mai meditativ. Am îndoieli că lucrurile au decurs chiar așa. Încă mai sper, dar credința a pălit.

Nu acest gen de transformare este adusă de cărți. Cărțile mi-au apropiat, parcă, o lupă de ochi. Văd totul mărit, amplificat, crud, amănunțit. Sunt tot mai neîndurător cu ceea ce văd. Nu regăsesc în mine acel grad sănătos de resemnare. „Puțini oameni înțeleg că există un refuz ce n-are nimic comun cu renunțarea.” (A. Camus)

Sunt ostil, sunt mușcător, deși timid, lipsit de îndrăzneală în cele mai stranii împrejurări, dar agresiv - te miri când și cu cine. Sunt o plită încinsă, un arc întins, un replicar, un reactor...

Cărțile mi-au pus în mâini mai multe unelte, arme, modalități de a ieși din mine, de a deversa, cum îmi tot place să spun. Sunt un nazist gramatical, din cauza lor, sunt și un maniac al stilului, bine șlefuit sau din topor, dar - în mine - am rămas la fel de tulburat și dezorientat („o persoană foarte tulburată”), nestatornic, meteorologic - nu știu cum o să fiu de azi pe mâine, umoral până la maxima oboseală.

Cărțile m-au nepregătit pentru a fi în lume. O refuz, îi arăt gesturi obscene cu deget de muie, îi vandalizez icoanele făcătoare de minciuni.

Din toate țările

 Muncitorii care lucrează la învelirea blocului vecin se plimbă nonșalanți pe schele, se uită prin casele oamenilor, după care, excitați de intimitatea pe care o încalcă, ejaculează de sus în creștetul trecătorilor.

l'arbre qui cachait la forêt

 Nopțile astea cu somn precar și vise murdare îmi dau impresia că am fost fugărit peste brazdele arate, recent sau mai demult, alea recente sunt negre, tari, arcuite ca niște coapse tonifiate, sunt clisoase, îți poți suci glezna călcând cum nu trebuie (între ele), pe când cele vechi, cu toate că și-au păstrat forma, sunt sfărâmicioase, calcifiate, înșelătoare ca nisipul,  te încetinesc, te țin pe loc.

Știu cum e, am încercat să alerg peste brazde când eram copil. Mă împiedic, dau să cad, îmi revin, cad, salt înainte, acum sunt în aer, mai încolo mușc țărâna, o scuip, o prind în palmele încleștate, îndârjit că nu pot înainta, parcă aș sta mereu pe loc, în ciuda efortului imens și a aerului tare.

Port sâmbete

 E una dintre sâmbetele ce urmează unei nopți petrecute într-un zbucium steril - nedormită, sufocantă, ucigașă.

Mă dezintegrez în ziua următoare, acțiunile și gândurile îmi sunt total dezarticulate și numai cu eforturi înzecite mă pot aduna puțin ca să evit comiterea unor greșeli greu de răscumpărat apoi.

Dar reușesc să mă recompun, cu eforturi mecanice, ce mă vor face să mă simt epuizat la finalul zilei, șofez, trec strada, citesc niște pagini, cumpăr câte ceva, plătesc fără a mă încurca în socoteli sau în pin-uri de card, dialoghez sec și timid cu vânzătorii care-s placizi încă din zori.

Chaleur

 Răbdarea îndelungii mângâieri a spatelui, căldura palmelor, febra ce ți le încinge, transpirația ce repede ți le îmbrobodește, îmbrățișarea incompletă, oprită de curbura osoasă a spatelui, oasele imediat dincolo de piele, moliciunea neopunând rezistență a coapselor și-a feselor, arhitectura fără defecțiune a palmei și a labei piciorului, palmele mici, degete lungi, subțiri, șoptind aristocratic în mișcarea lor, picioare palide, cu bronzul scăpătat, gălbui și rece.

Apocalipsa rațiunii, genunea simțurilor, violența intrării, strigătele scandalizate. Morțile repetate.

French fries

« On écrit toujours à cause du malheur. On écrit parce que quelque chose ne va pas. » (Jean d’Ormesson)

Micuța infantă

“Bărbatul face pe prostul ca să-i placă femeii, se târăște ca să o obțină, apoi, după ce a avut-o, devine grosolan, spre a se răzbuna de umilința până la care a trebuit să coboare. Este ritmul raporturilor dintre sexe” (Montherlant)

Pi dos

 Mă dau la fund, cobor înăuntrul meu pe scara cărților citite, odată cu fiecare pagină cu fiecare carte în care mă scufund și pe care apoi mi-o leg de glezne ca să mă trangă-n jos în mine.

Mă străduisem prea mult, după care, trezit ca vinul desfăcut prea devreme, am tras frâna, am lăsat-o mai moale, am devenit precaut, mai precaut decât în timpul primilor pași, nu arăta deloc promițător ce se întrezărea, iar preparativele din culise erau atât de bine dosite încât nici o bobiță de sudoare n-a ieșit la suprafață. Un mic gând, o trădare de sine, o tresărire, un preview.

Cărți de joc

 Cartea asta, Luminătorii, e scrisă într-un stil revolut ce nu mă implică mai deloc. Catton își tratează personajele cu condescendență, parc-ar fi niște copii idioți, cu toate că unii protagoniști sunt apoi (sau în prealabil) caracterizați ca având o istețime peste medie. Nu înțeleg cum „așa ceva” a primit Man Booker. Cum poți compune ca-n sec. XIX - o pastișă, practic - și să iei Man Booker?

Niște pasaje descriptive de tot căscatul, rame de tablouri, broderii, detalii nefolositoare, divagații - nu sporesc suspense-ul, sporesc enervarea.

Somn, somn, să-nălțăm

 Am uitat de când n-am mai dormit bine. Am uitat ultimul somn bun, complet, fără întreruperi. Mă zbat noaptea ca un pește care a uitat să înoate, un pește ce visează uscatul, fiindu-i groază că se va trezi și va fi nevoit să-nvețe să respire într-un mediu nefamiliar, ostil.

Cu tot somnul scurt, visez o frumoasă moartă, trăsături de lună în creștere, oval, rotunjimi în expansiune, ochi nespus de vorbăreți, altfel tăcută, mută, grăind numai prin frumusețea ei îmbălsămată.

Cozi de șopârlă. Fortis imaginatio generat casum*

Fantastica viaţă interioară a lui David se ţese - scurtă, tristă şi febrilă - cuprinsă între cele trei "borne", aparţinând de o realitate imprevizibilă: labirinticul său cămin de împrumut, torentul secat şi cinematograful cu filme peticite. Un decor, prin ruina şi inconsistenţa lui, cum nu se putea mai potrivit pentru infinite fabulaţii. Plăsmuirile minţii îndulcesc, vremelnic, penuria şi sentimentul apăsător al regresului, umplu himeric stomacul, mint nevoile şi fac să pară surmontabile slăbiciunile. Aceasta, însă, câtă vreme injecţiile cu fabulos sunt atent dozate. Altfel, parafrazând un pic ceea ce spune proverbul latin*: o imaginaţie stăruitoare se poate revărsa în real, alterându-l. Puteţi vedea în carte în ce fel anume.

Douchebag

 De ce ai fugi de un duș abundent pe care să-l lași, purificator, să curgă asupra ta, să simți cum îți înmoaie apa jegul și-ți ia cu ea putoarea cea învechită, de piele nespălată?

De ce te-ai pune nespălat în pat, în loc să gândești că, bă, poate put, poate împut patul și mai am de dormit în el?

Poate că-mi put picioarele, subsuorile, inghinalul etc. Încinse și frecate prin căldură, cu jegul cel vechi înmuindu-se și începând să se descompună într-o operă olfactivă deconstructivistă.

Neutralitatea minții

 Îngrijorătoare dificultatea cu care reușesc, uneori, să-mi adun concentrarea pentru a mă scufunda în ceea ce citesc si, ca atare, pentru a înțelege. Roman, proză scurtă, ochii le urmăresc, mintea îmi rămâne în urmă, rătăcind pe căile știute numai de ea.

E drept, Lydia Davis e aridă, cu toate că are umor din belșug, iar frazele-i - forfecate scurt - n-ar trebui să pună probleme, în mod obișnuit. Cred că „problema”, cu Davis, este imparțialitatea minții ei, faptul că este, vădit, o scriitoare foarte (prea?) inteligentă, e detașarea asta aparent rece: stilul ei de a scrie; distanța pe care o ia față de personajele sale, deși n-aș spune că este întru totul nepăsare - e o neputință sau ne-voința de a le fi aproape la bine și la greu, o incapacitate a ei (înnăscută sau educată) de a empatiza - din care autoarea și-a făcut, cum spuneam, un stil propriu, o semnătură, un brand.

Mai e, apoi, economia textelor. Pe când să te instalezi în ele, se taie. Nu văd în asta un defect sau un punct de criticat, ci o văd ca pe o capcană în care mintea mea - sabotată de preocupări și gânduri neîntrerupte - privește neatentă și cade.

Eforturi (la fel de) mari, și cu Bolaño. Sunt doi autori aparte, incomozi - nu atât prin subiectele atinse, cât prin felul, câteodată scrâșnit, cum își așază literele, sintaxă, fragmentarism etc.

Nu-mi dau încă, pe deplin, seama din ce motiv anume stilul „despodobit” al lui Davis este greu de urmărit! Totul e acolo mură-n gură, deși lasă mult loc și interpretării. Davis este abrupt eliptică, reținută, refuză psihologia, deci și adâncimile sau complexitatea conferite artificial personajelor, prin intervenția abuzivă, atotștiutoare, a autorului de tip clasic.

Tranșee

 Baricco, Această poveste: „Nu există nici un fel de eroism în pedepsele pe care ți le aplici de unul singur, nu sunt pedepse, de fapt, ci neînțelese plăceri.”

Pentru a găsi forța să continui, din când în când trebuie să ți se mai întâmple și câte un lucru bun. Dar răsunător de bun, nu dintr-acelea discrete. Relele ce ni se întâmplă sunt mult mai histrionice, se dau în spectacol, fac gălăgie, scandal, mă asurzesc.

Devii incapabil să discerni binele cel timid, subteran, molcom, într-un așa vacarm al lucrurilor ce nu funcționează.

Când, într-un sfârșit, găsești un plan, o rezolvare (departe și aia), ceva se strică, altceva cade, se oprește din bunul mers, subit, nu mă mai pot baza pe ceea ce, până de curând, mi se părea cert, stabil.

J. Attali: „Aaron, prin tăcerea sa, explică faptul că nu stă în puterea noastră să pătrundem durerile inexprimabile, ne face să înțelegem că durerea e consubstanțială naturii umane; că a iubi o ființă trecătoare înseamnă să fii, la un moment dat, condamnat să suferi, în tăcere, la pierderea celui drag.”

Ineu d'antan

 Aș spune că Ineul arăta mai mult a oraș când era umbrit de copaci și mai puțin „renovat”. Îmi părea mai mare, dar și mai intim, mai plin de ascunzișuri. Nu vedeai prea limpede cine trece pe partea cealaltă, ori vedeai, dar fără a fi văzut - stând în parc, în bezna desăvârșită. Intram în birturi ca-n oaze: cald, fum, lumină, muzică proastă de la Europa FM, barmanul complice o dădea mai tare când, rareori, răsuna ceva ce-mi atingea o coardă.

Aroma de pizza, pe care nu mi-o prea permiteam, sau imensul hamburger cu ficat de pasăre, berea proastă, dar bună (nu știu să existe bere inteligentă). Dar exista concurență - „clienții mei”. Patronul ne fideliza cu un zâmbet. Restul era pe bani. Unii împărțeau pizza cu mine. Primeam de pomană o felie roșiatic-portocalie, ceapă multă, cât să nu uit lesne seara aia, și uite că în seara asta, peste ani, o pomenesc.

Au fost mai multe dăți în care ne împărtășeam mai mulți dintr-o pizza, n-o pot aminti doar pe una dintre ele. Sărăcia era constantă, până apărea câte cineva cu bani proaspăt sustrași din vistieria tatălui.

Parfumul acru de fum, pizza, pișat și iubire înăbușită, oftaturile ce umpleau, încărcând-o, încăperea din lemn, privirile lăcrămoase, în gol sau în pieptul plin (de regrete) al vreunei fete, nou sosită în oraș. Altfel, eram doar noi de noi, cu slujbe de mântuială, în timpul cărora ne făceam că lucrăm, nu lucram nimic, doar mă temeam zilnic că voi fi inspectat de istericul director.

Prizonierul muzicii

 Muzica a tras timpul în ea, nu m-am mai putut desprinde. Urechile - lipite de cap, fidele, au ascultat bine și cu discernământ, respingând ce nu suna la fel de încântător ca prima dată.

Câteva piece trance ce mi-au dat nesănătoasa iluzie că m-aș putea întoarce în urmă cu 20 de ani, când mă întâlneam cu ele prima oară, dar nu ca să le aud din nou în premieră, ci ca să regăsesc spiritul nelumesc al vremii aceleia.

Aveam iluzia că iubeam în fiecare zi, fără să-mi fi fost necesar un obiect al iubirii. Senzația unei îndrăgostiri veșnice. Îmi iubeam prietenii cu erotism maxim, iubeam soarele, nu mă speria răcoarea serilor, nici un drum nu era prea lung, nici un sunet prea puternic. Nici o fată, prea mult.

Casa

 Casa copilăriei, definitiv compromisă astăzi, va dispărea în curând, nu mai există. Am mers acolo si i-am privit chipul stricat, de nerecunoscut, ca să mă obișnuiesc cu gândul că nu peste mult timp va pieri. Să accept. Odată cu ea se duce și amintirea concretă a unui timp fantastic din viața mea. Nu idilic, fantastic!

Bălării, câțiva copaci care mi-au fost martori.

Nu se va alege nimic din toate alea, iar eu va trebui să mă decid de unde mă trag, încotro mă-ndrept, să mă rup, să continui să pășesc fără înecăcioasa nostalgie de azi.

Smartomul

 Mintea îmi coboară-n degete, degetele nu știu ce să facă cu ea, tot ce pot ele: s-o transforme în mișcare, în reflexe și reacții spasmodice, greșeli de scriere și de trimitere.

Degetele nu pot decide de unele singure să se oprească sau când să se oprească, bat, alunecă și îngrașă ecranul, secretând și mai multă grăsime, sebum, la nervi și la ranchiună.

Iritarea și ranchiuna, senzația urgenței, tortura importanței proprii.

Pierderea șirului vorbelor, argumentarea deșertică, până la înisiparea lexicului, până la pierderea busolei din buzunarul rupt, plin cu lucruri nespuse, nevorbite.

reptile

 Sunt atâția șerpi care doar dorm acum, aliniați, aproape urlând ca să acopere zgomotul mașinilor, subzistă acolo, mai departe, picotind în umezeala ta nesănătoasă, în adăpostul lor, martori ai unor intenții crude (prin lipsa lor de simpatie, prin opacitatea în care zac și mor încet strangulate).

Nu-i loc de nici un viitor aici. Stările ni se schimbă cu repeziciune, nu trăim două zile la fel, noi - adică - nu ne suntem identici nouă înșine două zile la rând. Cum să abordezi asta?

Mi-au fost, uneori, necesare luni de zile ca să am în sfârșit curajul să pun niște întrebări, să pot îndura fără obișnuita senzație de dezintegrare răspunsurile.

Service

 Cumaistricat totul? Folosind privirea verde-tulbure, tulburând puțin fundul mlaștinii, ca să vălurești oglindirea unui eu într-alt eu? Multe semne de întrebare, îmi plac întrebările, nu-mi plac semnele lor, găsesc că strică ansamblul textului, melodia tristă din fundal e alterată și se zaharisește puțin.

Am bănuiala că intuiția îmi spune, adesea, mai multe decât aș fi eu, la un moment dat, dispus să aflu. Presimțirile și apoi precauțiile mi se dovedesc, în mare măsură, bune de utilizat, fie că-s de rău sau de bun augur.

Spânzurați deasupra realității, refuzăm s-o gândim, n-o atingem nici cu vârfurile pantofilor, reducem la minimum contactele cu ea, o refuzăm ca oaspete în mințile noastre, în felul ăsta amânăm să concepem ce va fi după. Nu va fi nimic după.

cărți la metru

 Aș cumpăra vrafuri de cărți de la antik, apoi le-aș studia ca să aflu adevărul despre toate cele. Le-aș citi la lumina lămpii de birou, cu lupa, înmuind la răstimpuri degetul pe limba ta scoasă - gesticulația contează mai mult decât învățarea în sine - ca să dau pagina.

Chef să mă tolănesc în vecinătatea unei piei dezvelite, să citesc ceva fierbinte, cu mici sorbituri pedante, nu cumva să mă opăresc și după aia să nu mai simt gusturile (ce se discută).

Se aude aspiratorul. Cineva bate amarnic un covor ce sună gros și prăfuit. Există și un sunet al prafului.

Când eram mici, ne plăcea să facem praf. Trăgeam după noi pe drumul de țară, în goana mare, crengi căzute din copaci după furtună și ridicam un nor de praf care, un timp, atârna imobil în arșiță, în urma noastră. Eram mașini!

Alarmă falsă, cu furtuni și ploaie. Nu plouă și nu furtună.

Nu dorm. Toată ziua - înmărmurit de somnolență, dar cred că a fost, de fapt, refuzul de a lucra, nevoia stăruitoare de a mă ocupa numai de mine însumi, de treburile mele.

Efecte colaterale

 Și zilele devin leșioase, alunecă scrâșnit înspre singurătatea cu care ne-am prea obișnuit - până-n punctul în care ne trezim tânjind la redobândirea ei grabnică, uitându-i efectele colaterale (ce nu se lasă niciodată așteptate): dor, sfârșeală, dorință seacă, satisfăcută mincinos & parțial, dezordinea vieții în solitudine, impresia de autonomie reconfortantă pe termen scurt, de faccevreaueu, cumvreaueu.

Trezirea intempestivă a personalității, nevoia de a sublinia diferențele și întâietățile, nu asemănările, nu conservarea armoniei atât de greu de cucerit.

Dorul de casă, de intimitate solitară, de lucrurile familiare, de micile ritualuri ce te definesc și te ajută să te pierzi în tine, să fii tu însuți - cel care nu există, un zgomot surd de fond, nu o persoană.

Când te încearcă și trăiești dorul de casă, nu stai să prevezi, să anticipezi senzația de gol de după aceea, odată instalat înapoi în propriile tabieturi penibile, glasul trupului ce tot mai cere apropiere.

Ieșiri

 Ieșim în oraș ca băieții, se consumă bere, e mare hipstereală acum cu berea ieftină, amară, gustul veritabil de bălegar proaspăt, râgâiala de pișatul boului, accelerări în gol, curse și întreceri imaginare.

Bărbați. Burta le crește, părul li se retrage, curul tocit de scaunele moi sau tari ale localului, senzația de neîmplinire când totul se termină, odată cu stingerea ultimului bec. Memoria plină de nume fără folos de fotbaliști pe care din toamna ce vine nu-i vei mai urmări. Ce-o să faci cu atâta acumulare (de cunoștințe)? Devii baraj? Profesor de fotbal pe hârtie?

Cafeaua și tăițeii de mâine. Nesomnul de acum. Nemulțumirea că am citit puțin. Dar văzut multe. Citit explicații, plăci, tăblițe, monede, tezaure, cutreierat subsoluri, pivnițe, ghețării, caves aux vins. Descărcări nebune.

Învățături (pe care n-o să le urmăm) pentru noi, corpora-triștii

Cioran: „Singura mea religie în viață a fost libertatea, non-dependența, faptul de a nu depinde în primul rând de o carieră. Am înțeles din capul locului că viața nu are sens decât dacă reușești să faci ce vrei. Pentru mine, toată problema a fost cum să-mi salvez libertatea. Dacă aș fi acceptat vreodată să lucrez într-un birou, să-mi câștig viața, ratam totul. La Paris, am cunoscut o grămadă de ratați, tipi foarte bine de altfel, dotați, dar pe care îi distrusese biroul.”

(Interviu de G. Liiceanu - Apocalipsa după Cioran, Humanitas, 2021)

Aprilie

 O răceală de aprilie și cerul profund ce-o însoțește de obicei. Lumină de nord, cerul lentilă, profunzimea străzilor sub lumina aia, zâmbetul complice al străinilor pe care n-o să-i mai vezi după aceea.

Masculi

 Îmi provoacă o stare de disconfort râsetele îngroșate ale bărbaților sub ferestre. Se opresc și dezbat pe teme fără miză - fazele din ultimul meci văzut la tv ori gesturile negândite comise în timpul beției de grup de aseară, nu-i ceva de râs, e totul forțat cu tușe groase, groasă-i și vocea, masculină, or mie îmi vine să mă bag sub pat până când ei trec, nu știu de ce s-au oprit tocmai aici, sub ferestre, ca să mă simt eu amenințat, vârât sub pat, frisonând la fiecare hohot mai răsunător sau mai spart.

Motoare ambalate și voci bărbătești strigând la unison păreri în care nici ei nu cred, enervări care nu-s ale lor, deși reale.

Se aud clopotele de vecernie, ora este și un sfert, niște glasuri îndepărtate de copii m-ar putea liniști, ar putea echilibra situația umorală, mă extrag de sub pat, masculii percutanți au trecut, nu înțeleg ce-i ăsta - un loc de întâlnire, loc de plecare, poate că ies doar la fumat, în trib, și urlă în loc să-și arate pulele.

Colocatari, frate!

 Vecinii încep iarăși să se agite, de la distanța mea pare cu atât mai sterilă mișcarea asta a lor necontenită; ai zice că sunt controlați de o instanță exterioară, mai tare ca ei, că n-au nici un control conștient asupra lor înșiși, nu gândesc, se supun mișcării, nevoii imperioase de a menține vie foiala, agitația.

Ies din și intră în casele lor, trântesc portierele mașinilor, bărbățeii blocului vorbesc la telefon cu voci înadins îngroșate, carevasăzică masculine, iar când nu vorbesc la telefon li se adresează cu o dezinvoltură teatrală membrilor familiei, care asistă de la ferestre cu un entuziasm gălăgios, scremut, la plecarea sau la sosirea lor, ca să le dea măcar senzația unui sprijin.

Uitare

 Noapte cu vise solicitante, cum că uitasem mașina parcată pe undeva prin Ineu, pe o străduță, ca și când ai putea „uita” mașina într-un orășel pe care-l traversezi la pas în 30 de minute. Condusesem beat, băut, mă întorsesem acasă pe jos, nu-mi mai aminteam unde se afla mașina, cheia era în buzunarul meu, o pipăiam să mă asigur că e, așteptând într-un aeroport sumbru pentru a zbura la o oră incertă cu un bagaj incomplet către o destinație necunoscută, lăsând apusul în spate, zburam așadar către Orient, înapoi către naștere.

Iulian vs Gregorian

În 1924, Biserica Ortodoxă Română a schițat trecerea la calendarul Gregorian, prilej cu care legionaroidul împuțit Nae Ionescu (Nazi Ionescu) - acest mărunt și anonim Goebbels de România, dar mentor hipnotizant al unor intelectuali rătăciți - a protestat zgomotos! Compromisul a fost că BOR a rămas fidelă anacronicului calendar iulian doar în ce privește Paștele.

Dacă citim printre rânduri istoria, ca să vedem care sunt motivele reale pentru care cele mai multe Biserici Ortodoxe au ales să se ghideze în “fixarea” Paștelui după un calendar care NU MAI EXISTĂ, deducem ușor că marele motiv ascuns este acela de a evita sărbătorirea Învierii împreună cu creștinii catolici și reformați! Altă rațiune nu găsim în această imensă prostie.

Nu mai vorbim despre ruși care, dimpreună cu obedientele lor rude, sârbii - au păstrat calendarul iulian (revolut!) pe tot parcursul anului confesional.

Conservatorism îngust, complex mesianic clinic și un #gicăcontrism de neam prost.

Vecini pinguini

 Nu-mi era deloc dor de șezătorile locatarilor înșirați pe treptele de la intrarea în bloc. Fete care trec, bere la cutie, voci ce se vor bărbătești, apăsate, plictisite, atotștiutoare. Aceiași „vecini” care se cred stăpâni peste bloc, vechi pe strada asta, fondatori ai orașului, urmași ai descălecătorilor...

Mașinile continuă să circule în format cârnat, deși e trecut de 22, capacele de canal clămpăne prost așezate. Vecinii intră-n casă.

Curg neîncetat zoaiele vecinilor, se aude țeava de scurgere susurând mai întâi, apoi gâlgâind infect, ca o scroafă sătulă, mirosul răspândindu-se din baie în tot apartamentul. Intuiesc că-i seara lor de spălat.

Își primenesc cărnurile porcine ce le atârnă în falduri suprapuse sau acordeonizate, crețuri, straturi albe și grase, osânză, onctuozitate, piei împuțite de fumul gazului de la mașina de gătit, fumul numeroaselor țigări fumate-n casă, mirosul lor obișnuit - de stătut și de umblat. Murdăria dintre degetele lor, vocile dogite, aparențele familiale ce umplu de mucegai pereții cutiilor în care locuiesc.

E trecut de 23, oamenii încă mai intră în scară, încă mai sosesc acasă - ce vieți de căcat, să stea zi lumină departe de casă, dar nu la distracție, la muncă, pentru a se strecura hoțește, seara, într-o cutie!

Kreștinizm

 Spune tuturor te iubesc și poate că ți se va întoarce întreit, înzecit.

Spune tuturor neiubiților acel „te iubesc” și să nu te temi că ai putea greși, nu te teme de riscul că ai da, astfel, peste un înfometat de dragoste care te-ar putea crede pe cuvânt și căruia i-ai putea cădea cu tronc!

Dura ta

 Aceeași escaladare, în mare măsură - aceiași pași greșiți, împingerea tensiunii în amonte, dinspre un umor acceptabil către ostilitate. Întrezăresc realitatea ca printr-un geam neglijent spălat, e bine, în caz contrar - aș fi fost mult mai atins. Să fii ca un om băut, dar nu încă euforic.

Am avut o vârstă (imposibil de tânără) când iubeam simpla trezire din fiecare dimineață și mă speria căderea în somn. Îmi părea că adormirea e o „mică moarte”, mă fura vieții, mă fura conștienței.

Ca, mai apoi, să se reverse asupra mea acele clipe în care te cuprinde o dorință nestăvilită de îmbrățișa lumea întreagă, de a-i declara iubire și de a o aduce pachet acasă la mine.

Sunt omul care nu îndură durata. Sunt sfredel, dar sunt și curtean, adulatorul care detestă adulația.

După mult circ și balansare interpersonală, mers pe sârmă și exces de curtoazie, mi se face scârbă și mă golesc de afecte.

Ceaușizzzm. Rezzziduuri

 Ca mai oricare pui al simulacrului comunist, am petrecut și eu mai mult timp cu părinții decât ar putea petrece orice copil din ziua de azi. A fost asta spre binele meu? Nu sunt convins, n-am nici o concluzie definitivă. A fost, fără îndoială, o grămadă de timp, mai îndelung ca al altora. Un record cronologic. De aici o fi provenind și angoasa de separare cu care m-am pricopsit? Predilecția de a suferi la nesfârșit, meditând, în loc să rup pisica (la care, de altfel, țin firesc de mult).

Pluviometru

Seara se scurge toată într-o singură oră, ora ce-a mai rămas până mâine. Ca la un semnal, cititul mi se oprește, blocat undeva în spatele minții, prezentul furând scena întreagă. O nouă dublă trebuie trasă cu chipul tău, mâine (în bătălie, să te gândești la mine).

Notițe

puterea mea - slăbiciunea

 Când ne ascundem (după cuvinte), scopul ascunderii (de celălalt, în spatele frazelor eliptice, sibilinice) este ascunderea însăși. De fapt, o demonstrație de putere. Puterea ta asupra mea. A lui asupra ei. Dar, mai ales, a ei. Slăbiciunea mea, curiozitatea mea infantilă, nevoia de a ști, de a afla - toate parcă stârnesc (în celălalt) exercitarea abuzivă a acestei „puteri”. O putere gratuită - pentru că-i facilă, apăsată, șarjată, greu de trecut cu vederea.

Puterea ar fi cu adevărat putere dacă s-ar manifesta într-un mod discret, reținut, mai puțin evident, și nu atunci când este atât de ostentativă, atât de grosolană, pe alocuri. Nu puterea lui „pentru că pot”. Nu „pentru că o am (asupra ta).”

***

 Să mă privesc în mintea ta ca în cea mai nemincinoasă dintre oglinzi.

Să fim ca acei oameni simpli care găsesc bucuria naivă a ceea ce au în comun, și - la urmă - are să-i unească.

killing time

 Nu a minți trecerea timpului. A o umple. Dar tot un fel de minciună este și umplutura. Ce altceva ar putea să însemne să ai un dor greu (ori cu neputință) de împlinit și, ca să uiți că-l ai, să te amăgești ocupându-te cu altele, refugiindu-te în ocupații surogat, în ritualuri și manii, în desfigurări ale realității. În furii care, de multe ori, nu-s nici măcar ale mele, revărsări de care mă folosesc prompt pentru a-mi scurge propriile dejecții.

Suflet îndoit, pliat, harmonică. Suflet celular, ca un fagure, cu celulele strivite sau înfundate de presa ce stoarce mierea. Doar că nu-i nici o miere. Fluxul vieții curgând cu dificultate, înăbușit.

De ce să scrii?

 Să scrii ca să nu mori de tot, să scrii ca să nu-ți pui capăt vieții, să le îngădui unora (dragi sau nu) să aibă parte de tine prin scrisul tău, să ai și tu parte de ei, să înduri mai bine adunarea anilor, îndepărtarea tinereții, să scrii ca să trăiești mai multe vieți, să faci ceva cu talentul tău, să scrii ca să-l afli pe Dumnezeu, să primești iubirea la care atâta râvnești, precum și alții, la care tu ești orb, râvnesc la iubirea ta.

Dimineața

 Dimineața, primele gânduri și emoții sunt mai întotdeauna negre ca noaptea. Am nevoie de eforturi deosebite, gemete și oftaturi, cu tot ritualul inutil a jurămintelor că o să-mi iau curând o vacanță, că o să-mi părăsesc jobul (ca să fac ce?) pentru a-mi regăsi liniștea, am nevoie de o cafea, de apă, pastila zilnică, mâncare multă la micul dejun, ca să mă stabilizez, să mă fac funcțional, bun de pus în funcțiune. În ficțiune.

depresiuni

 Depresia apoasă și călduță - ca apa din calorifere în luna aprilie. Apoasă ca apa?... Stătută, suportabilă. O depresie alimentată automat - din sine și din toate amintirile prea plăcute sau prea urâte ale vieții.

Un cățel oarecare întâlnit pe stradă, un papuc purtat neglijent sau un pantof ce înnobilează chiar și cea mai nesemeață gleznă, o stradă sau un apus, felul cum „cade” lumina, a proba și a-mi cumpăra niște haine, a socoti banii rămași pentru restul lunii, a sta la rând, a deschide laptopul, a nu răspunde entuziast la un e-mail, ci fără nici un chef, multe altele - toate vin și mai pun câteva lemne verzi pe focul mocnit al depresiei.

Are o lentoare numai a ei, ce nu te împinge nicidecum spre hotărâri radicale.

Bună ar fi o zi în singurătate deplină, să stau trântit în pat, cu o carte-n mână, să scriu incontinent prostii din astea, să beau, să dorm!

Ca Se Mg Zn

 Nu e o premieră, am mai trecut prin starea asta, toamna, primăvara - este similară dorului, se poate lesne confunda cu dorul, îl imită pe acesta foarte bine. Ai jura că-ți lipsește ceva fără de care n-ai putea face un pas mai departe, absența ce te încremenește, îți împotmolește capacitatea de a decide (ajungi de nu mai iei nici o decizie, ceea ce - până la urmă - este tot o decizie), îți influențează energia, umoarea.

O persoană poate fi doar umbra golurilor pietrificate din ființa ta.

Înclin să cred că acest sentiment al absenței este, în realitate, un dor de mine însumi - de o vârstă probabil idealizată, dintre cele prin care am trecut, pe care le-am împlinit. Dor de mine. Dor de timp. Dor de o vârstă anume.

Persoanele dragi sunt chipuri alipite anumitor vârste ale noastre. Dau pagina, la vârsta următoare (sau precedentă), acolo stă atașat un chip (sau mai multe).

Persoane și goluri. Contururi decupate, în care niște caractere străine (ni) se potrivesc - câteodată perfect! Piese lipsă din noi înșine. Incompletudine.

De ce scriem - Philip Roth

„Trebuie să stai singur într-o cameră, doar cu un copac la fereastră cu care poți vorbi. Trebuie să stai acolo și să scoți din tine pagini peste pagini de rahaturi, așteptând ca un bebeluș uitat măcar o picătură de lapte matern.” (Polirom, 2019)

Amor vincit

Amor cu ochii înlăptați de pielea piftioasă și degetele mari, roșii, de la cele două picioare. Degetele ce cântă repezi la clarinetul tastaturii imaginare, depozitarele sângelui ce îți vine-n inimă atunci când ți le ridici pe marginea canapelei la odihnă și dezumflare.

Jurnalul ciumei - în curând, un an

 Ca fără cap. Mintea pare că-mi trimite niște impulsuri elementare din altă parte, telegrafic, de peste mări și țări, ai zice că nu-i mintea mea, nu suntem deloc complici, nu ne înțelegem, nu bem uneori câte-o bere împreună.

Confuzie. Stat în picioare minute-n șir, neștiind ce să fac, cum să fac, câte și ce lucruri să iau cu mine. Provizoratul tocmai își atinge limitele. O să vină vara - o altă vară pe care s-o parcurg ca prin tunel?

Pentru prima oară în luni de zile, am gândit că-i timpul să iau totul cu mine, să fie toate lucrurile mele, toate hainele, cărțile, într-un singur loc, să nu mai trăiesc răspândit.

Varianta literaturizată a sciziunii.

Nu mă lăsa să mă mișc teama că voi uita ceva, imobilizat de teama că s-ar putea să am chef de o carte pe care omit s-o pun acum în bagaj, de parcă cine știe ce grav ar fi să n-ai cutare carte la îndemână.

Mă-nvârt în jurul meu, pironit cu mintea goală în raza unui cerc strâmt. Așteptând în stația calamității.

Lucrul de acasă

 Ce este atractiv - printre altele - la munca de acasă: faptul că nu te simți constrâns (de ochii lumii) să umpli timpii morți cu prefăcătoria (socialmente indusă) că te afli în treabă; poți privi nestingherit, cu (sau fără) interes, pereții, dând curs reveriilor.

Recolta

 Încerc să citesc, dar am uitat cum sunt vecinii (și viața la bloc): mi se adună pe sub ferestre, în familia completă, și clevetesc nestingheriți, iar eu nu pot urmări rândurile, ochii îmi fug odată cu mintea ce-mi regresează automat la nivel de înjurătură, înțelesul cuvintelor îmi scapă, cartea lui Jim Crace (Recolta) este orișicât grea, mlăștinoasă, cere liniște.

Oamenii nemerituoși ai vieții mele. Mi-au furat sufletul - e drept, pus de mine la îndemâna lor - pe care, altfel, l-aș fi dăruit cărților, lecturii.

Genuine replica

 Singurătatea - condiție a autenticității? În singurătate, lepădarea măștilor. Respiro. Scufundarea în sine. Disparția (ori suspendarea temporară a) chinului de a-ți compune un chip.

Cioran: „Atât de mare îmi este câteodată nevoia de singurătate, că până și ideea de a merge să mă întâlnesc cu cineva m-aduce într-o stare vecină cu nebunia.”

Încetați munca!

 Să se termine odată ziua de muncă și să mă-ntorc liniștit în lumile mele. Multele lumi, deschise cu prilejul fiecărei cărți începute.

Multe cărți, vrafuri de cărți, firecare cu povestea sa - gata de-a fi absorbită prin ochii mei pofticioși.

Să mă-ntorc la cărțile mele, la pofta mea de a trăi vieți paralele, de a fi pus pe gânduri, pus la încercare de cele citite.

Citesc ca să uit, ca să încetinesc timpul și ca să trăiesc mai multe vieți într-una.

Sfat

 N-aș putea zice că dau sfaturi proaste, dau sfaturi bune - mai ales când acestea sunt extrase dintr-o furie personală preexistentă. E ca și cum mi-aș da mie un sfat, dar după ce-a trecut necazul, atunci când toți devenim experți și știm perfect ce-am fi făcut dacă am fi știut ce să facem.

Când reușesc să mă indignez, dau cele mai bune sfaturi! Mă strămut complet în pielea pățitului și-i vorbesc ca pentru mine însumi - cu patimă și din cale-afară de „orientat” (cum zice corporatistul) pe problema sa.

Prin sfaturile mele prea apăsate, încerc de fapt să-l schimb pe Celălalt din temelii. Când nu-mi sunt ascultate & urmate, mă înfurii, devin coroziv.

Cioran (Caiete, martie/1972): „Toată viața am dat sfaturi în stânga și-n dreapta. Nimeni n-a ținut seama de ele vreodată. Curios e să vezi însă că, după ce au comis greșeala de care-i preveneai în ajun, oamenii vin iar în ziua următoare să-ți ceară sfatul.”

Dragostea - un sentiment al absenței

Rien

Ieftineli

 O cugetare ieftină: de la o vreme, singurul eu care-ți rămâne este cel care ai devenit. 

Pentru că urăsc armonia socială simulată, înțelegerea de conjunctură - tribală și de clan, am devenit un intrigant. Ador să dezechilibrez găștile și să scandalizez gâștele ce, îndeobște, formează găștile. Muierile, în special, nu se pot lipsi de mica lor hoardă.

Prefer un confict deschis unui dispreț mocnit, camuflat - pe cât se poate - cu laude abundente, rostite cu precipitații, din vârful limbii.

Afară - păsări, câini. Nu mă tulbură cu nimic. Mă tulbură, însă, dialogul chinuitor dintre o „doamnă” și femeia care, deduc, e plătită să-i lucreze grădina. „Doamna” îi răspundea zilierei cu o superioară exasperare, în replici scurte, condescendente, din cale-afară de plictisite.

abandon

Astăzi, zi blândă căreia i-am declarat c-o iubesc deîndată ce am făcut ochi, în zori. Aud cum se crapă de ziuă și, asurzit, încerc să îndepărtez cu mâna panica unui nou început.

Nevroza de abandon - până și atunci când mă simt vizat de nebăgarea-n seamă a unora pe care-i invidiez ori pe care mi-i doresc mai aproape - într-o așteptare cerșetorească a atenției și afecțiunii lor.

Nu mai am pace sufletească, odată ce m-am oțărât la cineva (drag sau nu), și mai mult de atât: mi se pare că lumea întreagă se oprește în loc și-mi întoarce la unison spatele, lăsându-mă să sfârșesc ostracizat, exclus.

Mi-aș dori ca toți ăștia să fie nefericiți în absența mea, eu să fiu vidul lor, piesa lipsă din puzzle-ul necomplicat al personalității lor. Să nu poți fără mine. Să nu poți face un pas fără mine!

Cioran, Caiete/Ianuarie 1971

„Somnul ca eveniment. E esențial, e semnificativ că majoritatea, dacă nu toate sinuciderile, sunt pricinuite de insomnie. Somnul lecuiește totul: nici o tristețe nu-i rezistă. Lipsa de somn însă amplifică cel mai mărunt neajuns și preschimbă o iritare în catastrofă. Nu ne putem închipui un vizionar, adică pe cineva înclinat către exagerarea extremă, dormind bine. Lipsa de măsură e rodul nopților nedormite.” (Humanitas, 2016)

Visând cu ochii

 Visul cu ochii, felul amenințător în care (mi se pare că) se apropie de mine o Necunoscută puțin cam prea prietenoasă cu care devin repejor intim și-mi dau seama de rapiditatea asta neverosimilă chiar în timp ce o visez, e prea de tot - atingerile ca din întâmplare, zâmbetele cu subînțeles, vorbele cu ricoșeu, dodii, avansuri, mici cedări.

Primejdie mare de a te amăgi, fiindcă nimic nu-i real, totul e bine delimitat și îngrădit, măsurat și definit prin formulări ce nu lasă vreun dubiu.

Necunoscuta apare în vis în virtutea stranietății ei: a ales să aștearnă - ca pe niște separatoare pașnice, dar neechivoce - cuvintele ei clare între noi.

Totul fiind delimitat, interzis așadar, fac orice pas pe un teren deja minat, cu tabla anunțului aferent  - teren minat - înfiptă-n sol, pusă la vederea oricui, cu neputință s-o ignori.

Philip Roth - Contraviața

 „- Poate că-ți place să fii într-o perpetuă criză, spune ea. Mie nu.

- Dacă nu m-ai fi întâlnit pe mine, probabil că ai fi uitat și ai fi trăit o viață mai liniștită.

- Dar te-am întâlnit.” (trad. Alexandra Coliban)

Altă (zi de) luni

 Luni dimineața. Bicicleta mi-e ruginită, bucăți putrede se desprind din ea. Mormintele-s săpate în sol nisipos, or asta le face să pară șubrede, precare, s-ar fi putut oricând prăbuși în ele însele. Dar nu asta era teama mea. Mormintele deveniseră nesigure, dinăuntru-n afară, pentru cei de afară. Nu mai ofereau nici o garanție că i-ar putea păstra în interiorul lor pe morții conținuți de ele.

Vorba lui Louis XVI: „Nimic”

 Eterna și repetabila (sau tocmai de aia eternă, pentru că repetabilă) zi de luni, petrecută-n adormire, în amintirea neîmpăcată a unui somn din care m-am extras cu greu în zori.

Orice încercare (patimă) - dificilă sau nefericită - o pot asimila mai lesne urmărindu-mi narcisic procesul gândirii, înlănțuirea gândurilor, admirându-mă gândind, cu toate că-n numeroase rânduri e vorba de o gândire sterilă, circulară, repetitivă, alergare în jurul cozii, un du-te-vino ce-și face anumite efecte (benefice?) prin oboseala pe care mi-o induce într-un final.

Ori poate că oboseala o fi vreo „concluzie” inconștientă la care ajung gândind, ca apoi să mă relaxez, toropindu-mă și abandonând comod introspecția (ce de multe ori ar trebui continuată mai adânc, pentru a pune o dată capăt pattern-ului).

Prin a-mi admira buricul gândirii, îmi cârpesc stima de sine, urmez o cură de „vindecare” temporară prin asta.

Tot astfel, mă „admir” citind, scriind, având oarece succes (trecător) online, provocând râsul.

Suferințele îmi sunt amânate, rănile - pansate. Mă destind. Mi-e somn.

cotidian de tranziție

 Stare de nimic tranzitiv, mă sfătuiesc cu un cunoscut om bine intenționat de altfel despre o chestiune pe care nu sunt prea încredințat că am s-o fac: - a mă apuca de propria afacere.

Born again

 Trezirea. Renașterea. Deșteptarea. Nașterea din nou, pe picioare de lut. Maturul nou-născut. Nou-născutul fără mamă, apărut pe lume dintr-o palmă a destinului, dintr-o ocheadă ce a dărâmat totul în cale, iar pe el l-a lăsat gol și expus, echipat pentru a iubi, dar neputând s-o facă decât târând familia in corpore în iubirea lui.

Oboseala nevrotică

 Recompensa crepusculară a oboselii (pe care ai vrea să n-o bănuiești c-ar fi una de origine nevrotică). I-ai dat destule motive ca să rămână o oboseală obișnuită: de la atâta efort, de la muncă, de la pereții între care stai închis(ă) - te obosești pentru a nu reieși că suferi.

Arăți doritorilor crăpăturile, bătăturile, asprimea din palmă. Toate dor - pe motivul folosirii intense a uneltelor. Nu-i loc de nici un gând, nici un dor, nici o umezire lubrică. Nici un regret.

Oboseala nu „cuprinde” numai bătături, crăpături, asprimi, mici dureri, ici-colo, icnete, oftaturi, ci și o rețea încăpățânată, în plină expansiune, de riduri ce și-au făcut prieteni noi pe chip. Oboselii îi plac îndeosebi ochii.

Sunt sigur de un lucru și am să-l recunosc aici: n-am chef de nici un plan astăzi. Cel mult, aș hălădui solitar până la epuizare, până mi s-ar termina pașii.

Ritualul primăverii

 „Într-o clipă, s-au șters s-au estompat, lunile de necaz, de reproșuri rumegate, monologate, dramatizate, repetate - și foarte înveninate - în vederea unei posibile reîntâlniri, imputări, discursuri, acuzații, cum se fierb doar în infernala căldură a mâniei disperate (...); intenții de a mă revanșa, de a mă răzbuna dăruindu-mă (oricui, primului trecător...), unui ipotetic amant ce nu sosește niciodată la timp pentru a-și juca rolul necesar în mașinația urzită întru batjocorirea unui al treilea, pe care nici măcar nu-l cunoști.” (A. Carpentier)

persoana dezechilibrată

 De unde întărâtarea asta de a bate la porți închise cu zgomot? Și, în general, de ce se mai bate la acele porți? De ce să nu îți vezi de drum? Cu ce te ajută să ți se deschidă și să fii poftit, în silă, înăuntru? Și cu ce te ajută să suferi, nu singur (și decent), ci sub ochii altora?

Batem la porți, fiindcă nu știm cum să dăm piept cu refuzul. Nu-l știm înghiți și digera. Imaturitate, dependență, handicap afectiv.

Respingerea - ce ne incită (să ne situăm sub pragul de jos al umilinței). Subaprecierea - ce face din noi niște cerșetori sau niște pachete de furie stearpă.

Iar peste toate, dezideratul ca lumea întreagă să agonizeze la unison cu mine.

Trecătorii mi se opresc, periodic, pe sub geamurile de la stradă și vorbesc, poartă dialoguri nesfârșite.

Îmi place să privesc pe fereastră - când mi-e frică să trăiesc. Nu de puține ori, îmi imaginez că, tot pe fereastră, scot pușca și fac liniște-n jur.