Socializare selectivă

 Bineînțeles, mă ia tremoloul dinaintea unei zile de „birou”, neliniștea mocnită, fără alte manifestări detectabile decât o oarecare tendință de a ordona, preventiv, lucrurile din preajmă, un mai mare zel în toate cele, ducerea sforțată la capăt a unei cărți, liste „to do”, începerea altor cărți și aducerea lor mai aproape, pe noptieră, mai multe însemnări în caiet, ochi mai uscați, uit să clipesc din cauza anxietății, și apoi clipiri mai dese, litanii, mantre, mătănii interioare pentru a alunga gândul la ziua de mâine, neplăcerea de a merge într-acolo, unde se cere să-mi compun un rol, un alt chip, indigestia de a mă afla acolo...

Lipsa mare

 Lipsa (sau insuficiența) banilor te face mai smerit, într-un mod superstițios (nu creștin), dar bănuiala mea e că asta se petrece numai la suprafață. Smerenia dobândită la strâmtoare, menită să mă convingă pe mine că-s bine și așa, cu bani puțini.

O vreme, reușesc să fiu cumpătat, cam până la jumătatea perioadei rămase înainte de următorul salariu. După care, ceva se sparge, ceva intră într-un tangaj periculos, o gaură apare undeva, o ruptură (în fund?), iar pe acolo se scurg, cu repeziciune, toți banii de care, afișând o gestică cvasi-religioasă, prefăcut ascetică, nu m-am atins timp de 2 săptămâni.

Mijlocul acelei înșelătoare acalmii, când încă mai ai impresia că banii îți vor ajunge până pe 6 ale lunii viitoare, e doar o fantasmă. 

N-ai bani = îți dă de gândit, devii inventiv. Ca, la urmă, să-ți bagi ceva în stăpânirea de sine și să spargi în extazul risipei tot ce mai ai.

Telefonul a sunat îndelung

 Măgarul de împrumut își face convorbirea telefonică din fiecare seară. Iese pe balcon, să i se audă mai bine trompeta. E vocea lui. Socotesc că vorbește atât de mult (și tare) la telefon ca să-și evite partenera dolofană cu chip de bufniță căreia i-au căzut penele din jurul ciocului.

Când zâmbește, ciocul i se ivește și ea capătă cea mai tâmpă privire.

Cineva încearcă să mă sune pe fix, dar nu răspund, un număr de Germania - trimisesem un email și ăla voia să discutăm. Mie nu-mi plac - și mă feresc de ele - discuțiile la telefon, fără suport scriptic. Adevărul este că, de fapt, încerc să nu mă implic, poate trece, poate dispare situația, dar n-o să dispară, doar se amână și va reizbucni cu o oarece forță, încercându-și calea către final.

Situațiile sunt create și amplificate de oameni, de neglijență, de anxietatea lor, de carierismul lor psihopat.

Înțeleg mult mai bine despre ce e vorba dintr-un text scris, chiar de e prost scris. Ca urmare, n-am răspuns.

Situațiilor nu le place să se mențină mult timp în viață. Își joacă actul și apoi se duc să dispară în cimitirul situațiilor.

Muncă idioată. Ani pierduți.

Telefonul sună îndelung, cu mare nesimțire. Insistă neamțul. Nemții insistă. E rolul lor pe pământ. Insistența, persistența.

Vecinul de împrumut - glasul răgetului de măgar. Țigări multe. Iar ea e soprana ascultată de nimeni, care mătură după ce artiștii părăsesc scena. Soprana sălii goale, cântând la mătură.

Identice

 Zile ce seamănă între ele. Unele mai apăsătoare, altele, inexplicabil, hilare, petrecute ca sub efectul unui narcotic. Timpul fuge, zgomotul, muzica dată mai tare, descoperirea (rară) a unor artiști/piese noi, goana zgribulită către mașină.

Gândul copleșitor că, pe șosea, traficul s-a aglomerat deja și c-o să am mult și bine de așteptat înainte de a fi lăsat să mă încadrez și eu.

Frig, în mașină. Să iau, să nu  iau pâine. Câteva pagini de carte. Somn.

Sunt (din păcate) român, deci bag de seamă (că-i gratis)

 Respir cu dificultate, în Cărturești, angajații (mai ales, ele) își fac o căldură ca-n placentă, umblă aproape despuiați, pe când clienții-s cu toate hainele pe ei. Mă intimidează, de asemenea, ceilalți „cumpărători”, în realitate niște fâțâitori ce penetrează librăria doar ca să fie văzuți, ca să se pună într-o închipuită valoare în raport cu partenerul - nu cumpără niciodată nimic, se foiesc de colo-colo, fac o tură pe la rafturi, fără să discearnă sau să atingă vreun cotor de carte, zăbovesc la jocuri și la porțelanuri. De mesele cu noile apariții, trec fără să tresară.

Se arată-n lume, pășesc afectați, au mutre afectate, privesc drept înainte, de parcă ar avea un scop bine conturat, nu observă pe nimeni și nimic, iar mie îmi place să mă zgâiesc la ei ca un nesimțit la nesimțiți și să înregistrez momentul acela scurt în care dobitocii ăștia curăței și bine îmbrăcați, dar goi pe dinăuntru, se simt priviți de mine, zbaterea aceea din pleoape, unica mică trădare a faptului că m-au înregistrat, continuând să se uite direct în față, dar de pe acuma trădați de mimica lor ușor dezorientată, m-au detectat cu privirea periferică, își activează imediat stăpânirea de sine princiară, de copii ai unor blocari îmbâcsiți, și evită cu nespus talent contactul vizual.

E un joc al meu. Unul dintre jocurile mele de-a privitul. Îmi place să-i surprind cum mă surprind privindu-i, dar nu mi se uită în ochi, ca și cum ar fi fost cu toții crescuți de cei mai mari experți în etichetă de la curtea Spaniei. Nu pot înțelege de unde au deprins reflexul ăsta de a ignora cu superioritate (sau este timiditate? din ținuta lor princiară nu s-ar deduce, dar încurcate-s căile complexelor psi).

O femeie - Sherlock Homeless

 O femeie cu înfățișare de „fără adăpost” se oprește, soarta!, sub ferestrele mele, ca să vorbească la telefon handsfree, la 8 dimineața. Am mai văzut episodul ăsta de atâtea ori!

Vorbește mult, interminabil (a vorbi tare - în public - la telefon, până ți se încinge-n mână, mi se pare o boală pur românească; la noi, e generalizată, la civilizați - o excepție). Vorbește mult, aproape că numai ea vorbește, mă întreb cu seriozitate dac-o fi într-adevăr cineva la capătul celălalt... Dar cred că e!

Și atunci, mă întreb: ce idiot ar putea fi dispus să asculte o idioată vorbindu-i fără oprire la telefon, într-o dimineață rece și întunecoasă? În primul rând, eu n-aș fi răspuns, în locul ăluia/ăleia care a fost sunat, darmite să accept așa o convorbire lungă și din cale-afară de incoerentă.

Femeia asta făcea planuri la telefon, voce tabagică, înfofolită ca una dintre vitele umane care stăteau disperațe la cozile ceaușiste, cunoapteancap, aproape urlând, dimineața cețoasă, calmă, tulburată de vocea ei de bărbat fumător. Bine că de țigări ai bani!

Complet treaz, o privesc fix și ostil, dar fără vreun efect asupră-i, pe fereastra deschisă. Îmi vine să strig la ea sau să înșfac un par și s-o mângâi cu el.

Mă reține jena că n-aș face decât să tulbur și mai mult liniștea dimineții (neobișnuită, pentru o zi de joi).

La umbra petelor pe soare

 Seriale mexicane. E frumoasă ca o vacă, cu ochii ei cristal, fața rotundă, gura mare, buze medii. Un pic planturoasă, deci nu tocmai fit, după moda sud-americană. Piele albă, imaculată. O aluniță, undeva. Probabil și alte alunițe, judicios distribuite, bine ascunse de vestimentație.

Alte clișee din filmele mediocre (ca tine): a bate cu pumnii (palmele) în volan, din cauza fustrării. Volanele din filme îndură multe. Nu știu câți dintre noi (cei reali) am face asta fără să ne gândim că, poate, dereglăm ceva la mașină. Indiferent cât de furios aș fi, n-aș lovi în volan (ca să mă descarc?).

*

Făcut o tură prin cartier, bucuros de lumea puțină de pe străzi, cu căștile cele noi înfipte-n timpane, muzica la 66% din volum. M-am oprit să privesc, de cealaltă parte a străzii, un pin falnic ce se ițea de după gardul de beton al cimitirului. Un copac numai mușchi, masculin, impunător, cu rădăcinile scotocind printre morți.

În lipsă de altceva, am cărat 3 kg într-o mână și 5 kg în cealaltă. Am rătăcit puțin, ocolind pe străduțe pe care încerc să mă păcălesc că abia ce le descopăr, de fiecare dată. Casele sunt atât de intimidant de frumoase, încât mă fac să grăbesc pasul. Mă simt supravegheat, admirând. Mă simt sărac, jinduind.

Spumotim

 Ce așa mare lucru o fi să locuiești în Timișoara? Orașul ăsta, luat la bani mărunți, n-ar merita nici căcatul după care o familie de blochiști trage apa (sau n-o trage, dacă respectiva familie trăiește în același apartament cu socrii/bunicii zgârciți).

Hei, nu toată ziua trageți apa aia, că eu plătesc întreținerea, stai în casa mea, eu fac legea aici, te descalți la ușă - ușa mea, da? -, te sinucizi când spun eu, nu tu comanzi!

Vii, te instalezi în Timișoara, după care te pui să-ți croiești narațiuni înfrumusețate despre cum stai tu în Timișoara, cât de bine e, ce bine arată numele orașului în buletinul tău preschimbat, ieși pe balconul închis, te întinzi de pocnesc încheieturile, și continui cu narațiunea cosmetizată: merită osteneala, zgomotul continuu, praful, căcatul pe care-l mănânci la locul de muncă, oricare ar fi acela, de la șefi, de la subșefi, de la colegi mai „complicați” decât tine, de la mine pân' la tine...

Traversezi orașul alături de boii și de vacile din trafic, participanți mereu furioși, îmbufnați, sătui, îmbuibați, cu bani suficienți, dar cu viață de căcat, căci viața îți poate fi de căcat chiar dacă ai de toate alea.

Eu prefer să n-am de toate.

Vreau doar liniște, armonie, pădure și cărți. Pădurea aproape, vecini invizibili, pace, plimbări domoale, un câine sau doi, rafturi de cărți dragi, stilou și hârtie ca să scriu pentru uzul propriu.

Rochia cloche - un coup de foudre la magazinul din colț

 Dintr-o ochire, am zărit așa: sânul stâng, liber pe sub rochia-clopot, trasă pe tine la repezeală, după o răsfoire neglijentă prin dulap, imediat ce el ți-a spus că nu mai avem hârtie igienică, nici pâine, părul desfăcut, scuturat puțin, greblat cu degetele umezite-n apă înaintea oglinzii din baie, nu-i nimic, mergem la Profi să cumpărăm.

O privire scurtă către unghiile de la picioare, sunt curate, pot să-mi iau sandalele, trag rochia-clopot direct peste trupul gol, doar chiloții de astă noapte pe mine, cu-o umbră de somn prinsă în ei, o să fac dușul ăla după ce ne întoarcem, n-o să-mi stric acum coșul de pe obrazul drept, aproape de nas, n-am scame în păr și chiar de-aș avea, merge și-așa până la Profi.

Rochița e rece și scurtă, dacă mă-ntind și mai înalț și brațele mi se ridică-ntr-o clipă până la fund, trupul încă adormit și el, pe care-l iubesc deja, cară pungile cu cele câteva cumpărături urgente, împreună cu el e ca și când nici n-am fi coborât din pat, mă simt sigură pe mine și bine îmbrăcată, deși sunt aproape goală în ochii lui ce mă cercetează încă avizi, ce bunoacă ești, dar eu nu sunt bunoacă, o știu, e doar că mă vrea și mă iubește, nici urâtă nu-s, sunt frumușică, osoasă, suplă, am și sâni, pe care-mi place să-i port desfrânați dedesubtul pânzeturilor, am ochi mari și sprâncene prelungi, groase, cu care nu prea mă pricep ce să fac.

Picioarele goale, pentru care nu trebuie să-mi fac griji când ies intempestiv din casă, sunt mereu pregătite, nu mă lasă la greu, carnația lor fermă și evidentă, mișcându-i-se leneșă la fiecare pas, cu ochii-n ochii lui, complet dependentă de ceea ce-și dorește el, de firea și umorile lui, băiat bun, de altfel, dar un strop cam șters.

Te ajut, mă ofer să-ți port acasă cumpărăturile, ne-am intersectat la Profi, locul ideal de întâlnire, magazinul de cartier cu de toate, accepți și ne îndreptăm încet, anevoios, prin căldura groasă a sfârșitului de august, către blocul tău. Urcăm, îmi faci un ceai, mă privești pentru prima oară cu adevărat, în ochi, ți-i surprind lucind scurt, a interes, m-ai văzut!

Ceva ne leagă. Dorința întâmplătoare, toartele unei pungi de magazin alimentar, gleznele subțiri și păroase pe care mi le expun, exasperat de căldură.

August - prima lună de toamnă

 Foarte cald, arșiță, cuptor. Nervozitate, când am treabă de făcut. Observ acut toate greșelile altora, nu mă iert nici pentru ale mele. Resping omenirea, in corpore. De proastă. Prostită și mai tare de fierbințeala aerului. Nu-s sigur c-o să mai ies astăzi dintre pereți. Ce expresie: „între pereți”! Și-n centrul orașului mă aflu tot între pereți, doar că între cei exteriori. Oriunde în lume te-ai afla, ești situat între niște pereți, chiar dacă sunt la mii de km distanță de tine.

Îl iau pe Antunes din raft. N-am mai citit un Antunes de vreo 2 ani. E timpul. Cărțile lui, cleioase ca zăpușeala verii. Te prind în ele, te sufocă lent, nu te ucid, e ca sufocarea aceea practicată de unii perverși înaintea orgasmului.

„Te-am privit de câteva ori fix în ochi, iar mai târziu pășind de colo-colo prin tot spațiul acela acoperindu-ți cu brațele sânii mici (dar nervoși, protestând tineri pe sub pielea perfect întinsă și vascularizată a pieptului).”

Radioul vorbește nimănui în bucătărie într-o tonalitate ascuțită, recognoscibilă (e un radio ce „vorbește”), prin fereastră ghicesc aerul prea gros de afară, cerul albit de caniculă și disperarea pământului după o ploaie rece.

Confuz, nici un gând clar, nici o idee fermă. Mintea mi-e prea încinsă, visez distrugere și, la tarabă, fructe interzise. Ocupația mea de bază e strict senzorială.

Zgomoterra

Zgomotele au acaparat și conduc orașul, oamenii s-au strămutat în zgomote, umanitatea a părăsit orașul, lăsându-l pradă gălăgiei - motoare prea sonore, voci dezarticulate, sirene. Omul a migrat în strigăte, în fluierături, în bufniturile tălpilor pe trepte. Casa scării servește drept cutie de rezonanță pentru infatuare, neîmpliniri, nepăsare.

Rareori, mai plictisit ca-n vacanța de iarnă

 Eu însumi aleg să păstrez distanța, dar atunci când nu sunt „cooptat” pun la suflet. Mă simt lăsat pe dinafară și, realmente, sunt lăsat pe dinafară, fiindcă ăsta-i semnalul pe care-l propag: că vreau să fiu lăsat în pace, întru izolarea mea. Unde izolarea mea = teama și dorința de mai multă apropiere, plus nepriceperea de a mă apropia, rămânând, într-o oarecare măsură, și protejat.

*

Sunt prea în vârstă pentru a fi ecologist.

*

Tot întors pe dos m-am trezit. Când am auzit rugăciunea rostită ortodoxește de la megafonul musulman din turla bisericii, tocmai mă răsucisem pe partea ailaltă, cea favorabilă, și parcă mă păștea promisiunea unui somn în sfârșit bun, dulce, de zori. Toată firea era deja dezmorțită, prin urmare nu făceam decât să mă amăgesc ca să-mi netezesc dezamăgirea de a fi trebuit să mă scol și să trec la treabă. Noroc că-s acasă.

*

Astăzi, am nădejdea c-o să ies în calea a tot ceea ce va să vie cu o mai mare stăpânire de sine. Să nu mai percep fiece nouă „sarcină” ca pe o insultă, ca pe un afront, ca pe un chin ce, pasămite, m-ar lua de la a întreprinde ceva mai folositor (or, lăsând la o parte perspectiva lecturii, n-am planuri mărețe).

*

„Asta era cel mai ciudat. Era ca și cum păcatul cel mare o făcea să simtă că trăiește!” (Per Olov Enquist - Cartea parabolelor)

De ce la Timișoara?

 De ce am binevoit să vin în Timișoara acum mai bine de un deceniu? Ca să nu fiu la Ineu, în primul rând. Și, pe de altă parte, ca să încerc „să-mi fac un rost”, să sui viața la un anumit nivel, să pot trăi după niște „standarde”, mai apropiate de gusturile și obsesiunile personale. Mai aproape de botul calului, dacă nu de pula lui.

În peste un deceniu, nici un prieten nou (sau doar unul) - pare ceva serios. Uneori, trec și luni până schimbăm o vorbă. Nu ne vedem, nu ieșim. Asta te poate pune pe gânduri, deși am senzația că nu sunt un caz unic. Totuși, am cunoscut unii inși mai sălbatici decât mine, mai din topor, care-și apropie în continuare oameni, n-au ales să stea încremeniți cu fața către un trecut idilizat, irecuperabil, în care, de la distanța asta, toți cei de atunci părem foarte bine, beneficiari ai tinereții veșnice.

Minimul har de a te apropia și, mai important, de a păstra o apropiere. De a o cultiva.

Un om pe care să-l pot suna neanunțat și căruia să-i îngădui să mă sune spontan, în drum spre centru sau spre un alt „obiectiv” în care, cuibăriți, am putea petrece niște timp împreună.

megyés

 Am avut parte din belșug de toată colecția zoomorfă de vecini guralimbi. Administratoarea plângăcioasă, blonda panicoasă, cu voce de profesoară single (nu reușește, nici nu încearcă, să vorbească altfel decât tare), bătrâna de deasupra, cu mersul ei neîncetat, apăsat, și frecarea mobilelor de podea, cu descuiatul și încuiatul de 3x al fiecărei încuietori, foca cântăreață, întorcându-se de la lucru și zăbovind, cum se cade, la o discuție prelungită în casa scării, fata necioplită a blondei-cu-voce-tare, alergând pe scară ca un sac, cu tropăieli de băiețoi, de aia zic că-i necioplită, în rest, știe saluta, a dresat-o mă-sa că numai așa răzbați în lume, fata mea (ești fată, nu?).

În sfârșit, mașinile accelerate nervos în îngustimea străzii ăsteia, strecurându-se cu viteză printre alte două șiruri de mașini oprite de-o parte și de alta a carosabilului cu sens unic.

Păcănitul interfonului la fiecare deschidere & închidere, vecini trăgând câte o fugă până acasă pe timpul serviciului (bănuiesc), scurt moment de oarece acalmie - abia după miezul nopții, mult după 12 noaptea.

Oboseala și melancolia iritată mă fac să le percep pe toate amplificat. E aceeași larmă poluantă pentru orice psihic, o suport de 9 ani în blocul ăsta, la parter.

Anonim

Îi recunoașteți cu ușurință pe anonimi: ei sunt mereu în trecere. Orașul e doar un coridor pentru ei, dați-le pace.

Cum pășim nevăzuți

 Totul constă în a păși cât mai natural, în felul ăsta îți cresc șansele de a nu fi văzut. Dar cu cât calculezi mai mult firescul pașilor tăi, cu atât pășești mai conștient de tine, mai țeapăn, te împiedici și cazi, scapi ceva din mână, atragi căcatul unui porumbel etc și s-a dus naibii discreția, ai pierdut ocazia unui perfect incognito, trecând pe lângă terasele ticsite de zoaiele umane ce n-au alt lucru decât să se zgâiască după cine trece (așa cum ai face-o și tu, cu ochii măriți) și să dea note. Note de trecere.

Burțile de bere, lungimea și luciul cracilor, cutele ca niște zâmbete, acolo unde fesa se întâlnește cu coapsa, X-ul picioarelor, amploarea pectoralilor și balada ar putea continua.

Câteodată, îți iese totuși. Umbli cu ochii mijiți și, astfel, ceea ce nu vezi nu te vede.

În urma ta, replicile bănuite ca..., nu le poți decât bănui, nu le auzi, nu înregistrezi vizual chipurile, grimasele, mișcarea buzelor, rânjetul ce precede gura de bere de după o poantă răutăcioasă, țuguierea buzelor în căutarea paiului din limonada cu pepene.

Nu te vede nimeni, și apoi, lucrurile astea au o anumită perioadă (determinată) de incubație, pot ieși din ele pui ce iau forma câte unui te-am văzut trecând prin Unirii, erai cu totul absorbit, ascuns pe după fumul ochelarilor de soare ori lipit de cucoana virtuală care-ți pășea grațios alături. Am zis, inițial, să te strig, dar era prea mult zgomot, era lume, ți-am dat un beep pe telefon, dar n-ai avut nici o reacție. Telefonul tău e mereu închis. Sau, cum spuneam, erai complet absorbit în actul de a păși degajat, neobservat.

Cred că te-am văzut în Unirii. Treceai. Erai cu. Erai fără. Păreai grăbit. Te furișai, sperând să scapi vederii oricui, nerecunoscut de tot publicul neocupat, deversat pe la mese.

Omul de apartament

 A locui într-un „apartament” înseamnă a avea o (impropriu spus) „casă” care nu se vede de afară, din stradă. Un „despărțământ”. În cel mai bun caz, de afară ți se vede un geam, uneori doar cel de la baie-budă. Vizibil e numai stupul cel steril, în ansamblu, ăla în care dispari odată ce intri în casa scării; blocul - cu straturile sale puse unul peste altul întru sfidarea oricărei pretenții de intimitate.

Viermuiala de neîndurat de pe scară și de pe stradă, mașinile ce par a avea zece uși, trântite pe rând, repetat, simultan, închise și iarăși deschise și trântite, zeci de uși, iar în apartamente - ființe cu zeci de picioare, „locatarii”. Neastâmpăr interminabil, pași, pași, pași, o scară vie ca un miriapod ce fojgăie și se zbate pentru existența lui primitivă, o scară vie, mai vie ca orice formă de viață evoluată.

Voyeurica

 Violez intimitatea ambulantă a trecătorilor, privindu-i stăruitor, scrutându-i, de fapt, prin ferestrele mele. Unii dintre ei îmi ghicesc ochii ațintiți asupră-le și imediat se simt stânjeniți, prea conștienți de ei înșiși, îmi caută peste umăr privirea, animale hăituite, ca să mi-o oprească, să mi-o interzică, astupând-o. Iar eu țin neapărat să le arăt - vreau ca ei să fie conștienți - că niciunde nu-s în siguranță, că niciunde nu-și aparțin întru totul, că dincolo de jaluzele, eu sau unii ca mine fură cu nerușinare cadre fixate pe retină cu frumusețea sau cu infirmitățile lor.

Trecători, ochii mei țintuindu-i, tâlhărindu-i de bucata de viață petrecută în timp ce traversează unghiul vizual din deschiderea ferestrei mele. Preț de câțiva pași făcuți în raza vederii mele, ei nu mai sunt unicii proprietari ai gesturilor lor, ai mimicii, ai vieții lor. Existența lor în zece pași îmi aparține, deopotrivă, și mie. Nu că mi-ar fi cu putință să-nțeleg ceva din mintea lor, nu le pătrund în gânduri sau în suflet. Le îngreunez doar trupul, odihnindu-mi ochii pe întreg cuprinsul lui, cu priviri ce, prin exercițiu, au devenit savante. Îi posed, stându-le în cârcă, asemeni unui duh nu prea curat, străin, distant. Unii simt asta și mă caută.

Anxietate

 Ascult cu inima strânsă tocurile pocnind pe treptele blocului, râsetele ce se scurg pe sub ferestre, tot ceea ce-mi rămâne inaccesibil din viața altora mă face curios și mă insultă.

Mă aduc în pragul crizei de nervi: ambalările automobilelor ce staționează; sunetul sirenei de ambulanță, auzit chiar și-n depărtare; țipetele de copii care cer ceva (nu și ale celor care se joacă - cu toate că și alea-s stridente, venite de departe, mă liniștesc); ușa de la intrarea-n bloc, fiindcă mă simt constrâns să-i văd, să-i surprind pe toți cei care intră și ies, de parcă întreg blocul ar fi numai casa mea.

Dacă plouă, și plouă!, fetele își amână chicotelile de sub ferestre, lumea trece tăcută și grăbită. Luni începe școala, iar pensionărimea-i mai puțin gălăgioasă, când afară vremea e ostilă.

Familia tradițio-anală

 Blocarii surescitați își urează țipând christosanviat, care de fapt nu-i o urare, ci o mărturisire, o afirmație. Țipete cordiale între vecini - îi apucă apoi accesele de tuse ca urmare a binevoitoarelor mele blesteme.

Surorile hermane de la unu își vorbesc una alteia pe-o tonalitate înaltă, într-un apartament de bloc neîncăpător, plin la refuz de zgomotul continuu făcut de niște bătrâni sfidători cu soarta proprie. TV merge cu volum peste mediu, nu-s sigur dacă cineva îi dă vreo atenție, importantă-i evitarea tăcerii, a pauzelor de vorbire, umplerea lor cu poluare sonoră.

Țipete, mobile trântite și târâte, accente teutone, hitlerești.

Toți au ceva de aruncat la gunoi, după sărbători. Cartoane, mâncare stricată, sicrie nefolosite. Sticle de-o goliciune tristă, mirosind a alcool uscat.