O femeie cu înfățișare de „fără adăpost” se oprește, soarta!, sub ferestrele mele, ca să vorbească la telefon handsfree, la 8 dimineața. Am mai văzut episodul ăsta de atâtea ori!
Vorbește mult, interminabil (a vorbi tare - în public - la telefon, până ți se încinge-n mână, mi se pare o boală pur românească; la noi, e generalizată, la civilizați - o excepție). Vorbește mult, aproape că numai ea vorbește, mă întreb cu seriozitate dac-o fi într-adevăr cineva la capătul celălalt... Dar cred că e!
Și atunci, mă întreb: ce idiot ar putea fi dispus să asculte o idioată vorbindu-i fără oprire la telefon, într-o dimineață rece și întunecoasă? În primul rând, eu n-aș fi răspuns, în locul ăluia/ăleia care a fost sunat, darmite să accept așa o convorbire lungă și din cale-afară de incoerentă.
Femeia asta făcea planuri la telefon, voce tabagică, înfofolită ca una dintre vitele umane care stăteau disperațe la cozile ceaușiste, cunoapteancap, aproape urlând, dimineața cețoasă, calmă, tulburată de vocea ei de bărbat fumător. Bine că de țigări ai bani!
Complet treaz, o privesc fix și ostil, dar fără vreun efect asupră-i, pe fereastra deschisă. Îmi vine să strig la ea sau să înșfac un par și s-o mângâi cu el.
Mă reține jena că n-aș face decât să tulbur și mai mult liniștea dimineții (neobișnuită, pentru o zi de joi).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu