Omul decent

 Omul decent este, de fapt, o sumă a timorărilor la care a fost supus. Nu-i doar efectul unei educații alese. E și multă frică, și un „respect” superstițios (față de autorități închipuite) în decență. E anxietate, e teama de a îndrăzni forțarea convențiilor și de a pierde, astfel, afecțiunea părinților simbolici.

Nu ieșeam din cuvântul lor, dar compensarea a venit din lumea paralelă pe care mi-am creat-o, acolo unde indecența înnăscută îmi era mai puțin gâtuită. 

Pentru mine, chiar și o discuție „decentă” nu înseamnă ceea ce înseamnă pentru toată lumea, ci acea discuție din care îți extragi maximumul de satisfacție și în cursul căreia încalci toate limitele cenzurii de sine, abordând orice subiect (intim), trecând peste tabuuri, scandalizând. Excluzându-i pe cei ce stau cu tine la masă, insulți cât cuprinde.

În tinerețe, la un pahar, le propuneam prietenilor să vorbim deschis despre toate, inclusiv despre procesul defecației. Ziceam că prietenii trebuie să_și mărturisească între ei totul, să se expună pe masă unii altora, până la os. Totala dezosare.

Până și-n aviditatea cu care citeam mustea multă indecență, o căutare neostoită a acesteia. Intuiam corect, cu puținătatea experienței mele de adolescent întârziat, că numai un cutremur m-ar putea extrage din colțul de pedeapsă, din ungherul psihic în care mă simțeam înghesuit.

Palatul lunii*

Palatul lunii - romanul coincidențelor neverosimile. Auster - unul dintre cei mai mari “mincinoși” din întreaga ficțiune. Un plăsmuitor neîntrecut.

Cartea asta este de citit în împrejurările în care ți se întâmplă să simți că ai încetat să mai crezi în ficțiune, în “adevărul minciunilor”. Este o supradoză de născociri uimitoare ce te seduc & conving, treptat, să le cedezi, acceptându-le.

Volumul se încheagă în jurul capacității diverșilor povestitori-personaje de a ține focul poveștii nestins. Rolul autorului fiind acela de a stabili care sunt firele nevăzute ce leagă întâmplările între ele. 

Cât timp mai este o istorisire de spus, o reconstituire sau o speculație de făcut și măcar un cititor la “capătul celălalt”, romanul lui Auster poate să-și urmeze fără obstacole existența. Și ar putea s-o tot ducă așa, la nesfârșit.

Traducerea, cu toate că-i cinstită, suferă de acele mici infatuări ale traducătorului prea sigur(ă) pe el (ea), luat de valul credinței că a dat de “miezul” cărții, începând să zburde cam neglijent prin vocabular și gramatică.

Mai concret, este inadmisibil să nu cunoști formele conjugării mai mult ca perfectului, dacă tot îți asumi marea răspundere de a-l transpune pe Auster în românește. Nu poți să aproximezi mai mult ca perfectul ca la mamaia acasă, la țară, în sudul patriei, unde ai crescut: “judecasei” (în loc de judecaseși), “crezusei” (în loc de crezuseși).

Din păcate, de multe ori, neglijențele de acest tip îmi umbresc apoi lectura întregii cărți. Înaintez cu suspiciune, întrebându-mă mereu dacă să am sau să n-am deplină încredere în ceea ce urmează să citesc...

——

*Paul Auster, Palatul lunii, Humanitas

Cercul fără centru

 Mă întreb - cu toate că știu deja - dacă nu cumva prefăcătoria e dominanta lumii ăsteia, alături de răutatea înnăscută, ostilitatea, competitivitatea maniacală, sărită de pe fix - ucigașă a eului pur. Prefăcătoria-i grețoasă, mai ales atunci când plusează, depășind cerințele acceptabile ale conviețuirii sociale.

Simulăm empatie, regret, nostalgie. Simulăm că împărtășim cu tot prostul bucuriile sale, evenimentele „aparte” ale vieții sale patetice. Cu cât sunt, ori îi percepem, pe ceilalți mai sus-puși (rodul închipuirii noastre, piedestalul nemeritat pe care i-am așezat), cu cât suntem mai torturați de teama de a fi respinși de „cercurile” la care tânjim, cu atât mai mult ne scremem să ne prefacem mai bine.

Există culmi ale prefăcătoriei (precum aia necerută, aia venită din propria noastră inițiativă spăimoasă, cum că ei ne vor exila din grup imediat ce nu mai „facem frumos”) care, odată atinse, transformă toată treaba asta într-un ceva comic-amar.

Dăm shutdown inteligenței proprii, autoexigenței, nu cumva să părem mai deștepți decât „cercul”; dăm dreptate oricărei opinii mediocre, ne amorțim spiritul critic & ne întunecăm voit mintea, ca să nu ne întoarcă spatele niște neica-nimeni (pe care, de-am fi fost mai puternici lăuntric, n-am fi dat doi bani) - nu ne putem privi la lumină în oglinda conștiinței...

Într-o stare de inconștiență autoimpusă, omul mănâncă o groază de căcat - numai pentru a face și el parte dintr-un „cerc”. Cercul fără centru.

Slim. Leïla Slimani

 Un torent de acid este romanul În grădina căpcăunului, scris de Leïla Slimani. Nu mă interesează foarte mult valoarea literară, nici succesul la critică, atunci când dau peste cărțile mele cinice, neîndurătoare. În grădina... corodează totul în cale, ceea ce mă satisface pe deplin.

Femeile „literate”, care se adapă din și se scaldă în aerul rarefiat din preajma cărților, au o anumită aplecare înspre numele Nora. Numele ăsta, în accepțiunea lor, absoarbe în sine un soi de puritate de pizdă martirizată. O pizdă ce-ar râvni la te miri ce, dar care-și activează bujiile numai dacă-i spui povești corecte gramatical. Mustind de lirism, cu pule metaforizate vegetal...

Cărțile noi & proaste

/// SCHOPENHAUER: „Cărțile proaste sunt un venin intelectual care distruge spiritul. Și, pentru că majoritatea persoanelor, în loc să citească ce-i mai bun din diferite epoci, se mărginesc să citească ultimele noutăți, scriitorii se limitează la cercul îngust al ideilor în circulație, iar publicul se scufundă din ce în ce mai adânc în propriul noroi.”

Saul Bellow - Trăiește-ți clipa*

Această carte ce nu scârțâie din nici o încheietură.

O zi din viața bietului Wilhelm. Nevroticul cu nume de Kaiser romano-german, pe care taică-su nu vrea să-l ajute. Să-l ajute în ce fel? Nici Wilhelm nu-și dă bine seama. Cu bani, dar nu numai. Să-l ajute să crească? Să se desprindă?

Wilhelm a rămas captiv unei vârste dinaintea vârstei adulte. De atunci, nu s-a mai maturizat. A trecut prin viață, dar neavând, probabil, parte de întreaga iubire părintească, experiențele sale nu s-au convertit într-un propriu-zis proces de maturizare.

Wilhelm e un protest viu, o răfuială sterilă cu nedreptățile existenței, sosit la vârsta (mea) la care e foarte greu să mai decelezi cu precizie cât anume din noroiul în care te bălăcești e imputabil lipsei afecțiunii părintești (modului precar ori sucit, al lor, de a ți-o arăta) și cât e din cauza ta...

Intuiesc că, în afara întemeierii unei regretabile familii - pas făcut din pură inerție, Wilhelm n-a întreprins nimic serios în toți anii de până-n acea unică zi din viața lui, imortalizată în romanul lui Bellow. A încercat, a greșit pueril, a pariat sălbatic, s-a îndrăgostit cu deznădejde, a pierdut, a protestat în deșert. S-a autosabotat masiv.

Tot ce voia el, de fapt, era să simtă că tatăl său îl iubește. Că îl “vede”, catadicsind să-și “valideze” fiul, tratându-l cu încredere, ca pe un apropiat ce-i era, sânge din sângele lui. Din clipa imediat următoare acestei binecuvântări mult tânjite din partea tatălui, spera să dea cep, în sfârșit, restulului vieții sale - viața descătușată, viața cu privirea îndreptată spre înainte, nu înspre trecut. Dar până atunci, nici pomeneală de așa ceva!

_____________

*Saul Bellow, Trăiește-ți clipa, Polirom, 2013

Întreabă-mă, ca să tac

 E lesne de remarcat această înclinație a unor persoane de a simula curiozitatea în ce ne privește (punându-ne întrebări numai în aparență interesate), pentru a induce, de fapt, blocajul în comunicarea și chiar în actul gândirii interlocutorului - sau ale grupului, când e cazul...

Nu întrebi pentru a afla ceva, ci pentru a întrerupe, a fracționa, a-l rătăci pe celălalt în propriile afirmații, amintiri și convingeri, dar scopul este, mai ales, a întrerupe un elan care ție îți pare periculos, cu urmări imprevizibile ori incontrolabile, dăunătoare (misterios) statutului & imaginii tale (de sine).

Ai mai putea fi - Doamne, ferește! - cu totul eclipsat de interlocutor. Nu-l poți nici opri brutal, trebuind să întreții pe mai departe impresia că ești om fain, tolerant, transparent, „liberalule” ce ești tu („trăsăturile” enumerate anterior, sunt doar câteva dintre cele care definesc atât de bine agresivitatea pasivă)!

În schimb, poți întrerupe sau opri, așa cum am zis: punând întrebări fără rost, subminante, ce pot conduce discuția pe căi absurde, răsfirate = fundături! Sau, mai știi?, o vor duce înspre conflictul deschis, ce vă va demola - prin apelul la născociri, proiecții, insulte, jigniri - pe amândoi...

Praga dintre ani

 Trecând iluzoriul „prag dintre ani”, nimic nu se schimbă. Cel mai concret (palpabil?) amănunt ce se modifică este cronologia = vârsta (ambele-și văd implacabil de drum). Un an în plus e adăugat - intrăm în anul acela, lăsăm în urmă anul în care eram cu un an mai tineri, îl părăsim.

Alt lucru concret și, de data asta, în mod sigur schimbat, este calendarul de pe birou (perete), din telefon etc.

S-a cimentat obiceiul ăsta al luării unor decizii radicale de anul nou, ce vine tot din spaima de moarte. „Marile decizii”, tatuate pe conștiință cu ocazia vreunui eveniment convențional, sunt inspirate de cine știe ce pățanii legate de sănătate (grăsime) sau, un loc aparte, de cele amoroase. De varii suferințe...

părinții pe care i-am înghițit

 Dimineață. Lumina-i curată, oblică, dezvelește crudul adevăr. Dor vag de un acasă. Sunt aproape insomniac. Trecută-i vremea în care adormeam cu cartea-n mână. Oi fi luat prea multe vitamine. Oi fi eu pus pe acțiune, dar nu o și consum. Numai o plănuiesc indistinct, cu un colțișor inconștient din minte. Epoca în care trăisem „periculos”, în puternic contrast cu torpoarea de acum...

„De frică să nu mă pierzi, nu vrei să privesc, nici să gust nimic, nu vrei să trăiesc. Vrei să fiu a ta în mod definitiv, ca un obiect neînsuflețit.” (S. Ocampo - Pedeapsa)

E mămos de cald afară. Ies doar în hanorac și aerul nu mă taie, mă învăluie, mă mângâie. Sunt dușmanul muncii, dar o fac așa cum m-am obișnuit - fără tragere de inimă, amânând cât se poate. Amânarea este felul meu de a trăi lucrurile la timp. Am propriul cronometru, ceasurile mele au arătătoarele moi, din ceară.

O dragoste

 Freud era îndrăgostit de Jung. Nu că-l iubea, ci era îndrăgostit de elvețian în felul disperat al cuiva care dorește să-l anestezieze pe celălalt cu dragostea sa (și să-l manevreze ca pe-o marionetă). Să-l aneantizeze psihic, intelectual etc. Îndrăgostirea ca vrajă făcută celuilalt.

Cu toate acestea, în afara reverenței cuvenite, Jung părea imun la „dragostea” lui Freud. Cordialitate, deferență, respect acordat vârstei și carierei profesionale (pionieratului) lui Freud - atât.

Vienezul ar fi dorit să-l conțină pe Jung, să-i anihileze voința, conservându-i, totuși, inteligența și valoarea ca medic. Altfel, ne indignăm noi de pe margine, ce ar mai rămâne de iubit în celălalt, dacă-l decerebrezi complet? Avea, deci, nevoie Freud ca însușirile astea să rămână treze în discipolul său? Dar nu se putea împărți între 1) a-l șantaja & manipula pe Jung, ca să-l preschimbe într-un fidel fără rezerve, un „demn urmaș” și 2) a-și dovedi considerația față de originalitatea lui Jung, față de putința lui Jung de a gândi cu propria-i minte și de a continua și rafina teoriile freudiene.

Freud își dorea ca Jung să-i preia întocmai teoriile, fără modificări, adăugiri, Doamne ferește de contestări, și să le păstreze astfel, ca pe niște bunuri imobiliare - neatinse, nealterate, fixe.

N-am putut înțelege, urmărind escaladarea pretențiilor lui Freud, în ce măsură subestimarea asta prost ascunsă, avându-l ca țintă pe favoritul său (moștenitorul), se putea împăca cu aprecierile zgomotoase despre competența lui Jung în munca sa terapeutică. Știm din viețile noastre, mai banale ca ale lor, că laudele deșănțate revărsate de cineva asupră-ne pot avea scopul de a-i masca și de a-i supracompensa aceluia tocmai neîncrederea viscerală în noi (nu rareori, chiar respingerea netă), invidia sau, mai general, mizantropia.

Freud conștientiza că Jung era un om valoros, dar - citindu-le Corespondența - observăm cum, în același timp, îl chema - printre rânduri de scrisoare - pe Jung să se lase restrâns la rolul depozitarului teoriilor freudiene - un magazioner scrupulos, un câine de pază al psihanalizei și nu mai mult. Litera testamentară nu putea fi revizuită.

Din mai fiecare scrisoare, cu cât mai amplă sau mai plină de patetism, reiese acest lucru. Freud îl stima într-un mod steril pe Jung, se folosea de evidenta lor îndrăgostire ca de practica unei magii negre care să-i narcotizeze pe amândoi, încât, vrăjit de magister, Jung să accepte să rămână doar o casă de valori inteligentă, lipsită de dreptul originalității ori al inițiativei personale.

În mintea fertilă a lui Jung a ales Freud să-și depună ouăle operei. Atâta că Jung se trezește și se scutură. Reticența (distanța?) sa este limpede de la început. Se declară fățiș fascinat de munca lui Freud, iar eu socotesc că era sincer, îl percepe pe Freud ca pe un patriarh (nu se înșela), dar nu părea a se fi topit de teamă, confruntându-se cu el. Jung rezistă. Freud remarcă și șarjează.

Un îndrăgostit, fie el „sănătos” ori „patologic”, știe imediat când celălalt dă semne că s-ar retrage sau că, dintru început, optează să nu se implice prea adânc. Jung a păstrat relația lor în termeni cât mai colegiali, tehnici, științifici. Cel mult, și-a mai îngăduit câte o bârfă de breaslă, o înjurătură, o mică vulgaritate, o confesiune bine și dinainte cântărită. Fără declarații emfatice sau jurăminte de amor.

Scrisorile lui Freud sunt, în schimb, asezonate cu jurăminte veșnice, cu legăminte nesolicitate, exces de înduioșare, manipulări subtile, dar săritoare-n ochi, insinuări, retorică perversă, destinată să constrângă afectiv, să adoarmă vigilența corespondentului, să-i câștige acestuia supunerea necondiționată. Adesea, mi-a părut că surprind la Freud (iar Jung, probabil, cu atât mai mult a sesizat) că visul său tainic ar fi fost mai degrabă să-l neutralizeze pe Jung decât să-l „dezvolte”. Să-i sece creierul, ca să se strămute el în loc. Să fie el, deopotrivă, și Sigmund, și Carl Gustav.

O dictatură nu vine niciodată singură

Une autocratie est souvent une délégation et un crime semi-collectif. « Disons-le franchement : il n’y a pas de dictateur plus sanguinaire que le peuple ; seule la main sévère mais juste du chef peut en tempérer la fureur ».

Une dictature ne vient pas au monde esseulée, mais avec l’incarnation rageuse de la moitié (sinon plus) d’un peuple sortant rajeunie de la fontaine de ses rancunes. Et si la statistique fantasmée est fausse, elle n’a pas besoin d’être vraie pour servir : la majorité est plus nombreuse que la totalité en politique.

Un Poutine n’arrive jamais seul, par Kamel Daoud @LePoint

 Majoritatea (cetățenilor) e, la început, complice, apoi devine victimă - și o merită!

Un Ove pe nume bărbat

 „Un bărbat pe nume Ove” de F. Backman = casual reading. În românește, lectură ușoară(?). Ușurică. Ca la fată „frumușică” - mai mult decât drăguță, dar nu sufocant de frumoasă. Că doar n-o să traducem „lectură întâmplătoare”, ca în casual sex.

Stă un jenesaisquoi în titlurile unor cărți, în felul cum „sună” numele autorilor, în tiparul ales pentru coperte - din care un ochi atent și exersat poate „desprinde” cu destulă ușurință că am dat peste o carte „de (larg) consum”. Casual, deci.

În jurul lui Ove, mă-nvârtesc de ceva timp. O iau din raft, o evaluez, îi pipăi cauciucarea, porozitatea galbenă a hârtiei. Dar tot nu m-am hotărât s-o cumpăr. A contat și din ce direcții am primit recomandările de lectură. Și asta m-a ținut departe de Backman. Știi, de multe ori, venind de la anumite persoane (în rest, de încredere, bine intenționate), recomandările pot avea efectul invers (sau opus). Nu că persoanele alea n-ar fi cititori de încredere ori avizați. Dar, nu rareori, sunt cititori rămași prizonieri ai unui anumit gen de cărți - undeva la granița dintre „consum” și marea literatură. Între cartea de metrou și aceea de citit cu pixu-n mână.

Așadar, F. Backman - plăceri vinovate. Intermezzo între două cărți mai solicitante intelectual. Nu că m-aș justifica, mi-am „asumat” lectura asta. Totuși, prin aceste notații încerc să alung senzația că pierd timpul ori că stagnez cu „marea listă” de lecturi, citind despre Ove.

„Ci pentru că trecuse ceva timp de când cineva îi amintise diferența dintre a fi rău pentru că ești nevoit și a fi rău pentru că poți.” (F.B.)

Chaleur

 Răbdarea îndelungii mângâieri a spatelui, căldura palmelor, febra ce ți le încinge, transpirația ce repede ți le îmbrobodește, îmbrățișarea incompletă, oprită de curbura osoasă a spatelui, oasele imediat dincolo de piele, moliciunea neopunând rezistență a coapselor și-a feselor, arhitectura fără defecțiune a palmei și a labei piciorului, palmele mici, degete lungi, subțiri, șoptind aristocratic în mișcarea lor, picioare palide, cu bronzul scăpătat, gălbui și rece.

Apocalipsa rațiunii, genunea simțurilor, violența intrării, strigătele scandalizate. Morțile repetate.

Ceaușizzzm. Rezzziduuri

 Ca mai oricare pui al simulacrului comunist, am petrecut și eu mai mult timp cu părinții decât ar putea petrece orice copil din ziua de azi. A fost asta spre binele meu? Nu sunt convins, n-am nici o concluzie definitivă. A fost, fără îndoială, o grămadă de timp, mai îndelung ca al altora. Un record cronologic. De aici o fi provenind și angoasa de separare cu care m-am pricopsit? Predilecția de a suferi la nesfârșit, meditând, în loc să rup pisica (la care, de altfel, țin firesc de mult).

OK

„OK” este așa o formulă îndoielnică, iar eu trăiesc cu senzația că, tot mai mult, e folosită ca să exprime mai curând dezacordul. Afirmația-dezacord. Pe neștiute, OK a devenit noul „da”, „da-”ul pasiv-agresiv, un fel de „da', de unde”.

Un OK aruncat sec - ca răspuns rece și solitar la o afirmație sau întrebare, neurmat de alte cuvinte (cuvinte adevărate, nu prescurtări comode, onomatopeice, cum este acest OK) - înseamnă, de fapt, NU!

Mai rău de-atât, OK ar putea însemna orice... Oricât aș ține eu la echivoc în scop de glumă, oricât aș cultiva elipsa în scriere și ambiguitatea lexicului (cu care-mi place să mă joc), atunci când e vorba despre ceva serios, un OK prefăcut neutru sau fals aprobator nu mă satisface!

Mă face nervos, pentru că-mi confirmă, cum spuneam, un acord silit (dat contre coeur) ori un dezacord ascuns în lașitate, meschina nevoie de răzbunare printr-o maimuțăreală echivocă, fluturată ostil (M. Chivu, Iulia Gorzo si BAS ar fi scris la modul ostil).

OK este realmente ostilitate, dezamăgire, neputința de a rosti un NU clar, este refuzul de a dezbate contraargumentând, de a negocia, întâlnindu-ne la mijlocul distanței dintre noi.

Timp oprit (a.l.ș.)

Mintea fuge cu repeziciune, îmi amintesc fotograme de timp oprit, fotografii tridimensionale, dar care nu-s încremenite, doar imortalizate, pot căpăta oricând viață, oameni care prind a se mișca dacă eu le-o cer, vorbesc între ei, pot chiar să reconstitui frânturi de dialoguri - îmi aduc aminte mai ales cuvintele dureroase, pe cele plăcute le-am uitat demult, vorbe ce m-au făcut să mă simt umil, regresat, incapabil, întrebări la care n-am știut să răspund.

Felul în care cădea lumina soarelui printre copacii imenși din curtea copilăriei. Liniștea și sentimentul de a fi la adăpost, protejat, pe când babele trăgeau o dușcă în ascuns, iar noi știam că ele beau. Așteptarea pâinii ce creștea și se rumenea în cuptor. Plăcintele.

Diminețile crude, când trebuia să mân eu capra la ciurdă. Mândria că eu, copil, duc capra la ciurdă, cu noaptea-n cap, alături de alți săteni, oameni „mari”. Luceafărul cât pumnul și zorii abia crăpați ce decolorau lucrurile, făcându-le asemenea.

BlackButtonBooks - inițiative editoriale lăudabile + traduceri de căcat

Editura Black Button Books e o fuziune de „coolețe” cu traduceri și tipar neglijente. Iată doar câteva exemple, situate între comic homeric și scandalos, dintr-o Freeman's (probabil, aia despre familie):

• „După ce-i spun fiicei noastre să se pregătească, mă duc în camera doarme unde bebelușul.” (p. 24)
• „Nu voia să ajungă un invalid, ura lipsa de imobilitate.” (p. 20)
• „(...) asupra felului în care trecutul permeează (sic!) construcția socială îi amenința familie (sic!) în ambele state.” (p. 12)

Mărturisesc că, deși mă atrage aproape orice nouă apariție la BBB, mi-e întotdeauna groază să o cumpăr, tocmai din cauză că greșelile de culegere, de scriere (comise de traducător) sau de traducere (idem) au deveni regula editurii.

Eu pot înțelege că traducerea și corectura se plătesc prost în România, dar îți rămâne mereu opțiunea de a te ocupa cu altceva - să crești capre, să te bagi la o corporație, să fii paznic de noapte...

Cum să urască „lipsa de imobilitate”? Și, pe de altă, parte, tu când ai „permeeat” ultima oară?

eufeminism

A-ți aduce orhidee la lucru e ca și cum ți-ai pune pene în cap (sau în cur). E, în primul rând, pentru ceilalți. La fel, fotografiile cu plozii înșirate vizibil și strategic pe birou nu sunt pentru tine - ca să-ți mai treacă, pasămite, dorul de ei (până diseară, când o să-i vezi) - ci fac parte din ceea ce înțelegi tu prin a-ți contura (cât mai îngroșat) un statut social, în grupul artificial constituit în „sânul” căruia-ți desfășori munca.

Unele femei ar fi gata să nască la birou, dacă s-ar convinge că asta le-ar aduce un beneficiu social (și, prin ricoșeu, unul profesional - de ce nu?). Femeile respective nu ezită să folosească orice cale de autopromovare - alta decât cea strict profesională: adică, muncă>eficiență>recompensă. A naște la locul de muncă este încă un tărâm neexploatat de clarvăzătorii dezvoltării personale... După răspândirea democratică a zonelor de recreere, aștept înființarea camerelor de născut multinaționale.

Mă bagi în răcori, Aradule!

Nu era prevăzut că voi scrie, luasem cartea lui Jung despre vise (la care cred că „lucrez” de 2 ani), mă așezasem în fund, cu spatele sprijinit de turtitele perne, pregătindu-mă (să continui) să citesc.

A sta întins pe burtă și a-mi tensiona astfel, yoghistic, coloana este pentru mine exercițiul suprem. Altul nu fac. Aseară am mișcat puțin din genunchi. Ieri am făcut curățenie. Răcoarea nu mă invită să ies. Ieșind, mi-ar plăcea să văd oameni, dar mira-m-aș să fie mulți pe străzi, alungați de ploaie. Adevărul curat e că n-am nici un chef să ies.

Mă-ncearcă adesea o strângere de inimă gândindu-mă la Arad. Un loc pe care, în timp, l-am încărcat cu emoții negative - pare-se. Totul a început de la vizitele noastre de țărani săraci la neamurile „urbane” (tot țărani și ei, dar... parveniți). Contactele cu familia aia, cu verii mei, au lăsat urme de neșters până astăzi. Un complex ce și acum mă împinge să-i evit.

N-am avut parte de iubiri în Arad (mai bine că nu). Am purtat iubiri în Arad exclusiv împins de conjunctură (n-aveam unde altundeva, era singura localitate mai mare în care cunoșteam pe cineva). Am umblat mult pe jos prin Arad - de la un capăt la altul. Singurul neajuns ar fi fost să nu sosesc la gară înainte de plecarea trenului. Am umblat pe jos de la aeroport până-n centru și din centru până-n capătul dinspre Ineu al orașului, unde mă opream și speram să găsesc repede o mașină de ocazie către casă. Traumele sunt cele ce mă „leagă” pe veci de Arad.

Aradul a fost pentru mine orașul căruia trebuia să i te închini, voiai sau nu, pentru că toate cele importante aveau loc în cuprinsul său. Prima mea școală de șoferi, pe la 28 de ani. Primul examen ratat, la 14 ani. A doua școală de șoferi. Orașul în care coboram cu teama de durerile de cap ce se alipeau de mine după câțiva pași. Stângace și smerit înaintea imensității sale.

Orașul mare, în care nu mă pricepeam să fiu în largul meu, pentru că nici în mine însumi nu eram în largul meu. Nici în Ineu, nici acasă.

Sunt, totuși, acolo și câteva amintiri plăcute: niște petreceri, niște întâlniri neuitate, niște intersecții umane, câteva nopți, câțiva zori. Câteva vinovății atât de utile acum.

Orbitor. Dragul meu turnător

Cer doar atât de la Liiceanu, Cărtărescu (săracu' Cărtărescu, bietul de el, om sensibil), Patapievici și Mihăieș (pe ceilalți am să încerc să-i uit - cum ar fi, de exemplu, Ioan T. Morar, T.R.U.): să nască dimpreună un volum colectiv, intitulat tot Dragul meu turnător, eventual Dragul meu turnător 2, în cuprinsul căruia să-și recunoască neghiobia de a-l fi susținut orbește pe Băsescu și nu doar susținut, ci și făcut zid de trupuri & minți în jurul lui (omițând cu bună știință să-i taxeze derapajele), iar unii - adulat în public.

După care, pe câțiva dintre ei promit că voi continua să-i citesc cu pasiune și nu o să-i evit sau să-i citesc cu greață, ca acum. Mi-s dragi, mai ales că alții n-avem!

Nu poți ține, senin, conferințe despre etică, morală și efectele perverse ale corectitudinii politice câtă vreme tu târăști după tine, atârnând de gleznă, tot nerezolvată, „problema Băsescu”. Nu te-ai dezis de el nici în ultimul ceas, nu ți-ai pus cenușă-n cap (pentru că tu, ca intelectual de seamă al țării, ca model al meu și-al altor generații, nu se cădea să ai parti pris-uri fățișe, ci să fi făcut ceea ce se așteaptă îndeobște de la un intelectual - să-ți fi păstrat vigilența și spiritul critic, fiind un suporter cel mult discret, selectiv, nu idolatrizând, nu tolerând prin omisiune conștientă grosolăniile flagrante ale Băsescului).

Refuz să cred că sus-numiții au trecut simultan prin niște ani de prostire în grup, de halucinație fără leac. Sunt cu toții prea inteligenți, prea perspicace, prea capabili ca să nu-și fi dat seama dintru început cine le era Băsescu (adică, mi-am dat seama până și eu - un anonim). Mai ales că i se gudurau adesea prin preajmă și, presupun, se alegeau cu firmituri de la „masa” lui. Așa că nu e vorba de nici o prostire, de nici o halucinație și de nici o rătăcire temporară a minții. L-au sprijinit în deplină cunoștință de cauză, cu sau fără beneficii materiale.

Susținerea asta necondiționată și deplin conștientă pe care i-au acordat-o lui Petrov îi împiedică acum (pe lângă ego-ul lor disproporționat) să scrie acest text mult-așteptat de mine, această dezicere atât de necesară: m-am înșelat, am fost orbit, am greșit - o nerozie de bătrânețe.

După care vom putea continua împreună, va putea din nou să conteze, cum e și firesc, valoarea lor ca scriitori și nu înhăitarea - la o vârstă răscoaptă - cu un coate-goale, un nedomn, mare simulant anticomunist, și prefăcut reformator al statului. Omul ăsta n-a crezut nici măcar în propriile reforme (multe de-un real succes, ca dovadă - cele din justiție s-au întors și contra lui)! Toate gesturile sale politice răsunătoare au fost numai niște monede coclite cu care și-a negociat păstrarea puterii (inclusiv prin cauționarea acesteia de niște intelectuali de marcă).

Băsescu a fost un excelent absorbant de idei (ale altora) pe care se pricepea de minune să le reîmpacheteze și să le fluture apoi ca pe niște convingeri proprii.