duminică, 31 mai 2009

Lolita - posibilul 'destin de rezervă' al fiecărei femei

Precocitatea este un eufemism cu nume ciudat: de bacterie ucigătoare sau de demenţă. Adevărul crud despre de-alde Lolite sălăşluieşte, de fapt, în predispoziţie - în vocaţia ademenirii, a desfrâului fără câştig. Acestea şi urmările lor negândite, tragice.
L-am înţeles, de dată recentă, pe Humbert, tot aşa cum l-aş fi înţeles, empatic, şi la o vârstă mai fragedă. Să pierzi o Lolită la patruzeci de ani echivalează cu a pieri, a fi pulverizat. Nu ai unde să fugi, unde să te refugiezi din tine. Îţi rămâne doar să bântui, prin aceleaşi locuri (comune), ca un proscris dând compulsiv târcoale scenei crimei, pentru a-ţi nutri la nesfârşit deznădejdea. Îţi rămâne numai posibilitatea asta de a te întoarce mereu. De a reveni, de a te învârti în cerc. Dintru bun început, indiferent de istoria vieţii tale de până atunci, porneşti într-o asemenea vâscoasă relaţie cu cvasi-certitudinea finalului dezastruos, a rătăcirii iminente, a abandonului ce aşteaptă rânjind la capătul lunilor de pasiune. A infidelităţii prescrise.

Pe profesor îl vom afla (ca pe oricare temerar de acest soi) încolţit de dezesperanta intuiţie, sau premoniţie, că-i va fi sortit curând a-şi surprinde pupila părăsindu-l; încă nu se ştia ceasul când. Însă, acum el e fericit. Acum, în momentul în care deschidem cartea sau proiectăm filmul, el trăieşte în paradisul simţurilor. Renăscuse... Fusese, existenţialmente, reconfirmat. Timpul nu-i mai curge, i s-a oprit în loc. Nu dă semne limpezi, totuşi, c-ar fi reuşit să înţeleagă că o iubeşte, de fapt, pe impura Dolores cu o rană în loc de inimă. O iubeşte cu o criză, cu o deficienţă în loc de suflet. O iubeşte alergând servil în fuga ireparabilă a timpului, iar pentru asta, pentru acest prea vizibil efort, este deîndată pedepsit de nimfetă. Nefericitul profesor nu are de vecuit doar - aşa cum s-ar fi înscris într-o anumită "normalitate" - o descăpăţânată iubire, o patimă târzie, ci-şi înscenează însăşi lupta sa pentru viaţă, truda deznădăjduită şi nu pe deplin conştientă de regenerare personală. Refuzul său de a îmbătrâni şi acuta percepţie a inutilităţii ridicole a acestui refuz.

Lolita - povestea de dragoste a două suflete la fel de nesăbuite, la fel de tinere, (animând sau) zburdălnicind, însă, în lăuntrul a două trupuri inegal încărcate cu ani. Lolita - iubirea învinsă de cronologie, de numărătoare, de povara sumei.

Nimic scandalos în afecţiunea cu pretenţii de veşnicie a unui cvadragenar pentru o cocotă preadolescentină, de altfel, pe de-a-ntregul împlinită pentru acest lucru - adică, pentru aspectele fizice, carnale, ale amorului. Atâta că, pentru nimfetă durata nu înseamnă nimic. Imediatul şi prestigiul sunt totul. Prin prestigiu înţelegând şi stima de sine, dobândită în braţele rigide (pentru că nu vor să se închidă decât pentru totdeauna!) ale unui bărbat care are de trei ori vârsta ei.

După revelarea infidelităţii, Humbert are dificultăţi în a găsi găsi un ţap ispăşitor care să-l sprijine în ineficientele sale tentative de a-şi obloji şi alina sufletul. Nu are asupra cui să-şi reverse spaima de vid (horror vacui), pentru a şi-o drămui în sine în doze suportabile. I-ar fi plăcut ca Lolita să fi fost răpită şi molestată de un răufăcător. Să fi fost cărată undeva împotriva voinţei ei. Pentru ca el să-i poată fi salvator. Dar fata plecase de bunăvoie, tot cu o figură paternă, tot un scriitor, dar unul mai excentric, mai potrivit uşurătăţii ei. Nu contează detaliile casnice, de telenovelă.Ce a avut o mare însemnătate, pentru mine, în Lolita, a fost să examinez mecanismul îndrăgostirii. Sunt de o senzualitate împovărătoare cele dintâi gesturi ale seducţiei (părând uneori, realmente, fără ţintă precisă, doar-doar s-o găsi cineva să se prindă în mreje). Tălpile ei, picioarele mereu goale, jocul degetelor lor răşchirate, parcă trâmbiţând acea înspăimântătoare dorinţă precoce (despre care scriam mai sus) de a fi posedate laolaltă cu întreg trupul - care, la rându-i, inspiră frăgezime, instinct patern şi erecţie dureroasă, toate de-a valma. Picioarele ei, mereu neastâmpărate şi expuse ochilor setoşi ai respectabilului Humbert. Spectacolul lor infatigabil, atingerile lor neîntâmplătoare. Curbele lor încă neperfectate, în expansiune. Şi inocenţa vulgară a privirilor.

Aş fi construit filmul meu din detalii neşlefuite (”Nu există originalitate şi adevăr decât în detalii”, ne asigură Stendhal). Unii ar spune imediat că acesta-i un truism: căci filmul este, de felul lui, alcătuit dintr-o succesiune de cadre. Nu, eu m-aş fi oprit îndelung, bolnăvicios de insistent, până la disoluţie, asupra detaliilor. Nimic dinamic. Spiritul ni se înamorează, şi apoi se rătăceşte, contemplând. Lenevind. Fotografiind rotunjimi tensionate, surâsuri, inflexiuni ale vocii. Pentru că, din fixaţia pentru câteva (mici, dar intolerabile) amănunte (şi nu din privirea de ansamblu) - speculez acum curajos - s-a nutrit pasiunea autodistructivă a scorţosului profesor. Dacă ar fi avut ochi să vadă în ansamblu, şi-ar fi păstrat o mai mare încărcătură de luciditate în inimă. Aş detalia, aşadar, până la decompoziţie. Şi nu pentru a fi în pas cu tăietura cinematografică actuală. Aşa aş înţelege eu să încerc să reproduc nebunia acestui raport afectiv imposibil. Aş filma în tuşe, de fapt, cum scriam: chiar aş fotografia, uneori. Întărind pe orice cale senzaţia de precaritate, de şubrezenie, de instabilitate.

sâmbătă, 30 mai 2009

Circ

Asta e o poezie înspăimîntătoare din cartea pe care tocmai am scos-o din eşarfă (da, ca magicienii):

„De cîte ori mi se părea c-aud
cum rîde cineva în întuneric,
plină de frenezie mă trezeam dansînd
dansul meu de marionetă vie.

Pentru nimeni inima de lemn bătea,
pentru nimeni gura de piatră spunea cuvinte:
Priviţi deasupra curgătoarelor cîmpii
ce poate să fie mai frumos decît
morţii purtaţi în braţe de cei vii?

Eu însămi duc pe umeri
un mort necunoscut,
şi mi se pare leşul atît de uşor.
La rîndul său mortul meu duce
pe oasele întunecate un alb nor.

Ca şi cum nimeni nu ne-ar vedea
în ochii cosmici
părem cu toţii
o scară uitată pe cer de cineva.”

(Gabriela Melinescu, în Puterea morţilor asupra celor vii)

vineri, 29 mai 2009

Lolite.Lolitism - A man marries his landlady so he can take advantage of her daughter

La a doua vizionare, am fost, din nou, în mod revelator gelos pe Lolita (Lolita 1997). O să provoc, poate, ridicări din sprâncene: încă nu ştiu cum e cartea. Sunt, însă, aproape sigur că, pentru un surplus de suferinţă de extras din această poveste, Lolita lui Vladimir Nabokov - 54 de ani de la ediţia princeps - trebuia turnată în imagini. Trebuia găsit un chip al voluptăţii fără etate. O înfăţişare care să siluiască, să compromită, odată pentru vecie, principiul imaculării, al inocenţei. Un imago al violului consimţit - prima carte de identitate pe care multe fete o folosesc, şi o tăinuiesc, pentru a pătrunde brutal în lume, prea nerăbdătoare a aştepta tipărirea C.I. oficiale, de la evidenţa populaţiei. Cât despre bărbaţi, la o anumită vârstă, nu foarte precisă, mai toţi îşi capătă (tuturor li se livrează) lolitele pe care le râvnesc şi, de ce nu?, le "merită".

Înfăţişarea şi jocul actoricesc (nici nu a fost nevoie de altceva decât de: simpla prezenţă, gestica neruşinată, priviri lunecoase, coapse măiastru cedate spre a fi linse de cameră) ale lui Dominique Swain sunt, de pe acum, componentele unui prototip. Filmul lui Kubrick, 1962 - mult prea scrobit, pudic şi "corect" pentru a fi prins întocmai (ori: cât mai pe-aproape) spiritul romanului şi frăgezimea întunecată a lolitismului - are, totuşi măcar o secvenţă care mi s-a sfredelit bine în minte, şi anume, cea de debut: piciorul gol al Lolitei, în alb-negru, desăvârşit!, fără cusur, supus lasciv pedichiurii executate stângaci de Profesor (distinsul James Mason). Însă, Dolores din anii şaizeci, Sue Lyon, nu arată nici barem aproximativ de 14 ani (or acest aspect este absolut esenţial, pentru că), nici nu iscă în sufletul privitorului aceeaşi oribilă ambivalenţă a sentimentelor (dorinţă vs respingere; ameţitoarele curbe în plină in-sinuare vs tabu-ul imposibilului prag dintre copilărie şi pubertate sau versus senzaţia de incest), aşa cum reuşeşte cealaltă, mult mai à l'aise în afurisita piele a personajului, închipuită de Adrian Lyne în 1997. Poate că dl Bergman ar fi ecranizat scriptul şi cruda uşurătate a copilei într-un fel mult mai inspirat, de nu s-ar fi ”grăbit” Kubrick, şi de n-ar fi fost Bergman însuşi aşa absorbit cu disecarea demonologiei menajului într-atâtea pelicule (până şi Kubrick cel din anii '90 ar fi fost mai aproape de "adevăr" - vom vedea, sper, mai încolo ce este acest "adevăr", el nefiind neapărat litera romanului)...
Swain este una din actriţele pe care eu, să fi deţinut mijloacele, le-aş fi îmbălsămat, le-aş fi încremenit cronologic, la vârsta rolului. În locul regizorului să fi fost, sau jucându-mi propriul rol, de victimă, aplicând propriul scenariu, aş fi turnat Lolita, iar şi iar, până la atingerea perfecţiunii. De câte ori ar fi fost cazul. Nu m-ar fi interesat într-atât fidelitatea, respectarea intrigii scriiturii lui Vladimir Nabokov. Ci obţinerea unui portret perfect, indestructibil şi în acelaşi timp... devastator, al frivolităţii. Şocul pe care aş fi dorit eu, regizor/scenarist închipuit, să-l provoc nu ar fi venit din înfăţişarea şi osândirea artistică a imoralităţii raportului amoros dintre bărbatul trecut bine de 40 de ani şi o fetiţă de nici 14 - dezvăluit lumii printr-un film. În intenţiile mele, "şocul" ar consta într-o demonstraţie neîndurătoare, estetic şi practic - incontestabilă, definitivă! (aşteptată a fi avut efecte ireversibile), a faptului că naşterea dorinţei fizice, a lubricităţii sociale (a senzualităţii, a tentaţiei seducţiei gratuite), a viciului nu coincid nicicând cu "vârsta legală". Aş fi repetat asta cu scenaristul şi cu actorii până la epuizare, până la frenezie - un act ritualic pe care l-aş fi voit de inspiraţie delirant freudiano-mesianică, practic, un act de pură nebunie!

Bineînţeles, nu am ideea bine pârguită, nici tehnica necesară. Poate că n-aş finaliza-o cu succes niciodată, oricâte tentative (duble) aş avea (aş trage). Dar am reuşit asta "în viaţă", pentru cinemateca mea personală. Cea a durerilor strâmb tămăduite. În viaţă, mi-a reuşit demonstraţia. Fără intenţie, fără voie, fără mine.

Va urma (poate)

joi, 28 mai 2009

Delicii

Un "must have", tocmai mă desfăt, cu ceaiul de sunătoare la îndemână, în caz că:

Nu se ştie pentru început ce se poate declanşa atunci când se începe analizarea viselor. Se poate pune în mişcare ceva lăuntric şi invizibil; foarte probabil, ceva care oricum ar fi ieşit mai târziu la lumina zilei — poate însă nu ar fi ieşit niciodată. Săpăm cumva ca să dăm de o fântână arteziană şi riscăm să ne izbim de un vulcan. Dacă există simptome nevrotice, trebuie să procedăm cu grijă. Dar cazurile nevrotice nu sunt de departe cele mai periculoase. Există uneori persoane aparent normale care nu prezintă simptome nevrotice speciale — sunt poate chiar medici sau educatori —, care chiar se fălesc cu normalitatea lor şi sunt exemple de educaţie bună, pe deasupra au opinii şi deprinderi de viaţă absolut normale, dar a căror normalitate este o compensare artificială a unei psihoze latente.

C.G. Jung - Opere complete. Vol. 7: Douǎ scrieri despre psihologia analiticǎ, Editura Trei

miercuri, 27 mai 2009

Nenumită - Poemul De Miercuri

Eşti atît de statornică
În gîndul meu,
Încît ai putea fi împrejmuită
Cu un gard.

Va fi, desigur, unul înalt,
Foarte înalt
Să nu poată sări peste el
Aerul din restul lumii.

Şi-n vîrful fiecărei şipci
Ascuţite
Cîte o stea:
Ca un glob obişnuit
Sau, şi mai bine: capetele
Celor care-au îndrăznit
Să te iubească.

Nu voi aduce justificări inutile deselor revizitări făcute acestui poet, dar Marin SORESCU nu e, încă, nici pe departe redescoperit, oricât aş mai antologa pentru blog.

marți, 26 mai 2009

Verde

Tot voiam să scriu o recenzie la poveşti de dragoste. Între timp m-am gîndit ce bine e să fii cel care scrie despre, în loc de cel care scrie punct sau care face punct. De cealaltă baricadă lucrurile sunt mai grave şi mai greu de reparat. Aşa că nici o poveste despre poveşti de dragoste azi, doar un cîntec. Pe mine mă ajută să-mi ţin gîndurile laolaltă, poate o să ajute şi pe alţii:



not easy

duminică, 24 mai 2009

Avionul cu abur

Am zburat pe sub pământ cu un avion semipreparat, propulsat de puterea aburului. La fiecare colţ subteran de stradă, mecanicul-pilot verifica minuţios starea de funcţionare a motorului şi-i iscălea complice, cu vârful limbii, cuvinte de îmbărbătare pe perişorii urechii: sunt cu totul în tine. Magma din miezul pământului lumina când fereastra vecină ochiului stâng, când pe cea dinspre dreptul. Aerul pătrundea, cu schimbul, pe ambele ferestre (pe una, încins, pe cealaltă - rece), dimpreună cu ocările pe teme rutiere ale nevestelor (aşa se naşte pasiunea masculilor pentru pescuitul de noapte, în toate căsniciile - de fapt primul mare şi imbatabil alibi pentru infidelitate). Pilotul manevra, orb şi îndemânatic, aparatul prin întunecoase galerii abandonate, printre turbulenţele întrebărilor nepuse ce căpătau îndată izbăvitor răspuns, nu exista nici o primejdie ca acesta să se înalţe deasupra solului şi de acolo să se prăbuşească, vrăjit, în cer ori în albul vreunui decolteu nesusţinut, în valea adâncă a maturilor, selenarilor sâni de mai, cei cu obrajii bosumflaţi: acum eşti o femeie.

Caut un ispăşitor, cine se oferă?, pentru ceea ce nu mi se întâmplă. Un responsabil al tuturor cronometrelor ale căror ace nu se opresc prin puterea minţii, nu se înmoaie de teama iubirii; caut un suspect de serviciu al mângâierilor mistuite subit, la jumătatea drumului dintre coapsă şi sfânta zecime a lăbuţelor călătoare. "Mamă, tată, el este el. El este colega împreună cu care îmi pregătesc proiectele, el este simpozionul din vârful muntelui, cursul programat târziu, mătuşa la care rămân peste unele nopţi; el este tăcerea mea prelungă din unele sfârşituri de săptămână, şi aţi accesat căsuţa vocală..., şi pentru moment..., pentru totdeauna, el este el. Deconectările mele au acum un chip."

sâmbătă, 23 mai 2009

Vaporul

Am locuit în aceste zile într-un vapor terestru. În plimbările făcute în afara lui, am citit poezii, am băut ceai şi-am văzut minunăţii: un om drag, bijuterii pentru coţofana din mine, vin bun şi parada cochetăriei pe străzi.

miercuri, 20 mai 2009

Poemul de cândameuchef

CEVA CA RUGĂCIUNEA

Nu ştiu ce am,
Că nu dorm cînd dorm
Nu ştiu ce am,
Că nu sunt treaz,
Cînd stau de veghe.

Nu ştiu ce am,
Că nu ajung nicăieri,
Cînd merg.

Nu ştiu ce am,
Că stînd pe loc
Sînt, hăt, departe.

Doamne, din ce fel de humă
M-ai luat în palmele tale calde
Şi cu ce fel de salivă
Ai amestecat şi-ai framîntat huma-mi?

De nu ştiu ce am
Că exist,
Nu ştiu ce am
Că nu mai am nimic,
Decît pe tine.

Marin SORESCU

***

Prilejul acestui poem este o leapşă primită de la mine însumi (să-i spun provocare, termenul încetăţenit rowebwide sunându-mi neplăcut-balcanic). Este tot despre insomnie (ca al companioanei, dar fără maşinărie :), şi despre rugăciune, doar că singurul sunet ce interveni între mine şi El fu acela al prea profundei linişti - asta până în clipa în care simţii cum "cineva" îmi atinge mâna (nu am mai mărturisit: în momentele mele de cumplită înstrăinare, bunicii mei vin noaptea şi-mi iau mâna dreaptă într-a lor, nu-i văd, dar îi recunosc după asprimea pielii pergamentoase, muncite)! Am dormit, astă-noapte, fragmentat, iepureşte, pândit - prost. Nici un gând fix, din multele ce zac aruncate de-a valma în sertarele minţii. Temeri vagi, totuşi. Nevroze de abandon, iată-le iţindu-se, vezi ce înseamnă să faci asociaţii libere? Năduşeală, dezvelire de trup frământat. Nevoie de a mă ruga. Cel mai bine roagă, azi, Marin Sorescu. Ce-mi mai veni în cap? Că Dumnezeu nu poate fi gelos pe mine, dacă mă apucă aşa, să iubesc furtunos, neliniştit, acaparator. Nu se supără nici măcar atunci când se întâmplă să-L uit, iubind precum am descris mai sus. Se amărăşte, totuşi, când vede cum uit de mine, de harul dat mie; cum mă întunec, cum mă vând demonilor, în timp ce eu clamez că... Dar asta nu se poate scrie.

marți, 19 mai 2009

Din ciclul: "Dar şi Gigel, doamna educatoare"

Din câte (nu multe) cunosc, Der Spiegel este un hebdomadar influent în Detschland über Alles. Îmi bazez, deci, pe asta temerile că opiniile (unele de luat în seamă!) din paginile sale nu vor rămâne fără ecou. De la sursă nu pot merge să citesc, pentru că nu ştiu limba în asemenea hal. Dar, pe când voi vizita Nuernberg din nou, promit, o să fiu pregătit lingvistic să ţip ca din gură de şarpe primului copil blond, înzestrat cu pistol cu apă şi cu mustaţă: Nicht schiessen! Dacă va fi cazul. Însă, dacă e să cred traducerea şi interpretarea Cotidianului, “Der Spiegel”: Românii, cei mai antisemiţi europeni înainte de Al Doilea Război Mondial, presa germană magazin este în plină laundry action; schluss mit selbsthass: Holocaustul a fost posibil, în amploarea atestată, doar cu masivul ajutor primit din partea tuturor ţărilor europene "furnizoare" de evrei. Iar România ar conduce detaşat în "topul" ţărilor est-europene... la capitolul iniţiativă proprie întru căsăpire anticipată, adică, înaintea sosirii "semnalului" de la Berlin. Cine semnează "dosarul" din Der Spiegel? Desigur, numai istorici "obiectivi", "nepărtinitori": germani. Plus verticala, etern şi obositor citata Hannah Arendt. Hilară este poziţia istoricului berlinez Götz Aly, care se întreba dacă exterminarea evreilor „nu a fost cumva un proiect european”! Desigur, şi doar întâmplarea face că minţile limpezi care au pus la punct maşinăria modernă a exterminării s-au născut pe tărâm teutonic... Ei au venit cu know-how-ul, aha!

Sunt la curent de ani buni că ne aflăm în compania ruşinoasă a organizatorilor de pogroame, nu mai putem ascunde şi nega asta. Am ucis (Wiesel), au pierit din cauza relei noastre voinţe sau a nepăsării noastre, sute de mii de evrei şi în spaţiul mioritic. Nu ştiu, însă, cât de potrivite sunt următoarele: 1. a se face un asemenea top-statistic al ţărilor genocidare (de multe ori, doar în baza unor declaraţii izolate, deşi şocante) şi 2. a fi arătaţi cu degetul, într-un mod pe care-l găsesc infantil, taman de nişte istorici germani. Am mai spus-o: antiantisemitismul (precum şi relativizarea periculozităţii lui) poate fi oricând o sursă cultă, perversă de antisemitism... Pe de altă parte, avem încă de ispăşit partea noastră de vină, căci prea puţin sau deloc am fost învăţaţi despre vânarea cu cruzime a evreilor români (efectuată de populaţia civilă!) şi, cu multe zeci de ani mai înainte (de la 1866 începând), despre refuzul sistematic al autorităţilor române de a-i considera cetăţeni cu drepturi egale. Nu am nici o problemă în a-mi asuma, la rigoare, vinovăţia strămoşilor mei, totuşi nu mi-e comod ca germanii să-mi prescrie reţeta. Chiar dacă se pricep cu asupră de măsură. Nu ştiu de ce, o intuiţie răutăcioasă îmi spune că demersul lor este o încercare (din p. lor de vedere, justificată) de a dilua, în sfârşit, povara culpei pe care o cară şi o transmit de atâtea amare decenii. Până la urmă, terminând de scris, nu m-am dumirit (de) ce mă deranjează.

luni, 18 mai 2009

Pe scurt

Dacă aveţi răbdare pentru o carte-cărămidă care să nu fie cu vampiri, mie mi-a fost tare dragă O lume pentru Julius, pe care-am citit-o astă-mai cu pofta cu care citeam în verile la bunici. Cred că aş fi în stare să o dăruiesc fără a da drept la protest din partea norocoşilor, deşi nu-mi place să fiu în locul celui care recomandă cu înfocare, aşa cum mi-au fost mie recomandate cu entuziasm tone de Coelho. Recent am citit un alt roman al lui Alfredo Bryce Echenique, o poveste amoroasă înfocată, sclipind de umor (despre care abia aştept să scriu) ... mi-am adus aminte de Julius, băiatul cu urechile lui mari şi sufleţelul lui care înghite tot-tot, şi ce e bun, de îndrăgit, şi ce înţeapă, şi ce îl doare şi e nedrept. E un personaj atît de bine construit încît cu greu i-aş pune eticheta de personaj, să îl trimit în raft, la prăfuit.

Poate mai convingătoare:
- recenzia
- un fragment
- Şi preţul, la raftul de reduceri e 10 lei.

Alfredo Bryce Echenique, O lume pentru Julius, Polirom, 2007

sâmbătă, 16 mai 2009

p.d.s. 4 (cu tramvai)

"Tramvaiul trece prin faţa spitalului,
Iar în faţa camerei mele
Se schimbă macazul.
M-am obişnuit cu acest zgomot feroviar,
Dar uneori, noaptea,
îmi dă tresăriri.
Uneori, noaptea, când
Cu chiu cu vai reuşesc să aţipesc,
Sună ca o bubuitură.
Mi se pare că din fiecare tramvai
Coboară un om şi vine în fugă
Să ne aducă o veste.
Îmi bate la uşă:
Cine e, întreb eu plin de speranţă
Intră!
- Sunt eu, macazul.
Te anunţ că a trecut şi tramvaiul 14."

(Marin Sorescu - Macazul)

Mie mi-era teamă de tramvaie. Pe urmă, am purtat conversaţii înfocate în tramvai. Pe urmă, am admirat piticele tramvaie din Budapesta, care ar fi ruşinate pe lîngă monştrii ieşeni. O să spuneţi acum că din animism nu am ieşit niciodată, dar cred că tramvaiele merită măcar o personificare, din cînd în cînd, înainte să ne uscăm-înnegrim-prăpădim de la atîta fum de eşapament.

Ideea frumoasă vine de la Alexandru.

vineri, 15 mai 2009

Ca un fel de listă

Urcînd dealul în fiecare dimineaţă, mă întîlnesc cu personaje de poveste, cum e şi firesc:

-doi detectivi, după părerea mea la fel de detectivă, deoarece în diversele ţinute pe care le au un el şi o ea care coboară împreună, am intuit ceva camuflaj. După locul întîlnirii cu ei ştiu dacă am întîrziat sau nu.

- o fată înaltă şi senină ca în poveştile germane...nu-i ajung cu fruntea la piept.

- o figură spilcuit-alcoolizată

- două fete, una cu ochi roşii, una invizibilă

- o doamnă de la BCU, plină de bijuterii

- uneori, pe profesorul Stan (oricine are/cunoaşte cîte un profesor stan)

Cred că fără să ne cunoaştem, oftăm de uşurare, intersectîndu-ne în fiecare dimineaţă, că lumea nu s-a schimbat de ieri şi pînă azi.

marți, 12 mai 2009

Întrerupem această emisiune pentru a...

Îmi întrerup, pentru scurtă durată - 5 minute, inventarul. Am găsit azi un ceva citabil din I.T. Morar - A fi sau a nu fi pe Facebook? - Cotidianul. Ba, mai mult, ca să fiu şi mai hermeneut: mi-a plăcut! Situez acest citat alături de cele preluate de mine pe blog - Ş-înc-o dată, măi, flăcăi! - din interviul dat de C.T. Popescu EVZ (interviu citat admirativ şi de Dan C. Mihăilescu în nr. pe mai al Ideilor în Dialog). Este încă o binevenită probă de gândire sănătoasă în vremurile astea marcate de obsesia comuniunii online, de afirmarea de sine la... adăpostul anonimatului autist. Între atâţia amăgiţi (scriitori, lideri de opinie, e-jurnalişti), ceva mai copţi ca vârstă, care se screm să treacă drept simpatici şi puşi la punct cu toate „cuceririle ştiinţei şi tehnicii", ITM face figură tonică, încurajatoare. Încurajatoare, pentru că dl Morar are foarte mulţi netfani extrem de fragezi. Speranţa mea e că măcar unii vor avea ochi să vadă şi să urmeze opinia mentorului lor în privinţa (in)utilităţii, imbecilităţii, site-urilor de mincinoasă "prietenie". Suntem nişte chipuri tot mai triste noi, oamenii, cu cât părem mai veseli a ne arunca în aceste ipocrite apropieri la kilogram.
***
Blogul îmi ia multă vreme şi-mi alimentează integral setea de a comunica pe Internet. Nu pot fi prieten cu oameni pe care nu-i cunosc, la mine împrietenirea nu e un act în care bagi parola şi, gata, a crescut numărul celor cu care eşti prieten. Poate sunt de modă veche (unii ar spune că sigur sunt), dar nu, mulţumesc. Iar cantitatea pentru mine nu e un criteriu la măsuratul prietenilor (...)
***
Am 15.000 de prieteni pe Facebook pentru mine nu înseamnă nimic. Şi, ce faci cu ei? Unde vă vedeţi? Unde călătoriţi împreună? Unde schimbaţi cărţi între voi? Îmi spui cum arată prietenul 12.950? Şi dacă nu-ţi merge Internetul o săptămână, cum iei legătura cu miile de prieteni? Eu nu am nevoie de un registru în care să-mi notez prietenii pentru a putea să-i număr. Prietenii mei sunt mai puţini, dar îi ştiu pe toţi după nume, fără să frunzăresc vreo agendă de hârtie sau electronică (...)
***
Până atunci, eu voi considera că prietenia e o formulă vie, nemijlocită de parole, IP-uri şi modemuri. Ceea ce trăiesc cei din „grupurile de prietenie“ de pe net mi se pare un soi autentic de singurătate electronică, de singurătate în reţea."
***
EXCEPŢIONAL, dar...adevărat!

sâmbătă, 9 mai 2009

poemul de sîmbătă 3

uneori bucuria simplă

"uneori bucuria simplă de a vorbi cu
cineva care te ascultă
simţi aşa de parcă se retrag toate otrăvurile
şi nu te mai enervează nici ideea că
a scrie despre rău a devenit un snobism ce
multiplică abnorm coşmarul

apoi ploaia care spală cenuşa zilei
plouă odihnitor şi putem din nou respira
e atîta linişte şi împăcare
încît aud cum partitura sufleţelului
îmi invadează poezia
şi el n-are ce căuta acolo"
(Vasile Gârneţ, Câmpia Borges, ed. Vinea, 2002)

joi, 7 mai 2009

O gară - o bibliotecă

Am citit în ziar ceva... românesc: cum că există o bibliotecă cu volume de scriitori români contemporani în Gara Internaţională, la care ar avea acces liber toţi cei care aşteaptă/locuiesc în gară (păcat că vagabondul cult e o imagine atît de film-americană). Şi că probabil un singur cititor a intrat în această bibliotecă, de la înfiinţarea ei.

Înainte de-a concluziona că "lumea de azi nu mai citeşte" am mai aflat că locul respectiv -în care sunt cam 600 de cărţi- este închis, fiindcă nu sunt bani pentru angajarea unui paznic şi a unui bibliotecar.

Însemnarea asta sună atît de sec, fiindcă nu-mi găsesc reacţia. Să fie indignare? Pentru cei care-au văzut vreodată Gara Nicolina în orele ei de vîrf: vă imaginaţi călătorii cu cîte o carte în mînă? Dar dacă, să spunem, un om sau doi chiar ar vrea să răsfoiască ceva acolo sau să stea într-un loc diferit de scaunele galben aprins din gară?

Să fie ridicare din umeri, atunci. Presupun, cititorii îşi iau în general cartea după ei, cînd e vorba de călătoria cu trenul. S-ar duce ei la bibliotecă în gară? Dar celor care nu citesc de obicei de ce le-ar păsa că sunt sau nu sunt cărţi acolo?

Sau poate este o reacţie la convingerea că asocierea a două lucruri va crea, în timp, o legătură între ele. Oricum, nu-mi pot scoate din imaginaţie pe şeful de gară, zăpăcit şi neputincios în faţa unei asemenea chestii nemaivăzute. Şi, desigur, soluţia lui: se închide.

sâmbătă, 2 mai 2009

Străzi prin minte

Am bătut la pas ”locurile comune” din I. Am privit fiecare ungher şi l-am înregistrat ca şi când aş fi fost străin de oraş. Am făcut şi nişte fotografii, ca urmare, străinătatea mi-a fost, prin acest simplu gest, certificată: oraşul nu mai poartă vechile urme ale paşilor mei. Necum ale iubirilor devastatoare. Nici măcar feţele oamenilor nu-mi mai probează apartenenţa la acest spaţiu. Mă uit în ochii trecătorilor: au uitat! Sunt cu totul străin. Că-i cunosc, mental, harta nu mă face mai de-al locului. Simt că am lipsit ani de zile. Nu recunosc nici măcar mângâierea de abur a soarelui. Nu are nimic specific în ea, nu seamănă cu nimic similar din trecut. Şi a fi conştient de asta înseamnă a fi, încă o dată, străin.

Încerc să-mi amintesc dacă am salutat pe cineva preţ de o oră, pe timpul plimbării. O pisică deosebit de frumoasă, care se toaleta, tolănită pe treptele unei clădiri părăsite de pe strada Ioan Slavici.

Ca de obicei, în acest „vârf” al zilei, îmi propun, fără convingere, să zăbovesc mai mult la noapte, treaz, citind. Nu mă voi ţine, iarăşi, de cuvânt. Cum frumos scria M. Călinescu: să regăsesc „sensul personal, intim, aproape fantasmatic al lecturii, sens prin care, aceasta se înrudeşte, mai ales la copii, cu anumite forme de autohipnoză.” De când cu spiritul acesta e-contestatar, lectura a devenit, dacă doriţi, la alegere, fie o formă ţopească de exhibiţionism, fie, alături de mp3-izarea generală, un soi de autism revoltat. Un strigăt, infantil, cu gura închisă. Nimic intim, nimic personal, în mascarada intens promovată de blogărime a lecturii-expoziţie, a cititului fashionable, petrecut în miezul gloatei.

Revăd Persona lui Bergman, amânând astfel masa obligatorie cu familia. Întărâtat de istorisirea sorei Alma: plaja, nuditatea, voyeurii, sexul în aparenţă spontan, întâmpinat, însă, de un înfocat „comitet de primire”, în fruntea căruia trona o deosebit de umedă tânjire, îndelung nemărturisită. Nici o imagine filmică „ajutătoare”, care să ilustreze fapta - abandonul întru voluptatea acuplării cu un străin, ceea ce împovărează plăcut privitorul cu ceva din tensiunea cu neputinţă de slobozit sau de îndurat, caracteristică stării fantasmatice de apăsătoare şi mereu insuficientă „împlinire” (cu actanţi schimbaţi) a unei scene originare de sex, experimentată de voyeuri! Doar povestea în sine, cuvintele, faţa povestitoarei. Şi problema dedublării. Întrebări sfâşietoare despre eu. Suprasaturată cu minciuni şi aparenţe grijuliu prezervate, Elisabeth conchide că tăcerea e singurul refugiu, singurul mod de a rămâne autentică şi, de ce nu, unica manieră pură de... a se exprima pe sine. Tăcerea sau sinuciderea.

Ştii, duminica îmi studiez obrazul cu „alţi ochi”. Privirea mi-e mai iscoditoare. Ca a unui copil obrăznicuţ, care trage cu ochiul, la ora siestei, în camera celor mari. Îmi surâd ştrengăreşte, pentru că descopăr cum barba de două zile nu mă arată, pour une fois, obosit sau bolnav. Pare a-şi fi câştigat un loc al ei, acolo, iţindu-se din pielea feţei. Un loc la care avusese dreptul dintotdeauna.

M-am întors la literatură. Adică la ceea ce eram eu încă din copilăria târzie. Sunt spornic şi mă scald în frumos mirositoarea abundenţă a paginilor. După ce, ani de-a rândul, am citit pe de-ascunselea (în loc să-mi pregătesc examenele), acum trăiesc cu cărţile pe faţă! O conspiraţie înţelegătoare, ce pare să-mi fi cuprins întreaga stradă, ”preajma” mea, mă încurajează sau, suficient, mă lasă a-mi urma nestingherit plăcerea lecturii.

De la muncă, din oraş, de lângă prieteni, alerg acasă pentru a citi! Ascult o mărturisire, o melodie splendidă, îmi vorbeşte un coleg - eu urmez cu gândul viaţa personajelor cărţilor vremelnic abandonate. Le sprijin să trăiască, împingând mai departe maşinăria frazelor, încă înainte de a lua volumul în palme. Şi totul intră în dezmorţire: o lume până atunci nemişcată prinde puls şi viaţă şi, cu mare gratitudine, mă învăluie şi pe mine în mrejele ei, luându-mă de aici.

Redevin băieţelul poznaş care-şi face cu ochiul sieşi, mulţumit şi înfiorat de poznele lui cuminţi. Fericit, chiar, că-i plac (precum mamei) cei cinci trandafiri cu aspect regal din curte şi că, aseară, alergase într-un suflet în odaie, înşfăcând aparatul foto ca să imortalizeze familia de brotaci verzi, căţărători.

poem de sîmbătă (rece)

"Yesterday it was night
but the posters sang
the trees stretched themselves
the barber's wax statue grinned at me
Do not spit
Do not smoke
rays of sunlight in the hand you told me
there were fourteen

I invent unknown streets
new and flowering continents
the newspapers will appear tomorrow
Beware of wet paint
I shall walk naked with a cane in my hand"

(Paul Auster - Servitudes, în Collected Poems, The Overlook Press, 2004)