Lolite.Lolitism - A man marries his landlady so he can take advantage of her daughter

La a doua vizionare, am fost, din nou, în mod revelator gelos pe Lolita (Lolita 1997). O să provoc, poate, ridicări din sprâncene: încă nu ştiu cum e cartea. Sunt, însă, aproape sigur că, pentru un surplus de suferinţă de extras din această poveste, Lolita lui Vladimir Nabokov - 54 de ani de la ediţia princeps - trebuia turnată în imagini. Trebuia găsit un chip al voluptăţii fără etate. O înfăţişare care să siluiască, să compromită, odată pentru vecie, principiul imaculării, al inocenţei. Un imago al violului consimţit - prima carte de identitate pe care multe fete o folosesc, şi o tăinuiesc, pentru a pătrunde brutal în lume, prea nerăbdătoare a aştepta tipărirea C.I. oficiale, de la evidenţa populaţiei. Cât despre bărbaţi, la o anumită vârstă, nu foarte precisă, mai toţi îşi capătă (tuturor li se livrează) lolitele pe care le râvnesc şi, de ce nu?, le "merită".

Înfăţişarea şi jocul actoricesc (nici nu a fost nevoie de altceva decât de: simpla prezenţă, gestica neruşinată, priviri lunecoase, coapse măiastru cedate spre a fi linse de cameră) ale lui Dominique Swain sunt, de pe acum, componentele unui prototip. Filmul lui Kubrick, 1962 - mult prea scrobit, pudic şi "corect" pentru a fi prins întocmai (ori: cât mai pe-aproape) spiritul romanului şi frăgezimea întunecată a lolitismului - are, totuşi măcar o secvenţă care mi s-a sfredelit bine în minte, şi anume, cea de debut: piciorul gol al Lolitei, în alb-negru, desăvârşit!, fără cusur, supus lasciv pedichiurii executate stângaci de Profesor (distinsul James Mason). Însă, Dolores din anii şaizeci, Sue Lyon, nu arată nici barem aproximativ de 14 ani (or acest aspect este absolut esenţial, pentru că), nici nu iscă în sufletul privitorului aceeaşi oribilă ambivalenţă a sentimentelor (dorinţă vs respingere; ameţitoarele curbe în plină in-sinuare vs tabu-ul imposibilului prag dintre copilărie şi pubertate sau versus senzaţia de incest), aşa cum reuşeşte cealaltă, mult mai à l'aise în afurisita piele a personajului, închipuită de Adrian Lyne în 1997. Poate că dl Bergman ar fi ecranizat scriptul şi cruda uşurătate a copilei într-un fel mult mai inspirat, de nu s-ar fi ”grăbit” Kubrick, şi de n-ar fi fost Bergman însuşi aşa absorbit cu disecarea demonologiei menajului într-atâtea pelicule (până şi Kubrick cel din anii '90 ar fi fost mai aproape de "adevăr" - vom vedea, sper, mai încolo ce este acest "adevăr", el nefiind neapărat litera romanului)...
Swain este una din actriţele pe care eu, să fi deţinut mijloacele, le-aş fi îmbălsămat, le-aş fi încremenit cronologic, la vârsta rolului. În locul regizorului să fi fost, sau jucându-mi propriul rol, de victimă, aplicând propriul scenariu, aş fi turnat Lolita, iar şi iar, până la atingerea perfecţiunii. De câte ori ar fi fost cazul. Nu m-ar fi interesat într-atât fidelitatea, respectarea intrigii scriiturii lui Vladimir Nabokov. Ci obţinerea unui portret perfect, indestructibil şi în acelaşi timp... devastator, al frivolităţii. Şocul pe care aş fi dorit eu, regizor/scenarist închipuit, să-l provoc nu ar fi venit din înfăţişarea şi osândirea artistică a imoralităţii raportului amoros dintre bărbatul trecut bine de 40 de ani şi o fetiţă de nici 14 - dezvăluit lumii printr-un film. În intenţiile mele, "şocul" ar consta într-o demonstraţie neîndurătoare, estetic şi practic - incontestabilă, definitivă! (aşteptată a fi avut efecte ireversibile), a faptului că naşterea dorinţei fizice, a lubricităţii sociale (a senzualităţii, a tentaţiei seducţiei gratuite), a viciului nu coincid nicicând cu "vârsta legală". Aş fi repetat asta cu scenaristul şi cu actorii până la epuizare, până la frenezie - un act ritualic pe care l-aş fi voit de inspiraţie delirant freudiano-mesianică, practic, un act de pură nebunie!

Bineînţeles, nu am ideea bine pârguită, nici tehnica necesară. Poate că n-aş finaliza-o cu succes niciodată, oricâte tentative (duble) aş avea (aş trage). Dar am reuşit asta "în viaţă", pentru cinemateca mea personală. Cea a durerilor strâmb tămăduite. În viaţă, mi-a reuşit demonstraţia. Fără intenţie, fără voie, fără mine.

Va urma (poate)