sâmbătă, 30 mai 2009

Circ

Asta e o poezie înspăimîntătoare din cartea pe care tocmai am scos-o din eşarfă (da, ca magicienii):

„De cîte ori mi se părea c-aud
cum rîde cineva în întuneric,
plină de frenezie mă trezeam dansînd
dansul meu de marionetă vie.

Pentru nimeni inima de lemn bătea,
pentru nimeni gura de piatră spunea cuvinte:
Priviţi deasupra curgătoarelor cîmpii
ce poate să fie mai frumos decît
morţii purtaţi în braţe de cei vii?

Eu însămi duc pe umeri
un mort necunoscut,
şi mi se pare leşul atît de uşor.
La rîndul său mortul meu duce
pe oasele întunecate un alb nor.

Ca şi cum nimeni nu ne-ar vedea
în ochii cosmici
părem cu toţii
o scară uitată pe cer de cineva.”

(Gabriela Melinescu, în Puterea morţilor asupra celor vii)

4 comentarii:

cristians. spunea...

Plecăciune pentru bucuria adusă! Pentru toate cele, cuvântate sau ne... :) Simţeam aceeaşi (mereu aşteptată, ştiută - după savoare, dar mereu miezoasă surpriză) atunci când străbunică-mea dezvelea cu un zâmbet subţire vărzarul din ştergarul, aspru şi curat, de cânepă.

Pinocchi0 spunea...

De ce e inspaimintatoare? Mie imi place.

cristians. spunea...

De frumoasă ce e!

Hiacint spunea...

Pentru că-i frumoasă.