miercuri, 10 ianuarie 2018

Cură prin calomnie

Ponegrind - îndepărtezi, grăbești ireparabilul. Încerci să-ți faci un bine, negând persoana care te-a modelat, într-o măsură, cu mâinile ei, blasfemiind, răstălmăcind, suprascriind ceea ce părea de neșters. Persoana în brațele căreia ai murit de atâtea ori.

Mamă, ce cauți cu mine-n baie, mai povestim fata mea, departe de urechile bărbaților, ce sâni frumoși ai, fata mea, sunt tari la vedere, pot să-i ating? ia-i în palme pe rând, mamă, să păstrăm atmosfera cordială, la nivel de evaluare rece, vreau doar să văd în stare nudă minunăția căreia i-am dat naștere.

marți, 9 ianuarie 2018

Caietul văcăriței

Tristețea unui caiet ale cărui file-s pe terminate. Închide în el niște zdrențe de trăiri, imprecis cuprinse în niște texte. Din lene. Lenea mea nu-i doar plăcerea nemișcării; e și o ușoară catatonie, e un fel de afazie, abulie, e teama de acționa. Lenea e relația mea cu lumea. Cu toate că mă înșel flagrant, prin lene arăt ce are sens pentru mine și ce nu.
***
Ar fi nevoie ca, la răstimpuri, oamenii să se simtă asurziți de propria voce. Aș vrea să văd mai mulți oameni dezgustați să se mai audă pe sine vorbind. Disprețuindu-și sonoritatea glasului.

Scriu cele de mai sus cu mintea (și cu urechea) la țipetele doljene (și n-o zic din șovinism) ale celei ce locuiește în apartamentul de dincolo de zidul ăsta. Parioarea pe meciuri de fotbal. Muierea fără chip, gumoasa! Carne adunată pe scheletul unei voci imposibile; o văcăriță de vaci sterpe, costelive și băligoase. Îi simt parfumul de baligă prin zid!

vineri, 5 ianuarie 2018

De la Muñoz Molina citire

„(...) eu cred că aceasta este unica ocupație în care am perseverat fără odihnă în viața mea, să mă uit la femei, să le miros parfumul și să observ cum sunt îmbrăcate sau încălțate, cum țin în mână paharele sau țigările, cum își încrucișează picioarele sau își sprijină un cot de tejgheaua unui bar, cu ce culoare și-au făcut unghiile sau și-au vopsit părul.”
Antonio Muñoz Molina - Călărețul polonez
Îmi este dor de cartea asta în timp ce o citesc! Îmi educă răbdarea și mă păstrează fidel ei, vorbindu-mi când și când despre mine.

joi, 4 ianuarie 2018

Stratificări

Gelozii, neputința de a-nțelege, neputința de a vedea sub nas, dar probând o vedere ageră asupra depărtărilor - în preajma cărora nici măcar n-am ajuns vreodată.

Zeci de ani, așternuți în straturi de câte un an, o lună, o oră. Ori: mai mulți ani, împachetați, scurși în vrac, fără trăsături aparte, fără urme; numai epocile în care suferim lasă urme.

Sunt părți din mine rămase zălog timpului, suferinței, nedumeririi, dar și unor clipe de-o neverosimilă fericire.

Muzica m-a făcut atât de fericit! Cocoțat pe coama dealului, cu orașul la picioarele mele, o mână de oameni iubiți, ne eram alături pentru a priveghea o tinerețe fugitivă ce trebuia prinsă din urmă, posedată, trăită grabnic și nesăbuit.

Nu e nimic de înțeles din vremea aceea, e pură trăire în buza pădurii - îndurând foame, mizerie, răcoare, lipsuri. Nimic de explicat sau de justificat. Totul trebuia să se întâmple exact așa!

duminică, 24 decembrie 2017

Soare, vreme caldă

Nu că aș fi din cale-afară de optimist de felul meu, dar, chiar și la ora asta, afară miroase a primăvară! Ceea ce mă bucură nespus.

sâmbătă, 23 decembrie 2017

Tamar

“Tamar râse din toată inima; își aminti o întrebare urgentă, care o tulbura de multă vreme - dacă un om, în timpul unei anumite misiuni, se decide să se închidă în sine, să-și închidă sufletul, după ce misiunea se va fi terminat, va putea redeveni omul care a fost?”

“Tamar se gândea că nu mai cunoscuse până acum un om alături de care să îi placă atât de mult să tacă.”

David Grossman - Cineva cu care să fugi de acasă

duminică, 17 decembrie 2017

Încotro?

Cei 28 de ani trecuți de la Revoluție se adaugă celorlalți - peste 40 - îndurați de români sub orânduirea așa-zis comunistă: privindu-i din perspectivă omenească, spirituală, sunt fără îndoială niște ani irosiți, un genocid identitar.

Împreună, toți acești 70 de ani fac cât o viață de om. Să ne gândim că sunt numeroase persoane de vârsta asta printre noi, persoane care și-au consumat toată existența năzuind la un bine ce n-a mai sosit.

Oamenii aceia sunt niște oameni cu destinele furate. Au trăit cum au putut, și-au așternut un mic rost, au trăit amuțiți, având în suflet doar speranța zilei de mâine și o suferință de care, în unele cazuri, nici măcar nu erau conștienți. Nimic mai mult!

În zilele noastre, o mână de personaje îndoielnice, fără trecut, fără însușiri, de aceeași “calitate” subumană ca puciștii din ‘47, tocmai confiscă iarăși țara și destinele noastre, pregătind o nouă domnie a prostiei - de data asta, asupra unei populații deja spălate pe creier, cu memoria normalității bine ștearsă pe durata “rodnicilor” ani pseudo-comuniști.

Cei dinaintea noastră, de nevoie, au plecat capetele două decenii și jumătate, lăsându-se conduși & reprezentați de un cuplu de semi-analfabeți. Sunt obișnuiți cu neamul prost ca lider de țară.

Voi, cei de azi: nu vă lăsați supuși!

duminică, 10 decembrie 2017

Ce mai citesc

“Asuprirea nu ține doar de închisori și de plutoanele de execuție. Poate veni și dintr-o plictiseală banală și chinuitoare (...).” 
“Metternich credea în statele constituționale, nu în națiunile formate pe criterii etnice. Statele sunt sisteme birocratice legitime, guvernate de supremația legii; națiunile constituite pe criterii etnice sunt mânate de patima sângelui și a pământului, inamicul suprem al moderației și al analizei.”
Robert D. Kaplan - În umbra Europei, Humanitas, 2016, trad. Constantin Ardeleanu & Oana Celia Gheorghiu 
***
Și eu cred ce se spune în propozițiile de mai sus. Relativ la ambele idei. Un stat al sec. XXI ar trebui să pună accentul pe înlesnirea prosperității cetățenilor săi, pe domnia Legii și nu să urmărească o iluzorie (pentru că-i imposibilă!) puritate etnică ori să caute să învrăjbească o etnie (majoritară) contra alteia.

Îndeajuns cât am avut de-a face cu ideologiile utopice și cu naționalismul etnic! E timpul pentru un realism tolerant, conform căruia individul și legalitatea să valoreze, să conteze, mai mult decât rasa, cetățenia sau etnia.

Importantă este evitarea conflictului, găsirea unor valori comune, nu a sublinia diferențele. Până la urmă, oamenii trăiesc, muncesc, suferă, sunt fericiți și mor la fel, cu sau fără conștiință națională. Un guturai nu trece mai rapid, dacă atâta timp cât îți curg mucii te gândești homeopatic că ești român sau englez.

vineri, 1 decembrie 2017

Fâșii

Fâșii prelungi din mine, prinse ca pastramele la afumat, bule cu trecut perfect conservat, de obicei neîmplinirile se conservă impecabil, cărnuri desprinse din mine stau și flutură-n cârlige, nu mai sângerează, sângele s-a scurs, dar nervii nu-s morți, curentează electric descăpățânați, e tot ce pot face, ca niște bice fără stăpân ce au învățat singure loviturile și nu se mai pot opri din flagelare.

Acolo, în trecut - sfâșiat, agățat, îmbucătățit - a rămas din mine material pentru încă o persoană. Un alt eu ar putea fi reconstituit din ceea ce am lăsat în urma mea.

miercuri, 29 noiembrie 2017

Fragmenteu înlănțuit

Sunt încet, chibzuiesc prea îndelung, dar nu de chibzuit ce aș fi, ci fiindcă stau să ascult, cu-o teamă din cale-afară de respectuoasă, vocea tuturor „instanțelor” din mine.

Fericirea „facilă” (dacă o fi existând așa ceva) nu pare a fi de obrazul meu. Parcă aș fi fost făcut să dobândesc orice doar în (urma unor) chinuri și, corolarul: să păstrez cu uriașe eforturi!

Ce-ar să fiu lăsat să mă joc? Să mă desfăt cu mine însumi. Și să nu fiu pus să plătesc pentru asta. N-o să mă bucur împotriva cuiva sau a ceva. E pentru mine.

Iarna, glezna. Mai ales acum: glezna - albă, curată, de-o paloare ne-vie, bolnăvicioasă, hipnotică, în zilele în care iarna se bate cu perspectiva anului nou și cu primele speranțe de primăvară, în cele două-trei zile însorite dintr-o săptămână atât de lungă până miercuri și-atât de grăbită după joi.

Glezna - ivindu-se, decoltată, deîndată ce dă soarele, între pantalonul scurt și șoseta și mai scurtă (sau dispărută), o promisiune a dezvelirii ce va să vină, ceva mai târziu, atunci când o să se poată vedea aproape tot...

duminică, 26 noiembrie 2017

Un alt fel de 32 august

Viața se derulează afară (e în altă parte, ar zice Milan). Între mine și ea stă bariera rulourilor din ferestre, gratiile și perdeaua subțire de arbori spre care dă fereastra camerei din spate. Numai bariera sunetului a rămas disfuncțională, penetrabilă.

Îmi imaginez viața derulându-se, fără mine, în funcție de oscilațiile sunetelor pe care urechea le primește, ușor deformate, dar perceptibile. Trăiesc interpretând sunete. Sunetele - singurele care mai ajung la mine. De la fereastră, văzând apa vieții urmându-și cursul - mi-e de nesuportat. Îmi face rău.

Refuz să ies, pentru că, infantilizat, tânjesc să am tot ce văd, tot ce îmi iese în cale. Cu simțurile vraiște, nu pot risca să mă expun. Ce s-ar întâmpla de m-aș expune? Cal sălbatic, nimerit în centrul unui oraș! Ca și cum toți trecătorii m-ar claxona sau ar aținti farurile mașinilor asupra mea. E ca și cum aș începe să-mi doresc să-i invit pe majoritatea celor ce trec să mă însoțească la (un inexistent) mine acasă.

Ca să ne jucăm!

Tânjesc să mă joc serios, de data asta, și vreau cu patimă ca lumea întreagă să fie terenul meu de “joacă”.

André Gide: “El (demonul) creează în noi o căință potrivnică, o căință îngrozitoare, de regret provocat nu de faptul că am păcătuit, ci de de faptul că n-am păcătuit destul, că am lăsat să treacă pe lângă noi vreo ocazie de a păcătui.” (Jurnal)

miercuri, 22 noiembrie 2017

Lumina chipului

Ochii mi se plimbă pe suprafața literelor, le văd, nu le citesc, ca prin sticla opacă. Văd rândurile, șirul lor, dar mintea se face că refuză să le metamorfozeze, cum ar fi natural, în informație, i.e. înțelegere. Scriu toate acestea, încruntat nevoie mare.

Înclin să frec, confortabil, ecranul telefonului, iau în mână caietul, îl mut ici-colo, doar ca pretext să nu înaintez cu lectura* - altfel, plăcută și cursivă, fără poticneli, fără fraze sau termeni pretențioși ori greu de digerat (*mă refer la Autoanaliza lui Karen Horney).

Cartea oferă niște indicii prețioase și “direcții” (neclare doar pentru cei înadins orbeți) despre cum să te eliberezi de ghiulelele ce-ți atârnă de caracter, parazitându-l. Cum să încetezi a-ți mai servi minciuni & înșelare de sine, cum deciziile drastice, însă oneste, îndatorate glasului, chemării apăsătoare a sufletului tău, ar putea să te (re)facă om, să-ți redea lumina chipului.