Ferdydurke - W. Gombrowicz

Mă întreb inutil, retoric: dar de ce nu scrie cineva pe acest ton (tăios şi proaspăt, since 1937) şi despre ţaţele jurnalismului băştinaş (sau - oh, da - despre tzatzele blogosferei)? Una a dispărut, nu demult, drept e, o mare parte din merit pentru faptul că, în prezent, numărăm cu o tzatză blogosferică mai puţin ştim cine îl poartă... Ia vedeţi, cinstit, câte din spasmofilicele ale căror "saloane" le frecventaţi (nu) se încadrează în portretul nemilos de mai jos. Vai, ce imatur şi lipsit de eleganţă am scris mai sus, acum nu o să mă mai ia la gazetă:

"Ah, judecata omenească, abisul judecăţilor şi părerilor despre intelectul tău, despre inima ta, despre caracterul tău şi despre toate amănuntele organizării tale - toate se deschid în faţa îndrăzneţului care şi-a înveşmântat gândurile în tipar şi le-a dat drumul în lume, pe hârtie, ah, hârtia, tiparul, tiparul! Şi nu mă refer aici la cele mai cordiale, la cele mai agreabile judecăţi ale mătuşilor noastre, nu, mai degraba aş viza judecăţile altor mătuşi, ale ţaţelor din cultură, ale sferto-autoarelor şi semi-criticelor pripăşite, care-şi răspândesc judecăţile prin publicaţii. Căci asupra culturii universale s-a abătut un stol de muieruşti pripăşite, oploşite pe lângă literatură, nespus de pricepute în domeniul valorilor spirituale şi de orientate în estetică, de cele mai multe ori deţinătoare ale unor concepţii şi cugetări proprii, conform cărora Oscar Wilde e depăşit, iar Bernard Shaw este un maestru al paradoxului. Ah, ele ştiu că trebuie să fie independente, hotărâte şi profunde, aşa că de obicei sunt independente, profunde şi hotărâte fără exagerare, şi pline de o blândeţe de ţaţă. Ţaţa, ţaţa, ţaţa! Ah, cine n-a fost niciodată pe masa de lucru a unei ţaţe culturale şi nu a fost prelucrat pe muteşte, fără nici un geamăt, de mentalitatea lor care trivializează totul şi ia vieţii orice urmă de viaţă, cine nu a citit în ziar părerea unei ţaţe despre el, acela nu ştie ce înseamnă banalitatea, nu ştie ce banalitate zace într-o ţaţă."

Now that you found the funk, you have to swing it!

Doamne! - acum că am descoperit şi eu America -, pentru o sâmbătă aşa cum se cuvine, invitu-vă să ascultaţi cu volumul măcar la mijlocul puterii sale, eu am scuipat în sân de plăcere: Club des Belugas cu Swop (the album, al patrulea al trupei). Un album de nujazz de departe mai bun şi mai unitar decât multe creaţii ale unor Waldeck (dar ce răvăşitor e Ballroom Stories, ce clarinet!) K&D, Conte, Pompougnac, Stelar şi, da!, chiar Navarre (pe toţi îi ascult, deopotrivă, cu mare încântare)! Să auziţi numai ce voci, ce instrumentaţii! Ce ritm alert, ce sincope! Entuziasm (şi alte -asme) pe linie. Au fost de curând (cam două săptămâni) şi în Timişoara. Îi prindeţi pe undeva prin ţară, nu lipsiţi! Enjoy!

Club des Belugas is one of the leading lounge and nu-jazz projects in Germany, perhaps in Europe. They combine contemporary European lounge and nu-jazz styles with Brazilian beats and American black soul of the '50s, '60s and '70s for a uniquely creative and intense outcome.

A DJ-composer named Maxim Illion, one of the greatest nu-jazz producers in Germany, brings eight of his friends with him to Gazarte for two nights full of Hip Hip-Chin Chin. The group was created in 2002 and plays with the decks and eight other natural instruments with great creative imagination. They are famous, they are retro, they are young, fresh, contemporary and ahead of their time. They are Club des Belugas.

http://www.myspace.com/clubdesbelugas
www.chinchin-records.com

Poemul de duminică - Tăcerea trupului

O carte deja uitată, cu pagini care se deschid greu, dau de furcă articulaţiilor degetelor, greu de ţinut în mână, ostilă unei lecturi comode, atât prin conţinutul său provocator, scandalos, pe alocuri, pentru ţaţele literare (pentru că, vai, da!, scrie despre ceai, reţete de mâncare cu ceapă şi usturoi, ce oroare!, despre maţe, excreţie şi simbolistica ei, bube, ciumă, nuditate şi cunilingus, fără a fi nici pe departe o carte obscenă - totuşi, ţaţele să stea, mai bine, departe), cât şi graţie unei constituţii cam butucănoase, tipar neglijent, dar binecuvântată cu o traducere bună, expresivă şi o irezistibilă prefaţă semnată de E.M. Cioran: Tăcerea trupului de Guido CERONETTI, la HUMANITAS, 2002. Cui îi este dor de aformisme cu zvâc nu are decât să o caute şi să o citească. Ce-s eu, arheolog de librărie? Aforisme scrise nu de dragul unei paradei a stilului, ci...

În spaţiul care îl separă pe Buddha de Emile Littré există poate un punct unde mi-aş putea afla locul. Problema salvării (a adevăratei înţelepciuni) stă în capacitatea de a te goli, iar eu nu fac altceva decât să-mi satisfac curiozităţile libertine, mă umplu, devorez trecutul, urmăresc fantome pe coridoarele Timpului. Dar adevărata înţelepciune e cea care presupune o kinesis mentală. Restul este Dorinţă, căutarea distracţiilor. Dumnezeu nu poate pătrunde decât în inima goală, dedicată lui, nu într-o inimă ocupată de Dicţionare. Dicţionarele sunt Păcatul aflat la uşă, gata să se năpustească. Scriind cărţi culte, îi umplu la rândul meu pe alţii, care mă vor căuta nu pentru a şti, cum cred ei, ci pentru a se distra. Dar istoria umană, atât de greu de înţeles, enigmele şi abisurile ei ne fac semn, ne arată ceva dincolo de ţarc, victimele însângerate ale luptelor spirituale şi ale celor purtate în câmp deschis, care ne imploră să le răzbunăm cu ajutorul actului reflecţiei, să le facem dreptate cu forţa gândului, să descoperim un sens zadarnicei lor arderi în existenţă, fără de care umbrele încep să urle. În felul ăsta caut să-mi justific o plăcere imensă, fie-vă milă de mine.

Amestecate

Nu pot stăpîni tumultul zilelor de vară, nici cu o agendă şi nici cu un calendar (fiindcă acestea se pot măslui), azi nu eram prea convinsă că-i vineri, eram de fapt, indecisă: joi sau vineri? părea şi una şi alta. Însă marele eveniment al acestei zile este că am primit o scrisoare pe hîrtie, un bilet scris de mînă cu tot dragul. Mmm.

Mai voiam să scriu cîteva vorbe despre noua mea preocupare pentru bijuterii făcute de mînă, de fapt, noua veche coţofeneală, şi un pic despre Rusoaica, o carte care-mi aduce aminte, nu ştiu de ce, de Sadoveanu, însă am nişte minunăţii de răsfoit. Şi oftat (şi-apoi, să nu fii material-ist cu aşa cărţi?)

---
a, şi despre înmaieuaţii cu maşini care ţin neapărat să străbată toooată străduţa îngustă, cînd pot ieşi imediat la dreapta la bulevard; iar eu, biet călător, unde să mă dau din calea lor, să mă sui în copac?

Scrisori către Miriam II

Continuăm publicarea scrisorilor pătimaşului tânăr Appelfeld către a sa neliniştitoare Miriam, cu mici, necesare, corecturi.

Viena este cel mai frumos oraş al vieţii mele de adult. Mi-am dorit ani de zile să fiu în Paris (am umblat prin Franţa, nu am văzut Parisul...) şi, uite, poate că trebuia să mă "împiedic" în Viena. Cred că este un oraş mai "iubibil" decât Parisul cel semeţ şi arogant. Dar asta voi vedea. Viena este pentru mine. Şi pentru fiecare. Copleşeşte fără a strivi, cum am mai spus. Nu am găsit între timp altă formulă. Şi, tot pentru mine (şi pentru alţi urmaşi ai supuşilor Imperiului), mai e şi neîncadrabilul simţământ că măcar câteva pietre din câteva palate de pe ringurile vieneze se datorează contribuţiei românilor transilvăneni (bunilor mei) sau bucovineni. Viena, aerul de acolo, paşii printre clădirile acelea care respiră aristocraţie reuşesc să pună ceva, în mine, în locul de unde lipseşte patriotismul naţional: patriotism regional. Dar este un patriotism fără muzică de fanfară, fără discursuri sforăitoare, ci un patriotism cu muzică de romanţă ungurească, interpretată de un ţigan mustăcios, aproape alb la piele, e muzica unor Bartok, Liszt, Mozart. Eşti tu, prinţesa absentă.

Omul fără prezent

Îmi măsor, anual, modernitatea, aşa cum ipohondrii îşi iau, deja febrili, pulsul sau temperatura. Instrumentul meu de măsură sunt sânzienele, nu le ştiţi, poate - inflorescenţele acelea gălbui, mici-mici, mii, agăţate cuminţi de tijele aproape lemnoase ale tulpinilor, pregătite a fi rupte pentru cununi şi ceaiuri oblojitoare. Mă observ anual, şi-mi dau astfel seama de grosimea stratului de modernism (deci, alienare) depus peste greaua-mi conştiinţă, orientându-mă după punctualitatea (în funcţie de data de 24 iunie, când se pun coroniţele la poartă) cu care mă prezint pe câmp la cules de sânziene. Anul ăsta, am întârziat o săptămână până să culeg cel dintâi buchet. Sunt, probabil, pe deplin modernizat. Sunt un străin. Sunt contemporan cu laptopul meu.

Neputinţe. Tzatza literară - avanpremieră

E, în general, necesar ca o carte să aibă un un anumit farmec rece, să mă seducă şi să păstreze, în acelaşi timp, o oarece distanţă, pentru a fi eu în stare să scriu despre ea. Din contră, mi-e de la greu la imposibil să glosez pe marginea cărţilor mele de suflet. Nu am scris un rând despre Bryce Echenique cu Grădina iubitei mele (deşi mi-am luat notiţe şi am consumat un pachet de post it-uri colorate cu ea) - una din frumuseţile de neîntrecut ale acestui an, una din lecturile-încântare ale vieţii mele. Nu am scris nimic despre Badenheim 1939 a lui Aharon Appelfeld, un fel de distopie grotescă, un claustrofobic teatru de cameră, care m-a întors cu faţa înăuntru... Dar nu funcţionează întotdeauna acest blocaj, din fericire. Poate că e "doar" inhibiţia vremelnică şi de bun simţ în faţa imperfectibilului.

Azi eram pregătit să aştern aici premisele unei polemici blogosferice, inspirat de primele pagini vânoase, scandaloase - şi atât de aplicabile peste obrazurile boite ale "maturilor sobri ai web-ului" - ale capodoperei Ferdydurke, scrisă în 1937 de W. Gombrowicz. Subiectul: ţăţismul literar. Ştiu eu cel puţin un om-fără-blog care ar fi zâmbit puţin, chiar satisfăcut. Dar veninul secretat de fierea mea (da, aşa mă amărăsc eu, confruntat cu făţărnicia, cu autoatribuita "nobleţe" online) este încă prea vâscos, aştept să se mai dilueze, ca să nu-mi facă rău. E plăcerea mea să mă iau la harţă cu convenţionalismul spilcuit al unor bloggeri cu ştaif şi cu vădite personalităţi obsesionale, care-şi iau aparenţele, păstrate cu sălbăticie... analizabilă, drept profunzimi (Individul obsesional crede că totul trebuie să fie controlat şi ireproşabil. Are o ţinută morală deosebită, este perfecţionist, respectă legea şi regulile sociale), şi pe care nu-i respect ioc, oricât de traşi ar fi ei la patru acele erudiţiei acumulate de pe wiki, sau exclusiv din literatura recomandată de somităţile idolatrizate. Despre tzatzele literare voi scrie eu, nu va curge mult timp, aşteptat să fiu numai.

Ţaţele literare* sunt tot nişte pipiţele, dar frigide, care nu au curajul, precum pipiţele de club, să se aburce pe toace, să-şi pushup sânii însinguraţi de atâta alfabetizare şi să socializeze cu naturaleţe, deşi şi-o doresc nespus; nu fac asta; ele nu cunosc digestia, nici excreţia, ele mănâncă şi deşertează carte în stare pură. Iar sexul (inclusiv cel fiction), când nu e (ca) al lor, le repugnă. În schimb, ştiu bine să se aburce în poala literaţilor, sunt mari vânătorese de autografe şi de favoruri orale de la şi mai mari scriitori de talie locală. Nelipsite cockteiliste, fervente simpozionoaice, cenacliste, cu năvoadele mereu la îndemână, doar-doar sare de undeva publicaţia care să le aprecieze talentatele picioare lungi, străveziu acoperite de inuri hippiote. Obişnuiesc să se iluzioneze în secret că feminismul militant le-ar putea ţine loc de agenţie matrimonială (citeşte: a consola) şi orgasm. Scriu corect, aseptic, preţios, ordonat şi tern, scriu ca şi cum ar împleti ciorapi, aplaudate din patul neconjugal, cu nerăbdare, de sus-pomenitul mare talent local.

_____

*şi nu, ţăţismul literar nu este apanajul femeilor, există o transsexualitate (sau traseism sexual, dacă poftiţi) în domeniul ăsta..., ceva de speriat! Mai greu, însă, cu pasajul despre sâni şi pushup. Bărbaţii-ţaţe literare pot sări peste el. Feminismul (şi alte progenituri marxiste), însă, rămâne valabil, e cool şi pentru o tabără, şi pentru cealaltă. Mai importante-s adjectivele atribuite modului cum înţeleg să-şi redacteze creaţiile şi să-şi selecteze subiectele pedanţii ăştia sterili.

Poemul de sâmbătă nr. 356

M. Sorescu - Apă vie, apă moartă

PENELOPA

Penelopa ţese acum
O pînză freatică,
Deasă, deasă, cu lacrimile ei,
Care o podidesc fără încetare.

Izvoare secrete, alunecînd în mare,
Îl ţineau la curent pe iscusitul Ulise
Cu acest plîns frenetic,
Mersul lucrării de dor de acasă.

Şi acum m-aş întoarce -
Îşi spunea încurcat iscusitul -,
Dacă nu mi-ar tăia calea fără de pulbere
Sirenele amăgitoare dar multe.

Ea nu ştie că sporul de lacrimi
Creşte cota apelor şi ele se simt mai în larg,
Cîntă mai frumos şi astfel se adîncesc contradicţiile
Între plînsul de pe uscat şi cîntecul de pe mare.

Nu ştie, ea, vai, Penelopa că ochii zvîntîndu-şi
Mult mai degrabă-aş ajunge-n Itaca,
Sărutînd pragul casei cu buze uscate de sete.