E bine așa rău cum e (la lontru)

 Înainte vreme, metaforele - pe când nu erau încă folosite pentru a ascunde, într-un mod estetic, „pudic”, parabolic, sau terapeutic - adevărul, lăsându-l totuși, parțial, la vedere, dezvăluindu-l numai puținilor inițiați - erau o cale ocolită, o alternativă la a spune lucrurilor, franc, pe nume.

Sunt aproape convins că spaima de adevărul gol-goluț, autocenzura și pudoarea sunt, originar, „părinții” metaforei - nu dorința de frumos, nu căutarea esteticului cu orice preț. Posibil ca metafora să fi avut, la începuturile sale, un rol pur funcțional, după care a devenit o componentă oarecum „obligatorie” a stilului (unor scriitori), un scop în sine, ceva care aducea un plus de greutate unui text, unei opere. Bineînțeles, apoi a urmat excesul sufocant de metafore... De la fereală, la capodoperă. De la tehnică de transmitere a unui adevăr greu suportabil, de păcălire a cenzurii și a moravurilor, la...

Înfrumusețez, deci pun un ecran heliomat în calea (perceperii) realului. Înfrumusețăm, deci (ne) ascundem. Dar, spre deosebire de un autor care a fost contemporan cu zorii metaforei sau cu epoca ei de glorie, noi, oamenii de rând, anonimi, ne limităm la a ne autopublica pe FB. Eu, unul, am nemulțumiri personale mai degrabă legate de neputința de a găsi căile de acces către adevărurile dinlăuntrul meu: mă rătăcesc înadins, apucând-o pe potecile-miraj ce conduc, pasămite, către mine însumi.

Mă confrunt cu propria-mi cenzură, ăsta-i realmente un aparat, comparabil cele specifice sistemelor totalitare -  aparat defensiv, menit să mă țină la distanță de mine.

Ascunzișul & fereala măiastre ajunseseră odinioară, pe neștiute, simboluri ale talentului și ale reușitei unei opere. Însă eu nu mai gust abundența metaforizării. Poți fi profund (dacă ești!) și exprimându-te minimalist. Barocul nu-i musai dovada profunzimii. Găsisem o idee similară și-n Caietele lui Cioran, dar între timp am rătăcit citatul.

Altă luptă (nu a mea)

 Lupta mea este genul de carte ce lasă o perdea de liniște în urma (lecturii) ei, Lasă liniștea să cadă, dintre toate potențialele consecințe. Nu scandalul, nu oroarea, nu dezaprobarea sau oprobriul general (cum se temuse scriitorul).

Lupta mea nu e foarte îngăduitoare cu comentariile post-factum, iar ceea ce scriu eu aici sunt numai niște senzații, nu interpretări, nu recenzie sau critică literară (n-aș avea cum să mă-nham la așa ceva, n-am pregătirea necesară).

Îmi pare că, ușor-ușor, sinceritatea - în romane - a căpătat o valoare literară în sine. Valoarea asta o aveau, să zicem, metaforele - pe vremea lui Proust. Ori, dacă nu „valoare”, atunci „însemnătate”.

Ekologijdi

Căcații ăștia de ecologijdi (și, mai ales, ecologizde) manifestă o formă bizară de “curaj al acțiunii”, țintită exclusiv contra statelor occidentale. Occidentul musai să plătească - în opinia nefericiților ăstora congenital - pe o perioadă nedefinită, material și moral, pentru trecutul său, pentru deciziile sale eronate, indiferent cum s-au schimbat (în bine) lucrurile între timp.

Ecologizdele (cu z-ul aferent, provenind din anatomia lor uscat-vaginală) n-au câștigat (încă, sau în veci) curajul de a se confrunta cu China, cu India, cu Iranul sau Rusia - marii poluatori imunizați penal ai omenirii! Ecologizdele se bat - o îndrăzneală “nebună”, nu-i așa? - cu operele de artă din muzee, pe care le agresează și le vandalizează, deși perfect nevinovate (care-i responsabilitatea moral-etică a unei picturi?).

Scurt: unde naiba e confruntarea pizderiei ecologizde cu adevărații (și patologicii) poluatori statali ai Terrei? Sunt nehotărât care categorie anume e mai infectă: neomarxiștii, obsedați să reprezinte numai și numai cauza populaților de culoare (tot ce-i alb la piele este reprobabil, privilegiat, criminal) sau ecologimuiștii suferinzi de autism sau alte patologii ce le afectează, pervetindu-l, simțul realității…

Sunt (din păcate) român, deci bag de seamă (că-i gratis)

 Respir cu dificultate, în Cărturești, angajații (mai ales, ele) își fac o căldură ca-n placentă, umblă aproape despuiați, pe când clienții-s cu toate hainele pe ei. Mă intimidează, de asemenea, ceilalți „cumpărători”, în realitate niște fâțâitori ce penetrează librăria doar ca să fie văzuți, ca să se pună într-o închipuită valoare în raport cu partenerul - nu cumpără niciodată nimic, se foiesc de colo-colo, fac o tură pe la rafturi, fără să discearnă sau să atingă vreun cotor de carte, zăbovesc la jocuri și la porțelanuri. De mesele cu noile apariții, trec fără să tresară.

Se arată-n lume, pășesc afectați, au mutre afectate, privesc drept înainte, de parcă ar avea un scop bine conturat, nu observă pe nimeni și nimic, iar mie îmi place să mă zgâiesc la ei ca un nesimțit la nesimțiți și să înregistrez momentul acela scurt în care dobitocii ăștia curăței și bine îmbrăcați, dar goi pe dinăuntru, se simt priviți de mine, zbaterea aceea din pleoape, unica mică trădare a faptului că m-au înregistrat, continuând să se uite direct în față, dar de pe acuma trădați de mimica lor ușor dezorientată, m-au detectat cu privirea periferică, își activează imediat stăpânirea de sine princiară, de copii ai unor blocari îmbâcsiți, și evită cu nespus talent contactul vizual.

E un joc al meu. Unul dintre jocurile mele de-a privitul. Îmi place să-i surprind cum mă surprind privindu-i, dar nu mi se uită în ochi, ca și cum ar fi fost cu toții crescuți de cei mai mari experți în etichetă de la curtea Spaniei. Nu pot înțelege de unde au deprins reflexul ăsta de a ignora cu superioritate (sau este timiditate? din ținuta lor princiară nu s-ar deduce, dar încurcate-s căile complexelor psi).

Gardianul de la Cărturești

 Orice Cărturești ce se respectă are măcar un gardian.

Mă uit la cărți, noile apariții sau unele mai vechi, el se uită împreună cu mine, se uită la mine cum mă uit la ele și, de la un moment încolo, amândoi ne uităm la mine - îmi dă senzația că mă sufoc și gesturile de potențial cumpărător îmi devin nefirești, mecanice, largi, ca să poată observa gardianul cum țin în mână cărțile alese pentru a le plăti - le țin la vedere, nu le fur.

Îmi caut cu mare precauție telefonul în buzunare, nu care cumva să creadă că vreau să bag cărțile acolo, e ca și cum am juca amândoi într-un film american, prost, de acțiune. Cu teama că dacă fac gesturi bruște, el mă va insulta pe loc sau mă va împroșca cu cerneală ieftină.

Somnia

 Dorm, dar privirea mi-e în continuare obosită. Are nevoie de perspectivă. De privit în gol. „Excursia” de ieri n-a fost destul de lungă, nici plăcută, nici suficient de epuizantă. Cât om scrie? Până epuizăm. Epuizați de inspirație suntem deja. Ce ne mai trebuie?

Două mașini parcate una lângă alta, e noapte, e frig, ambele-s cu motoarele pornite, geamurile uneia dintre ele sunt aburite, ceva se petrece înăuntru... Motoarele torc cu rost timpul, îl fac un ghem mare, pentru mai târziu.

Tu te vinzi pentru mai târziu; ești așa cum, de obicei, nu ești, ca să arăți că ai putea fi, la nevoie.

Jegoasa necesitate de a munci (de a suporta, astfel, trecerea unui timp atât de prețios, dar găurit de nonsens) pentru bani.

C'est bon pour les hommes de croire

„C'est bon pour les hommes de croire aux idées et de mourir pour elles.” (Jean Anouilh, Antigone)

Atâta timp cât mor doar ei pentru propriile lor idei și cât nu-i atrag sau împing și pe alții la moarte, alții mai puțin (sau deloc) dornici să moară pentru ideile altora ori din cauza acestora... Doar că ideoții ăștia nu-s sănătoși dacă nu antrenează întreaga lume în siajul producțiilor lor mintale (de multe ori, smintite).

Despre neliniște*

 „Dar ai dreptate în ceea ce afirmi despre neliniște și despre senzația de neîmplinire, cum că acestea ar fi principalele forțe motrice ale omului. Ceea ce se întâmplă în vremurile noastre este faptul că neliniștea nu se mai traduce în acțiune. Neliniștea nu mai produce nimic. Trăim într-o epocă a psihoterapiei. Neliniștea nu este dorită și credem că o putem elimina vorbind despre ea.” (*KOK - Lupta mea, vol 6)

Karl Ove Knausgård

 L-aș citi pe KOK (Karl Ove Knausgård) în neștire. M-am bucurat să văd că ultimul volum din Lupta mea are mai mult de 1000 de pagini (dar și scrisul mărunt - ceea ce nu-mi bucură ochii; de n-ar fi micșorat - meschin - editura „noastră” fonturile, probabil că ne-am fi apropiat de 1500 de pagini). Delectare, deci!

M-am obișnuit, acum multe cărți, să aflu „universalitatea” unui text ce-și are rădăcinile în experiența personală a unui ins complet străin. Îl citesc pe KOK de parcă aș privi înăuntrul meu. Nu pot afirma fără greș că-mi seamănă, dar pe ici-colo, posibil să găsim afinități. Nu-s capabil să spun exact nici ce anume mă atrage la el - presupun că totul, inclusiv aceea că-i, pe alocuri, antipatic și mai este - tot așa, sporadic - de neînțeles, de nedeslușit, chiar și pentru el însuși.

KOK pare să încerce, preț de mii de pagini, să afle ce se petrece cu sine, luându-mă părtaș pe mine, cititorul, simt că are nevoie de mine, în demersul său de a se căuta, de a se înțelege & a se împăca sufletește (cu trecutul și oamenii care i-l populează).

Din ce-mi pot da seama, nu va reuși în veci să se lămurească pe deplin asupra firii sale. Scrie - în speranța c-o să afle. Nu scrie - ca să afle.

Mi-e limpede cât de singur este, în ciuda familiei ce-l împresoară. Mai singuratic decât mulți alții. Probabil că de aici și opera... Ca paranteză, aș fi curios dacă KOK poate scrie ficțiune propriu-zisă la un nivel excelent. Dar nu de asta ar depinde aprecierea mea necondiționată. KOK este, de pe acum, unul dintre autorii mei favoriți.

Nu-l citesc din voyeurism, nici ca să mă las consolat de suferința autorului -  pasămite, mai intensă decât a mea. Seria Lupta mea este despre nimic altceva decât despre el însuși, despre devenirea lui Knausgård. O bură din cauza căreia KOK a început să rătăcească și-apoi să scrie; o ceață din care a ieșit un scriitor care, câteodată, pare un scriitor „de musai”. Un om care se oblojește prin scris. Neîndoielnic, exorcizând.

8 fucking martie

 Bărbații români n-au sau nu îndrăznesc să aibă nici o opinie pe tema stupidei zile de 8 martie (a amplorii tipic balcanice pe care ziua asta de zisă „sărbătoare” a primit-o la noi).

Este una dintre oribilele urme de neșters lăsate de ceaușism - o nedorită moștenire. Înainte vreme, ziua de 8 era politizat-festivă, acum e bairam și un nou prilej de cheltuială. Bairam generalizat (cât mă-ncântă și acest turcism - bairam!, folosindu-l în silă, desigur).

Astăzi, e cu lăutari, cu cadouri deșănțate, voucher-e pentru femei (toate femeile!), mers în club, închirierea unor localuri (strip-tease), daruri pentru șefe (excelent prilej pentru mita mascată, tolerată de toată lumea), pentru cadroaicele didactice etc.

Nopți albastre*

Minunat scris! Durerea ițită de după icnetul frazelor scurte, poticnite, minimaliste, deposedate (unele) de verb, de predicat. Repetiții și reveniri ca niște incantații, mantre. Durerea mușcată de limbă. Limba înghițită de durere. Și un substrat de părere de rău pentru sine însăși. 

Admirabil, în *memorialistica lui Joan Didion, este și acest detaliu: nu-i este rușine să i se facă dor de femeia-care-a-fost ori să-și exhibe în ochii cititorului teama paralizantă că, într-o zi, nici ea nu va mai fi. După ce a pierdut totul, J.D. și-a dat seama că (scandalos pentru unii, apologeți ai doliului definitiv, obligatoriu) ceea ce i-a mai rămas - deopotrivă: dar, har & pedeapsă - sunt scrisul și faptul că trăiește.

Dragostea ei de viață, altădată impetuoasă - așa ciobită și reconstituită arheologic cum îi este acum, și spaima - mărturisită prin risipă de eufemisme și ocolișuri - de posibilul Nimic de apoi…

Aș fi citit fie și 500 de pagini, și mai multe, compuse în acest stil economicos, în acest ritm al du-te-vino-ului între trecut și prezent! Didion, făcându-și planuri de trecut, pentru a nu fi nevoită să privească în ochi viitorul, nici chiar prezentul.

Scriitură de o eleganță zdrobitoare, de care Didion se agață pentru a se simți utilă sieși, spiralând în jurul temei morții, atentă la pașii pe care-i face, ca într-un vals executat pe buza prăpastiei, sub amenințarea hăului.

___________________________

P.S. Am remarcat în “recenziile” anglofone la această carte de “memorii” insinuându-se otrava stângismului de modă nouă, stalinismul corectitudinii politice, ce infectează recent mai toate opiniile exprimate public. Disprețul nedisimulat al acestor coate-goale depenet pentru “albitatea” lui Didion, pentru “privilegiile” ei de “castă”, de clasă și de rasă, influențează - corupe - părerile despre carte ale încuiaților de stânga. De parcă suferința pierderii (+ spaima de bătrânețe) nu ar mai suferință dacă ești alb, catolic, faimos & înstărit… Nerozii ăștia au “confiscat” până si dreptul la durere, legând-o strict de culoarea pielii sau de gen.

À la recherche

Băi, Proustule, nu-ți mai pierde vremea căutând timpul!

O femeie - Sherlock Homeless

 O femeie cu înfățișare de „fără adăpost” se oprește, soarta!, sub ferestrele mele, ca să vorbească la telefon handsfree, la 8 dimineața. Am mai văzut episodul ăsta de atâtea ori!

Vorbește mult, interminabil (a vorbi tare - în public - la telefon, până ți se încinge-n mână, mi se pare o boală pur românească; la noi, e generalizată, la civilizați - o excepție). Vorbește mult, aproape că numai ea vorbește, mă întreb cu seriozitate dac-o fi într-adevăr cineva la capătul celălalt... Dar cred că e!

Și atunci, mă întreb: ce idiot ar putea fi dispus să asculte o idioată vorbindu-i fără oprire la telefon, într-o dimineață rece și întunecoasă? În primul rând, eu n-aș fi răspuns, în locul ăluia/ăleia care a fost sunat, darmite să accept așa o convorbire lungă și din cale-afară de incoerentă.

Femeia asta făcea planuri la telefon, voce tabagică, înfofolită ca una dintre vitele umane care stăteau disperațe la cozile ceaușiste, cunoapteancap, aproape urlând, dimineața cețoasă, calmă, tulburată de vocea ei de bărbat fumător. Bine că de țigări ai bani!

Complet treaz, o privesc fix și ostil, dar fără vreun efect asupră-i, pe fereastra deschisă. Îmi vine să strig la ea sau să înșfac un par și s-o mângâi cu el.

Mă reține jena că n-aș face decât să tulbur și mai mult liniștea dimineții (neobișnuită, pentru o zi de joi).

Scristian

 Totuși, aș putea presupune că mai zace ceva de spus în spatele nevoii ăsteia continue de a scrie. Ceva nespus, ceva care rămâne încă neatins, neexplorat, și de aceea iradiază dinlăuntru, sabotează cât poate, mă înlemnește.