marți, 9 august 2022

Scrisul ca blazon

Cărți interesante. Memoriile lui Anne Bentoiu. Știi, doar, ce mult îmi place să citesc memorii scrise în limba aceea română - curată, nestânjenitor de prețioasă, plastică și elastică, dar și atât de elegantă! Limba asta din cale-afară de plăcută lecturii era haina invizibilă, marcă a demnității, ce le rămăsese de purtat marilor familii dezmoștenite de staliniști. Era semnul lor distinctiv, legiunea lor de onoare.

marți, 2 august 2022

Io a n a dark

 Sunt un arc întins. O drâmbă. Un fierăstrău arcuit, la care cineva priceput, un virtuoz, ar putea cânta ori s-ar putea tăia, neglijent, pe când ar încerca să cânte la mine, curbându-mă melodic.

Clipele, nu prea numeroase, de liniște deplină, petrecute-n hamac, la deal, plutind în bere, deasupra noroiului clipocind vaginal ca o mlaștină disimulată de buruienile grase. Bineînțeles că nici acolo n-am parte de pace pentru mult timp.

Copiii devin îngrozitori, din cauză că făcătorii lor nu se ocupă de ei, ci doar zac prin preajmă, dorindu-și sau cerând să fie lăsați în pace, le interzic una-alta din gură, le spun ce să facă și ce nu, fără să-și mute fundul de pe scaune. Or copiii nu execută ce vrei tu decât dacă faci bine și te ridici de unde șezi, implicându-te cu convingere.

luni, 1 august 2022

Ordinea naturală

Dincolo de încălzirea globală, de politica de dreapta sau de stânga, adevărata problemă a individului uman este situarea lui într-o relație. Cum intră și, mai ales, cum rămâne și cum iese de acolo. Războaie, ecologism isteric, problema identității sexuale sunt căcat mumificat față de nepriceperea noastră de a fi într-o relație, față de neștiința de a ieși integri psihic dintr-o familie (de origine), de a deveni, de a individua...

duminică, 31 iulie 2022

Repauzare

"Tout le malheur des hommes vient d’une seule chose, qui est de ne savoir pas demeurer en repos dans une chambre."
Blaise Pascal

miercuri, 27 iulie 2022

Cules târziu, după culcare

 Luna trecută, cândva, am cumpărat primul vin pe care - abia acum bag de seamă - scria că-i cules în zori. Când, de obicei, vinicerii se laudă cu culesul târziu, la te miri ce ore înaintate.

Am traversat un tunel cu ploaie deasă și înnorări accentuate, cum li se spune in jargon. Pare să iasă acum soarele, dar cerul arată mai mult ca văzut din oala ce clocotește și de pe care cineva a ridicat temporar capacul.

B.V. avea un fel de a-mi spune dumneavoastră care, în loc să mă facă să mă simt bătrân, mă onora. Îmi aducea aminte de adresarea reverențioasă a lui a.l.ș., pe acest blog.

O privighetoare și-a încercat talentul în parcul din spate, cântând puternic, dar șovăielnic-intermitent, de parcă nu se putea hotărî dacă să-și desfășoare trilul obișnuit sau să-și caute o altă scenă, intimidată fiind de fluieratul zeflemitor al mierlelor.

luni, 25 iulie 2022

Sacul și profanul

 N-am avut niciodată, în mod serios (tu ai scrie la modul serios), pretenția de a schimba ceva. Lumea. Mă bucur, tac sau deplâng ceea ce văd, anticipez, exagerez. Nu vreau să construiesc nimic - o „școală”, un „curent de gândire”... Vreau doar o casă la Deal - un living-bucătărie și un dormitor cu baie. O terasă îngustă, întinsă pe sub geamuri - cerdac.

Să-mi scriu jurnalul, să (sur)prind în el o pasăre, o frunză, o seară de vară, luna lui mai, un țipăt vesel de copil, un plânset, o durere-n suflet, o îngrijorare (că îmbătrânim). Să mă indignez liber, să râd de cine poftesc, să dau pagina, să schimb cerneala. Să regret că n-am știut iubi mai bine.

Sunt atât de puține lucrurile pe care le respect. Oamenii-s și mai puțini. Și, de reținut: majoritatea (îmi) sunt străini. Cunoscuți doar prin faptele și operele lor. În rest, nu prețuiesc mai pe nimeni. Nici nu urăsc. În locul urii, simt cel mult repulsie și fireasca dorință de a păstra distanța. 

Sacrul nu ține de pământesc. În afară de libertate, nimic din ceea ce-i omenesc nu e sacru pentru mine. Steag, națiune, etnie, demografie, „valori” tradiționale = delir trist.

vineri, 22 iulie 2022

Caut tovarăș de pahar care-i capabil să tacă & să vadă-n jur

 La un pahar, nu sufăr mai mult de o oră filosofiile aride, ideile fără picioare, extrase din cărți, respingerile sau aprobările pătimaș-definitive, ireconciliabile, ale unor varii teme și subiecte, nu pot tolera lozinci, discursuri, conferințe, monoloage. Pot concede să fiu parte a unui dialog lejer pe care îmi rezerv oricând dreptul de a-l sabota, dizolva sau deturna cu glume, calambururi, măscări.

Să crezi că, la o bere în oraș - amestecați și noi printre atâția tineri frumoși, și ce dacă-s ei naivi și superficiali, cruzi, ușor stupizi, sub nivelul tău? - e mai potrivit să dezbați frenetic, orbit și fără repaos lumea și viața, cu pretenția că spui ceva epocal, care, pesemne, va avea efect inclusiv asupra vitezei rotației terestre - îmi face literalmente greață și nu mai pot, apoi, scăpa de senzația asta timp de luni de zile, ca dovadă că și astăzi mă regăsesc încă sub imperiul ei.

Astfel, consider igienic (cu vârsta, acest cuvânt apare tot mai des în vocabulare) să vă evit pe voi - toți cei care-mi împuiați capul. N-o faceți întotdeauna cu scopul de a mă convinge de dreptatea voastră, bineînțeles, imuabilă, ci din incapacitatea voastră de a mai și tăcea (dracului). De a considera un subiect închis sau măcar pus, o vreme, la păstrare.

Plecăciune liniștii și bucuriei tihnite la vederea frumuseții ce populează și împodobește strada! Astea fac, de multe ori, cât un raft de cărți.

miercuri, 20 iulie 2022

Colecționarul de coase

 Nu pisălogi, nu persoane cu opinii ferme, monolitice, care să nu știe ce-i tăcerea și care să mă agite și mai și, în plus, dându-mi noi ocazii pentru a purta (în cap) dialoguri închipuite, de unul singur, după plecarea lor.

Dacă aș dori să mă aflu printre oameni acum, ar fi ca să ascultăm împreună niște muzică, să ascultăm ceva sau pe cineva, nu unii pe alții, ci toți pe cineva, nu discuții înveninate de criticism, nu rătăciri păguboase în nemulțumiri interminabile.

Singurul sport de echipă ce merită participarea mea este acela de a colecționa - pe retină - chipuri sau trupuri frumoase. Alături de un prieten. Nu vreau să mă lamentez, nu vreau să aud lamentații, înfierări, mofturi. Nu vreau să asist la răzgândiri subite, mofturi, bătălii cu meniuri sau cu chelneri. Nu vreau să văd trecând o frumusețe pe care s-o observ doar eu, iar partenerul meu de pahar să fie mult prea absorbit de sine, prins în monologul lui înăcrit, pentru a deveni părtașul efemerei mele admirații. M-am săturat de voi, Narcișilor!

Nu vreau decât să ascult muzică, să vorbesc neserios și să admir, distant, frumusețea. Așa că, mai taci naibii din gura aia ce-ți macină masturbatoriu vorbele!

luni, 18 iulie 2022

Timpul trece, ridurile se instalează

 Viața reală este, de fapt, evaziunea din lumea cărților. Ochii încearcă să urmărească linia frazei din povestirea asta a lui Alice Munro, dar, peste ceea ce citesc în paginile ei, năvălește neinvitată viața - bădărănește, ostilă, fără să fi sunat înainte. Viața nu scrie sms-uri de avertizare, nu trimite cărți de vizită.

Povestirile lui Munro îmi par prea lungi pentru ceea ce mi-aș fi dorit eu acum - adică, mai mult pastile, proze de cel mult patru pagini, cu final în suspensie etc. Dar o să continui cu cartea asta - Prea multă fericire - fiindcă-mi place, mă ține în ea înainte să termin, nu mă lasă să ies, să mă extrag, până nu-i dau și ultima picătură a fervorii mele de cititor împătimit.

Mai parcurg câteva pagini, mă opresc și mai notez câte ceva. De multe ori, o fac în mijlocul unei povestiri, ceea ce n-aș recomanda nimănui. Lectura înaintează anevoios, dar cum eu nu prea citesc policier sau thriller-e de la editura TREI, n-am cum să termin câte una pe zi.

De ce

 Poate pentru a evita buzna anumitor gânduri și frânturi de amintiri, poate pentru a mă liniști mai rapid decât respirând meditativ, în lotus, cu vârfurile degetelor strânse-n mănunchi.

joi, 14 iulie 2022

Gustul tău

 Oamenii ies de la muncă, îmi trec pe sub ferestre și vorbesc - sună pe cineva, ca să nu tacă, să-și umple golul din creiere, ieșind și mergând spre casă, de la muncă.

După ce ton insuportabil de nazal au când vorbesc, aș zice că bărbații unguri fie obișnuiesc să plângă ca să-și convingă unguroaicele să și-o tragă cu ei, fie le bat, le silesc, le șantajează, li se agață de picioare, implorându-le să se fută cu ei.

Știi că, după aia, aș regreta dacă te-aș transforma înapoi - din bărbat, în femeie. Dacă te-aș dezhuma de unde te afli și am reîncepe să umblăm unul cu picioarele celuilalt, încurcate, ude, lipicioase. pe linoleum.

duminică, 10 iulie 2022

Vacanța - o definiție

 M-am trezit și n-am știut că e sâmbătă (până am aflat „pe surse”). Un prim semn al sentimentului de vacanță (de care m-aș fi vrut copleșit, dar nu-s). Aveam în mine, altădată, starea aceea de urgență, ce mă mâna să vreau să programez, să fac un plan pe zile, din cauza tâmpitei impresii că, în caz contrar, voi pierde ceva esențial. Dar esențialul stă ascuns în calm, în bien-être, în felul cum mă las prins în clipa de față. Nu în așteptarea continuă, epuizantă, a următoarei clipe.

Vacanța este și far niente. E tocmai absența orarului, a alergării sterile de colo-colo. Este lenevire, golirea minții, trăirea momentului, ieșirea din veșnica anticipare anxioasă, instalarea confortabilă acolo unde te afli. Oriunde m-aș afla.

Vacanța ar trebui să fie, de fapt, mai mult o stare decât un loc. Să colectezi câteva episoade de golire completă a minții, ca un somn treaz, ca o igienizare psihică. O excreție tihnită. Fără mult zgomot.

joi, 7 iulie 2022

Mă-ta

 Tei înfloriți, nunți. Fete mirosinde, dând iama prin cărți.

Într-o lume care s-a obișnuit ca, pe stradă, să stea cu ochii-n telefon, aruncarea cu privirea ar putea primi nebănuinte valențe (și efecte). Adică, cei care se simt priviți (și încântați de asta) i-ar putea răsplăti pe privitori în vreun fel. A privi viața trecând pe lângă tine ar putea deveni o tendință, ceva cool, un fel de galanterie nevinovată, de la distanță, semn de considerațiune.

Viața - întruchipată de cei care trec și care se lasă răsfrânți în ochii și-n plăcerea mea de a-i privi gratuit, de a mă bucura de vederea lor, neprimind în schimb altă răsplată decât bucuria asta (de frumos).

Ochii, ascunși în spatele ochelarilor de soare. Pot privi pe oricine, mă pot uita încotro mi-e poftă. Cel mai bun camuflaj. Mă uit și la mă-ta, dacă vreau, și tu n-o să ai nici cea mai mică idee despre asta! Timiditatea se topește. Infatuat, insolent sau, cel puțin, fără teama de a înfrunta lumea. Din ochi.

miercuri, 6 iulie 2022

Părul Venerei*

 „Știu că acum urmează trei valuri anemice, fără putere. Iar apoi al meu, al patrulea, cel menit - o să se adune, o să se umfle, o să ajungă la piciorul meu, o să-mi ia degetele în gură și o să-mi gâdile călcâiul cu nisipul.”

           *Mihail Șișkin

L-am avansat pe Șișkin în capul listei mele de lecturi în așteptare, fiindcă nu mai citisem ceva de el și trebuia să... Cred că i-am auzit pe Mitoș & Iulian pomenindu-l la Guerrilla, într-o emisiune mai veche, de Război. Bine, ei se puteau extazia, uneori, la orice, însă cu Șișkin am riscat și-am câștigat. Ar fi fost o mare pierdere să nu mă fi întâlnit cu el. E fascinant! Să fi citit mai înainte, totuși, un interviu cu el în Dilema veche? Amintiri false?

Fascinant! Nu știu precis „despre ce” e cartea asta. E despre vieți, despre viață.