Fotogravităţi

Încep orice săptămână păstrând în minte ca pe-un idol păgân poza sâmbetei şi a duminicii, surori vitrege, înlănţuite ipocrit înaintea obiectivului zeiss; una iţindu-şi înadins pulpele, cealaltă - gătită ca pentru biserică; trezirea târzie, zăbovirea în pat, absenţa unui program. În acest moment, cârja realităţii mi-este agenda aceea expirată, pe 2006, în care îmi notez "task"-urile corporatiste ale unei zile. Ceea ce se petrece după 8,30-ul fiecărei dimineţi îmi serveşte drept centru de greutate al unei vieţi de care nu sunt nici pe departe mulţumit. Iar în weekend, ca să nu-mi pierd acest precar echilibru, lenevesc, mă ascund în casă, citesc compulsiv sau dorm.

Model de renunţare la sine. Reţeta: eu nu sunt eu. Problema: eu nu simt nici c-aş fi altcineva... Cum poţi continua să trăieşti conştientizând asta? Alienarea şi-a făcut loc din nou, atunci când credeam că m-am însănătoşit, că nu voi rostogoli mai departe cercul vicios al suspiciunii. De sine, de Altul. Întreb, mă întreb, mă dezintegrez în întrebări, în implenitudine (în fapt, habar n-am ce vreau să spun prin asta).

Exp.

Truismul e că şcolile din România, oricît de înalte, au mari lipsuri în ce priveşte aspectele practice. Marea fericire la şcoala de psihologi este că poţi experimenta pe tine, fie că vrei, fie că nu vrei, cea mai mare parte din conceptele, teoriile şi invenţiile prezentate. Săptămîna asta la mine: hărţuirea psihologică (şoc, frustrare, umilinţă, nervi) din partea unuia care e plătit ca să mă servească, nu ca să ţină lecţii de bună purtare.

Apoi grupul de oameni care se face că nu observă ce e evident. Sau curajosul care contagiază tot grupul. Sau nemulţumirile spune vehement în barbă care se ofilesc în faţa auditoriului.

Tăcerea tensionată care-mi umple urechile, în timp ce fac pariuri cu mine "cine va vorbi", ascunzîndu-mă cît mai bine ca să nu fiu eu aceea.
Şi mai multe. Vă spun, e o viaţă experimentală înfloritoare.

Odihna timpului

Ea a dispreţuit dintotdeauna sentimentele necondiţionate, promise a fi pe viaţă, pe care - copilandru fiind - i le mărturiseam odată cu fiecare film în care mi se descoperea. Mă umpleau de regrete uitătura ei fatal... "naivizată", uşurinţa cu care îşi dezvelea franţuzeşte coapsele, picioarele-ntregi, tot trupul, privindu-şi adânc partenerul în ochi. Marilyn nu mi-a stârnit nici pe departe - nici la aceeaşi vârstă-mi fragedă, nici mai târziu - afectele amestecate ce mă înecau aşteptând-o pe Brigitte să apară. Nu am înţeles niciodată de ce atâta tărăboi cu Monroe. Mă uit la ea în fotografii şi-n filme şi imaginea ei, jocul ei actoricesc, mişcările ei scremut languroase, la marginea isteriei, nu ating nimic în mine. Mai totul este artificial - citeşte patologic - la ea. Timp în care Bardot era senzualitatea genuină întru(chi)pată. Dincolo de partitură şi de indicaţiile scenice primite, prezenţa ei, lunecarea ei de colo-colo - desculţă, dezinvoltă - tensionau erotic orice peliculă, vrăjeau, hipnotizau fără cuvinte. Atractivitatea ei se baza mai mult pe naturaleţe, pe un izvor nativ, decât pe o nevoie de a seduce pentru a se verifica, a se reechilibra iluzoriu, dar şi pentru a parveni - vădită, greu contestabilă la Monroe. Erotismul Brigittei nu era unul "de împrumut", nici mecanism de apărare folosit în scopuri "artistice" nu era; Bardot nu emana o seducţie de femeie iremediabil dereglată, pe motivul (să zicem) că ar fi fost abuzată în copilărie.

Articolul d-nei Lucia Terzea-Ofrim - Frumoasa şi bestiile m-a zăpăcit de plăcere. Ispita mea mută, fără remediu, faţă de BB durează de decenii deja. "Alegerea" între franţuzoaică şi MM am făcut-o în mod firesc; pur şi simplu, prima s-a dovedit a fi prototipul meu de frumuseţe nesofisticat-feminină, fără argumente raţionale şi filmice de prisos. Melanjul acela de dezinvoltură, drăgălăşenie un strop rece, distanţă şi pasiune, neruşinare şi sălbăticie. De la BB încoace, alura, coafura şi outfit-ul sixties, folosit de doamne şi domnişoare inspirate, în varii ocazii, îmi sunt dătătoare de frisoane. Dar, iată ce frumos (cel mai frumos articol despre BB citit de mine vreodată!) scrie d-na Terzea-Ofrim, intuind uluitor de corect "retorica inconştientului" unui bărbat:

"Mai mult decît nişte pofte sănătoase, Brigitte Bardot stîrnea în bărbaţi o aspiraţie imposibilă, dorinţa de întoarcere către un acel moment imperceptibil al vieţii, în care timpul pare să se odihnească după efortul creşterii şi nu e încă decis să pornească, la început discret, apoi vertiginos, eroziunea devastatoare. Brigitte Bardot a părăsit ecranul la timp, înainte de a-şi deschide petalele, dar după ce i-a făcut pe toţi bărbaţii însuraţi să viseze la propria lor tinereţe, pierdută, desigur."

Antisistem

Sistemul democratic românesc nu este capabil să aducă în fruntea ţării oameni responsabili şi competenţi a ne propune să aderăm la un proiect naţional - de două decenii s-a tot dovedit asta cu vârf şi îndesat. Nu ştiu cine mai are speranţele nespulberate. Handicapul exhibat de această democraţie impotentă are o singură mare sursă: cultura civică precară a maselor cu drept de vot, a celor 18 milioane şi un pic. Includ aici fără teamă toate categoriile socio-profesionale, a fi responsabil din punct de vedere civic nu este apanajul exclusiv al absolvenţilor de învăţământ superior, nici al acelora obişnuiţi cu petrecerea vacanţelor în străinătate. Mulţi nu învaţă nimic din desele ieşiri peste graniţă. Dintr-o massă de 18 milioane de nesocotiţi şi indiferenţi (eh, nu chiar toţi) ce clasă politică poate ieşi?! Aşa de profund diferită de ei? Nu prea cred.

Şi ăla de la Cotroceni ştie doar să zbiere răguşit în portavoce, deîndată ce dă de o mulţime adunată, nu are nici un dram din ţinuta unui şef de stat, ci maimuţăreşte impecabil ţinuta unui extrem de competent şef de galerie de stadion. Nu e receptiv la critici raţionale, nici la huiduieli ciobăneşti. Dacă ăla e aşa, ce altceva să aştepţi atunci de la liota de funcţionari şi căcănari publici pe care-i ţinem din grasele noastre impozite, ca să le fim bătaie de joc când avem nevoie de serviciile lor de slujbaşi! Am mai scris-o aici: sunteţi şerbii mei, cretinilor! Eu vă plătesc, fără mine sunteţi morţi de foame, rupţi în fund, cu tot cu mita pe care o încasaţi pe sub tejghele. E stringent de pe-acuma, repet: trebuie desfiinţat "statul", în forma haiducească în care se perpetuează el în prezent. Şi privatizată administraţia locală. Regionalizată România. Nu mai vreau să văd sau să aud neam de funcţionar public.

Philip ROTH - Nobelul pentru cinism

De ce nu ia Philip Roth Nobelul pentru literatură? Pentru că nu s-a lipit nicicând, strategic, de o cauză politică „generoasă”, „măreaţă” şi „nobilă”. Au avut parte din belşug de necruţătorul său cinism literar şi, deopotrivă, „cei mulţi şi amărâţi”, şi cei puţini şi avuţi, şi cei din proprie voinţă ghetoizaţi. Cu luciditatea-i sălbatică, Roth a intuit bine (eu împărtăşindu-i credinţa) că mizeria de caracter are prostul obicei de a cunoaşte, din zorii Istoriei, o dimensiune universală. Nu ocoleşte nici o categorie socială, este democratic răspândită – fie că e vorba de bogaţi şi infatuaţi sau de „umiliţi şi obidiţi”. Doar gradul de ipocrizie diferă, în funcţie, printre altele, de gradul de urbanizare şi de spuza de educaţie.

P. Roth nu ia Nobelul pentru literatură pentru încă un motiv: este „un evreu care nu s-a temut niciodată să spună adevărul despre evrei. Un evreu independent, care a avut de suferit pentru independenţa lui”. Roth a avut mereu un raport critic cu Puterea politică, indiferent de orientarea acesteia. Cred că astfel îi şi şade bine oricărui intelectual: „angajat” doar în măsura în care veghează în mod critic asupra acţiunilor Puterii. În fine, sulfurosul scriitor american, e posibil să nu fi primit „prestigiosul” premiu suedez pentru că nu s-a gudurat nicicând pe lângă vreo „somitate politică” din lumea a III-a pentru a-şi netezi calea către Stockholm, nu s-a tras în poză cu acei lideri mondiali care execută echilibristică pe muchia terorismului, sub masca „feţei umane” a marxismului

Text integral: Operaţiunea Shylock

Pisici pe creier

În busul rupt dintr-un gerontofilm, mai urcă următorii: eu, două târfe nespus de tinere şi deja ofilite şi un plod gălăgios, agăţat de sânul epuizat al celei mai inexpresive dintre ele. În faţa mea, o pisicoasă roşcovană (pomeţi pernoşi, ochi albaştri, încondeiaţi, faţă de gutuie) miaună cu "puiul" la mobil, admirându-şi ghearele fără cusur, în aşa fel încât (mă amăgesc) să i le văd şi eu, peste umăr. Aura Urziceanu îşi ciripeşte, abuzând tandru de acute, Dorul de viaţă - excepţională piesă!

Un clou pentru blogodoamnele şi blogodomnişoarele pe care nu le-am convins până acum că merită să-şi rupă din timpul liber ca să citească Viaţa amoroasă de Zeruya Shalev: în paginile cărţii sunt făcute destul de frecvente referiri la pisici. Mâţa prietenei bune a lui Yaarah (puteam formula şi după cum urmează: mâţa, prietena cea mai bună a prietenei celei mai bune a lui Yaarah) chiar se sacrifică benevol pe altarul traficului rutier israelian, întâlnindu-şi destinul sub roţile unui automobil. Am bănuiala că acest nefericit accident pisicesc a fost unul din motivele covârşitoare în virtutea căruia d-na Denisa Comănescu a selectat cartea pentru Raftul domniei sale. Şi bine a procedat.

Dintotdeauna, am visat următoarele: să mă am bine de tot cu Barmanul, ca să mă servească fără să mă întrebe ce doresc, învăţându-mi tabieturile, şi să am prieteni la Librărie. Primul deziderat mi s-a împlinit, într-un context amar, cu ani în urmă, când umblam teleleu prin îngustimea oraşului nostru, cu salariul minim dispărându-mi vertiginos din buzunare, cerşind sociabilitatea aceloraşi chipuri ce mă respectau tot mai puţin, pe măsură ce ieşirile mele se înteţeau. Şi-al doilea vis a căpătat concreteţe - între zidurile librăriei Joc secund din Timişoara. Mă rog, între timp, 'englezoiaca' de la tejghea s-a insulat, având mai întâi grijă să pregătească moral, totuşi, o suplinitoare de-o solicitudine debordantă. Aşa se face că, ieri, am căpătat Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian direct din şpaiţul lui Liiceanu, aburindă şi corect înfoliată.

De când citii exaltata recenzie a lui M. Chivu, de-acum două Dileme vechi, n-am mai avut linişte până nu mi-am pus volumul cu pricina pe birou. De multă vreme n-am simţit aşa jind (suspect, din mai multe puncte de vedere) pentru o nouă apariţie. Achiziţionând-o, nu fac decât să mă bazez pe sensibilitatea şi mirosul fin ale d-lui Chivu (care nu a apucat încă să se numere printre cronicarii pe care-i cred de obicei pe cuvânt, cum mi-era DCM); ce pot eu mărturisi la cald: preţul este de-a dreptul prohibitiv!

Acasă, după ore de dureroasă abstinenţă (trebuia să-mi isprăvesc lectura pentru recenzia de pe bookblog.ro), am neprihănit cartea, înlăturându-i grăbit folia, am respirat-o cu parfumul ei de cerneală cu tot. Tiparul este executat într-un fel de-a dreptul indolent! În prima jumătate a tipăriturii, primele 200 şi ceva de pagini, literele-s neruşinat de palide - aşa cum ies de la imprimanta de birou când e pe terminate tonerul şi nu-s bani la bugetul lunii pentru unul nou... Practic, din punct de vedere tehnic, un exemplar destinat returului! Mai şi costă peste 50 de lei! De parcă dl. coleg (de partid!) Vosganian nu ar avea cu ce să-şi finanţeze următorul proiect. Revin cu cronica, c'est promis.

Forgiving the sinner - întâlnire cu Zeruya SHALEV

Se ştie că există o dublă măsură în receptarea socială a adulterului, în funcţie de genul făptaşului: în timp ce bărbatul ”calcă-n străchini”, lucru privit cu un soi de amuzament complice, femeia, atunci când înşală, preacurveşte, etichetată fiind definitiv, fireşte, ca stricată. La cei 30 de ani ai săi, Yaarah, soţia lui Yoni, se lipeşte cu bună ştiinţă şi cu un fel de disperare de acest apelativ ostracizant, părăsind apele calme şi sălcii ale căsniciei sale desăvârşite şi aruncându-se de-a dreptul în vraja cu termen scurt a ultimelor spasme, încă onorabile, ale unui penis de 60 de ani.

Oricât ar încerca să-şi îndulcească derapajul, înconjurându-l cu o aureolă romantică, drama infidelei lui Shalev are o amploare mult mai îngustă decât cea a flaubertienei Madame Bovary. Spre deosebire de Emma, Yaarah nu este victima captivă, nemilos tratată, a obtuzităţii religiei şi moralei societăţii israeliene, nici a deşartei pofte pentru lux şi risipă. Nu, pe israeliancă nu o ţine nimeni prizonieră sau credincioasă cu de-a sila, nici măcar soţul ei, darmite amantul cel scăpătat. Dimpotrivă, ea vieţuieşte şi are o carieră promiţătoare în sânul unei societăţi liberale, fiind cel mult o ostatică benevolă a propriei foamete de sex (obsesie care, la rându-i, are ca posibil izvor inconştient nevoia de-a dinamita amintirea relaţiei terne, mincinoase dintre părinţii săi).

___________________

Textul complet poate fi citit pe bookblog.ro: Viaţa amoroasă

Fotoanaliză à la Mihăieş

Într-un număr al EVZ din anii trecuţi, scandalagiul cultural român Mircea Mihăieş se căznea, fără a-i fi cerut cineva, să se pronunţe "analitic" asupra numirii unui nou ministru, nu mai reţin ce minister. Proful nu-l cunoştea pe ins, însă avea la îndemână fotografia lui. Suficient, nu?, pentru a-i lua la puricat "capacităţile". Urmarea, pentru cei care-l ştiu pe acest shit dispenser al literelor, este previzibilă: d. Mihăieş s-a apucat să presupună ceşicum devine treaba cu politicianul proaspăt uns ministru, doar uitându-se la poză... Şi nu numai atât, ci înşirând fără timiditate cele mai mârlăneşti referiri la fizionomia nu prea fericită a personajului respectiv (tot d. Mihăieş deplângea, mai de curând, şi căderea sub "standardele" mizerabilului a limbajului din presa noastră, cu ilustra dumisale excepţiune, fireşte).

Eh, şi cum eu respect elitele naţionale şi le urmez, în măsura umilelor mele posibilităţi, neîntinata pildă, m-am decis să fac la fel. Prin urmare, avem în faţa ochilor următorul şir de portrete (imaginaţi-vă): T. Băsescu, M. Bela, C. Antonescu, S. Oprescu (lipseşte din montaj), M. Geoană şi, ultimul pe listă, cu voia dv, Klaus Iohannis. Acuma, vraiment, în viermuiala aia de feţe lunecoase, boţite, asiatico-mongoloido-româno-bizantine, chipul dârz, bine sculptat al primarului sibian grăieşte de la sine despre seriozitatea omului. Îmi permit să afirm asta pentru că-mi stau drept sprijin concret şi (cel puţin) trei argumente indestructibile: mandatul său neîntrerupt în ultimii 9 ani, procentajul nimicitor cu care "obişnuieşte" să câştige alegerile din primul tur şi, explicaţia primelor două enumerate: realizările economico-urbanistice evidente, verificabile, în Sibiu.
_________
Foto: EVZ