duminică, 15 octombrie 2017

Începutul unui bun sfârșit

Cred că am citit maximum zece pagini din romanul lui Attila Bartis, Sfîrșitul, ca să pricep că asta-i cartea care n-aș vrea să se termine niciodată. Nici nu contează despre ce este, dacă e scrisă în modul ăsta până la final, e perfect! Citind, e ca și cum te-ai mângâia tandru dar stăruitor de-a lungul venelor cuprins de amintiri apăsând cu unghiile roase inegal sau netăiate indiferent când sângele ce începe să curgă țâșnind adunat în muguri mici roșii colo sau dincolo pe traseul săpat în timp și cu răbdare prin șpațirul necontrolat al unghiilor netăiate pe piele.

marți, 10 octombrie 2017

Toropeala

Mi-e somn, aud totul, aud nedeslușit, nimic nu-mi scapă, prind orice sunet, iar sunetele nu intră pe-o ureche și ies pe alta, le amplific, nu știu bine cum, cu urechea ori cu mintea, până la dimensiuni explozive.

Starea de pândă a ucigașului din fiecare dintre noi, toropeala vigilentă dinaintea somnului, tulburat de orice zgomot cât de mic repetat la intervale ce nu îngăduie calculul sau preîntâmpinarea, o ușă cu broască veche, înțepenită, gemând ascuțit și neașteptat, un scuipat colectat din toți rinichii, un capac de canal izbit de-o roată, frânturi croncănite din conversația cu tonalitate înaltă a familiei ce are un băiat talentat, emigrat în Germania.

Duminicile sunt ca vizitele neanunțate în case străine. Neinvitat, duminica te face să te simți străin în tine însuți, dar te și îmbie la introspecție, ca și cum dorind să scapi din tine te apuci să sapi galerii și astfel, vrând-nevrând, ajungi să te descoperi, să te cunoști, cred că de aia detestăm ziua de duminică, ne poftește să ne cunoaștem, să trăim mai împăcați cu noi, dar nu reușim, nu mulți recunosc cât de mult o detestă, e cumva păcat să gândești asta, „duminica e sfântă”, nu te atingi de această zi de odihnă și reflecție, rugăciune și căință, crimă și pedeapsă, sense & sensibility.

sâmbătă, 7 octombrie 2017

Cărți așa-și-așa

O linie foarte subțire desparte o carte “mare”, de una bună, bine închegată, dar de larg consum.

Întâlnesc, de exemplu, expresia: “Gândește-te, Daniel, fir-ar să fie, gândește-te!” (Rosa Montero - Instrucțiuni pentru salvarea lumii)

Pentru a găsi o soluție urgentă să scape din captivitate, un personaj își vorbește în gând sieși, chemându-se pe nume: Daniel... Niciodată, în vremuri de restriște, nu mi-am vorbit singur în felul ăsta, spunându-mi “Cristian” ca un scrântit. Asta e o replică caracteristică unui thriller de cinema sau seriei Die Hard cu Bruce Willis.

Dacă e să fiu constrâns de o situație limită, știind că trebuie să ies rapid din ea, gândesc pur și simplu, nu încep să-mi adresez îndemnuri de a gândi, ca și când aș fi o altă persoană, desprinsă din mine însumi.

Cel mult, mă întreb în gând, panicat: “Acum ce dracu’ fac?” În nici un chip nu sub forma: “Acum ce dracu’ faci, Cristiene?” Poate doar de-aș fi Maia Morgenstern ori altă actriță româncă, excesiv de teatrală, incapabilă să-și iasă din rol după ce coboară de pe scenă... V-am făcut acum să percepeți ce tâmpit sună?

Prezența acestei mici replici complet nerealiste în, totuși, reușitul roman pe care-l citesc zilele astea desparte lucrarea lui Montero de cărțile excepționale.

joi, 5 octombrie 2017

Festival de literatură - faza pe județe

Festivalul de literatură organizat anual (și) în Timișoara (FILTM) se transformă treptat într-un eveniment interjudețean, româno-ex-iugoslav (n-am info despre cine face “casting-ul”).

De ce am aduce atâția scriitori netraduși în românește? Ce facem în situația în care, în urma întâlnirii cu ei la FILTM, ne vine pofta să-i citim? O să mă apuc să învăț slovena, sârbo-croata? Traducerile, la noi, nu țin pasul cu festivalurile.

Salvează o mare parte din “ștaif” prezența d-nei Gabriela Adameșteanu (o scriitoare remarcabilă; posibil cea mai bună prozatoare a noastră). Noroc și cu Dan Lungu & Ion Vianu.

În vremea asta, la festivalul similar din Iași “headliner-ii” sunt, în 2017, laureați ai premiului Nobel (minus Svetlana Aleksievic, care a contramandat), iar în anii trecuți, scriitori de talie internațională (mulți, deja publicați cu succes de Polirom).

Pe de altă parte, chiar era necesar ca și festivalul de literatură să primească particula TM!? Toate-s TM acuma? TMBase (ierte-l Dumnezeu), JazzTM etc. În plus, TM vine de la Timiș, nu de la Timișoara (numai la tv mai auzim despre județul Timișoara). Timișoara e TSR, știm asta de la aeroport...

miercuri, 4 octombrie 2017

Haters vs amorțiți

Este curată prostie să etichetezi ca hater un om care dovedește spirit critic - așa, simplu și fără a clipi, i-ai zis hater și cu asta ai rezolvat!

Am văzut că, mai nou, la categoria ‘haters’, milenialii insipizi includ cu o ușurință tembelă nu doar pe Gică Contra, ci și pe oricine își exprimă un oarecare dezacord, chiar dacă-i bine argumentat!

Hipsterul milenial crede (susținut de imitatorii lui nerozi, mai în vârstă) numai într-o neutralitate leșinată. I s-a urât cu răul. Dar și cu binele.

Hipsterul milenial nu-i așa convins de utilitatea Libertății. Libertatea include și dreptul la liberă exprimare, care include - la rândul ei - și dreptul de a mă indigna, de a critica, de a combate, de a nu ne poziționa mereu într-o împăciuire tâmpă unii cu alții.

marți, 3 octombrie 2017

Call me names

Fiecare nume poartă-n el o rugăciune pentru existență. Cu cât este mai adesea rostit, cu atât purtătorul său va trăi mai multe vieți. De unele, nici măcar nu va fi vreodată conștient! Dar simpla rostire a unui nume funcționează de la sine, își vede de rolul ei.

luni, 2 octombrie 2017

Grotesque

„(...) are aspectul fără de vârstă al femeilor care nu prea îmbătrânesc, dar care abia dacă au fost vreodată cu adevărat tinere.”
Cât acid! Functionează ca un catharsis neîndurarea de soiul ăsta, transpusă în text ca un fals compliment ce sfârșește prin a-și dizolva destinatarul.

Kafka, Castelul. Până la ce prag de suportabilitate ar putea grotescul să iște umorul, să stârnească râsul, măcar pufnirea, zâmbetul? Probabil că până-n punctul în care se subțiază, prin întindere, hotarul care-l desparte de oroare.

Limbajul visului în Castelul. Absurdul. Oprimarea. Tensiunea neputinței, picurată lent - citind, împotmolit în lectură, ai dori-o canalizată în violență, descărcată subit printr-un eliberator gest brutal. Izbăvirea prin violență.

Cleiul visului, mișcarea greoaie, fluxul aberant al replicilor sau, dimpotrivă, luciditatea lor pătrunzătoare, căzând greoi, dar clar ca un diagnostic psiho. Blocarea tuturor căilor, pustietatea străzilor și frigul. Idolatrizarea ierarhiei birocratice, interșanjabilitatea fantastică a funcționarilor.

Din relatările încâlcite și adesea contradictorii ale sătenilor, K. își figurează o „realitate” mai bogată despre castel decât dacă l-ar fi vizitat el însuși la pas. Castelul se metamorfozează pe nesimțite în ceva mai mult decât un ansamblu de clădiri administrative - devine un înțeles, o semnificație, o poveste - niciodată aceeași - spusă în varii moduri de fiecare dată.

Ascunzându-se în spatele munților de dosare, funcționarii castelului împrumută ceva din aura și intangibilitatea unor spectre de zei olimpieni. Tăcerile lor impun respect, dând un sens și-un miez găunoșeniei. Acolo „se lucrează”. Nimeni nu știe cu exactitate ce anume „se lucrează”. Distanța, și nu meritul, conservă autoritatea. Inaccesibilitatea hârțogarilor menține viu mitul, iar pe ei îi supraumanizează.

marți, 26 septembrie 2017

„Dezemotificarea”

Scenă din L'Amant de Jean-Jacques Annaud
Palma, mai rece decât frigul de afară. Căptușeala palmei prin care circulă liber tot ce știu și tot ce n-am aflat încă despre tine. Dârele amprentelor, canale săpate în vinilul palmei, pe acolo îți circulă muzica sufletului, ascultată în microscopica incintă acustică a palmei mele. Groove peste groove, palmei nu-i trebuie rotație și ac pentru a fi cântată. Palma mea absoarbe nemijlocit muzica din amprenta palmei tale.

Strângerea de mână ce anticipa vag înflăcărarea vicioasă de mai târziu - în Amantul lui Marguerite Duras. Bancheta din spate a mașinii, degetele cu răsuflarea întretăiată de strânsoarea celorlate degete, privirile ce nu se-ntâlnesc, evitându-se, fiecare caută să deslușească lumea prin fereastra din dreptul căreia se află, strada ce trece, orbi de pasiune.

luni, 25 septembrie 2017

Vremea tuturor cântecelor

A fost o vreme când oamenii orașelor cunoșteau toate cântecele timpului lor, erau puține și frumoase și erau despre începutul unor (prime) iubiri. Cântecele erau jazz & romanțe - la oraș. Doine - la țară.

Cântece știute de toată lumea, pentru că toată lumea asculta același lucru, precum (dintotdeauna) respira același aer.

Totuși, nu m-aș întoarce acolo. N-aș purta, de exemplu, obligatoria pălărie s-o ridic de câte ori ar trece o doamnă pentru a-i arăta c-o respect mă iubesc și mă-nsor cu doamna ca mai târziu pe urmele lipicioase ale pasiunii scurse s-o fac curvă și împuțită să o lovesc s-o diminuez psihic să aștept ca ea să spele după mine.

Nimic nu s-ar mai alege de pălăria mea ridicată prompt, galant și curtenitor, acum ceva vreme, doar pentru a fute și a procrea.

sâmbătă, 16 septembrie 2017

„În sufletul tău era un cântec: cine l-a ucis?”*

"Singurii prieteni pe care-i iubim cu adevărat sunt cei cu care avem foarte puține lucruri în comun, care nu au același preocupări ca noi și pe care-i vedem cât mai rar cu putință. De altminteri, prietenia nu subzistă decât atâta vreme cât nu ne manifestăm, cât nu  vrem să fim mai mult decât suntem."

*Citesc în Cioran, Caiete/1963.

Extazieri de canapea

Vremea extremelor - de la goana sterilă la nemișcarea îmbâcsită. Nici una, nici cealaltă nu rezolvă nimic. Sunt ambele cel mult un scop în sine. Atât nemișcarea cât și alergătura fără sens sunt numai niște tulburi semne ale trecerii. Marcaje, indicatoare, panouri de pe margine și cam atât. Însoțitoarele trecerii. Mărturii că trecerea se petrece. Înlemnind sau gonind în van, nu schimbăm nimic din destinul nostru, nu lăsăm nici o urmă în trupul timpului. Timpului nu-i poți provoca cicatrici.

vineri, 15 septembrie 2017

Vezi, ăsta-i cusurul!

 Don De Lillo, Cosmopolis: „- Care-i cusurul rațiunii umane?
                 - Care?
              - Se preface că nu vede oroarea și moartea de la capătul planurilor pe care le construiește. Acesta este un protest împotriva viitorului. Ei vor să țină la distanță viitorul. Vor să-l normalizeze, să-l țină deoparte, pentru a nu le distruge prezentul.”
Ce te faci, totuși, cu cei ce se străduiesc să țină prezentul deoparte, în demersul lor deznădăjduit de a opri viitorul (pe care-l presimt - poate în mod greșit - ca neprielnic)? A trata cu orbire micile fericiri tangibile, a le lăsa să treacă pe lângă tine, defavorizându-le în așteptarea unei iluzorii fericiri „mai mari”, promisă de-o închipuire barocă, așteptată să vină din viitor ori să fie întâlnită undeva într-un viitor nesigur.

Fericire promisă. Imaginație barocă. Orbire prezentă. Discreditarea palpabilului, a micii bucurii făptuibile.

Viitorul dă buzna peste noi, deghizat în trecut. Ba nu: trecutul dă buzna peste noi, purtând hainele viitorului.

Coșmar - trecutul nesfârșit, prelungit (infiltrat) în viitor. A nu te desprinde de condiționările trecutului, contribuind mai departe la perpetuarea lui în prezent, la consolidarea moșternirii lui toxice în viitor.

Ce aș păstra eu din trecut? Spațiul sacru al copilăriei mele neliniștite. Casa, curtea mare, neîngrădită, copacii imenși. Decorul.

joi, 14 septembrie 2017

Septembrie

"Era după-amiaza devreme, la sfârșitul lui septembrie; din mângâierea răcoroasă a brizei, din căldura delicată a soarelui și din foșnetul uscat și nevăratic al copacilor, ai fi putut ghici cu ochii închiși ce lună este, poate chiar și ce săptămână."  
(Philip Roth - Contraviața, Polirom, 2017, traducerea Alexandra Coliban)