sâmbătă, 16 septembrie 2017

„În sufletul tău era un cântec: cine l-a ucis?”*

"Singurii prieteni pe care-i iubim cu adevărat sunt cei cu care avem foarte puține lucruri în comun, care nu au același preocupări ca noi și pe care-i vedem cât mai rar cu putință. De altminteri, prietenia nu subzistă decât atâta vreme cât nu ne manifestăm, cât nu  vrem să fim mai mult decât suntem."

*Citesc în Cioran, Caiete/1963.

Extazieri de canapea

Vremea extremelor - de la goana sterilă la nemișcarea îmbâcsită. Nici una, nici cealaltă nu rezolvă nimic. Sunt ambele cel mult un scop în sine. Atât nemișcarea cât și alergătura fără sens sunt numai niște vagi semne ale trecerii. Marcaje, indicatoare, panouri de pe margine și cam atât. Însoțitoarele trecerii. Mărturii că trecerea se petrece. Înlemnind sau gonind în van, nu schimbăm nimic din destinul nostru, nu lăsăm nici o urmă în trupul timpului. Timpului nu-i poți provoca cicatrici.

vineri, 15 septembrie 2017

Vezi, ăsta-i cusurul!

 Don De Lillo, Cosmopolis: „- Care-i cusurul rațiunii umane?
                 - Care?
              - Se preface că nu vede oroarea și moartea de la capătul planurilor pe care le construiește. Acesta este un protest împotriva viitorului. Ei vor să țină la distanță viitorul. Vor să-l normalizeze, să-l țină deoparte, pentru a nu le distruge prezentul.”
Ce te faci, totuși, cu cei ce se străduiesc să țină prezentul deoparte, în demersul lor deznădăjduit de a opri viitorul (pe care-l presimt - poate în mod greșit - ca neprielnic)? A trata cu orbire micile fericiri tangibile, a le lăsa să treacă pe lângă tine, defavorizându-le în așteptarea unei iluzorii fericiri „mai mari”, promisă de-o închipuire barocă, așteptată să vină din viitor ori să fie întâlnită undeva într-un viitor nesigur.

Fericire promisă. Imaginație barocă. Orbire prezentă. Discreditarea palpabilului, a micii bucurii făptuibile.

Viitorul dă buzna peste noi, deghizat în trecut. Ba nu: trecutul dă buzna peste noi, purtând hainele viitorului.

Coșmar - trecutul nesfârșit, prelungit (infiltrat) în viitor. A nu te desprinde de condiționările trecutului, contribuind mai departe la perpetuarea lui în prezent, la consolidarea moșternirii lui toxice în viitor.

Ce aș păstra eu din trecut? Spațiul sacru al copilăriei mele neliniștite. Casa, curtea mare, neîngrădită, copacii imenși. Decorul.

joi, 14 septembrie 2017

Septembrie

"Era după-amiaza devreme, la sfârșitul lui septembrie; din mângâierea răcoroasă a brizei, din căldura delicată a soarelui și din foșnetul uscat și nevăratic al copacilor, ai fi putut ghici cu ochii închiși ce lună este, poate chiar și ce săptămână."  
(Philip Roth - Contraviața, Polirom, 2017, traducerea Alexandra Coliban)

miercuri, 13 septembrie 2017

Îmi vine câteodată „dorul” de a povesti, simt cum se țese în mine povestea, însă ceea ce „iese” este doar deconstrucția acesteia, sunt părțile ei componente, nici măcar toate, neasamblate, dar obsesiv „punctuate”, preocuparea pentru o punctuație corectă; deșirarea poveștii, mama țese, copilul desface, mama dă viață, copilul o consumă pe nimicuri de țiplă, cei prea dezlegați de mamă nu pot construi mai nimic: li se năruie, li se rupe, se deșiră, trebuie mai înainte de a se apuca de lucru să-și regăsească mama și s-o zidească în munca lor, pentru ca efortul să capete sens și trăinicie și să nu se limiteze totul doar la stadiul unei demolări controlate.

luni, 11 septembrie 2017

Definiții

„Morala - răutatea îmbrăcată în haine prezentabile.” Doar că nu mai știu cine a scris asta. 

 „Viața lui fusese atât de amară în vara asta, încât salutase cu o bucurie răutăcioasă fiecare zi ploioasă și se simțea relativ bine când auzea câte o frunză veștedă foșnind pe aleea de nisip.” Asta știu că a scris-o portughezul Peixoto, în numele și fără acordul expres al unuia dintre personajele Cimitirului de piane.

Viața ca o sfadă

Visele sunt pentru cel care (le) visează, atâta timp cât el visează, tot atât de reale ca orice experiență din starea de veghe. Pradă ușoară. Caligrafia cu pete vâscoase, apropiere, pe urmă, iarăși - prăbușire. Fiori, răceală, luăm distanță, neputința și deșertăciunea cuvintelor. Chinul potrivirii lor într-o sintaxă.

sâmbătă, 9 septembrie 2017

Un chip

Cineva, la extremitatea firului nevăzut, apucă de un capăt, eu - de celălalt, tragem amândoi întindem coarda după care unul dintre noi începe să tragă mai tare celălalt zâcnește se urnește și acum fie se rupe firul, mă rup eu sau tu, iar povestea se oprește aici, fie începem să schițăm niște pași funambulești prin urmare iată-mă scos din casă din carapacea dulcei devitalizări (motivația schiloadă, absența unei tensiuni ce ar fi de natură să miște lumea și pe noi odată cu ea). 

Mă mișc, privesc, ating, firul se întinde, nu e o ață ce mă leagă, e una ce mă dezlănțuie, e coarda care - trasă - poate declanșa alarma, e rațiunea care-mi spune că merită să-mi trec mâna prin păr - ca să-mi „confer” un chip, ca să-mi regăsesc chipul.

E frig, mă strâmb, mijesc ochii, îmi consolidez ridurile în soarele brutal, înghețat, atârnând undeva aproape de linia orizontului, mușchii, dezobișnuiți, se contractă, ajuns la capătul aței îmi pare că port în spate o raniță îndesată cu pietre - poate fi, însă, răceala din aer, nerăbdarea de a fi, bucuria de a ferici.

vineri, 8 septembrie 2017

Mitologii personale

Propozițiuni. Mama este iubire; tatăl e cuvânt. Mama - iubire & complicitate, camera de refugiu, panic room; tatăl este penetrarea și fisurarea mitului, a imaginii idilice, a paradisului, destructurarea acestora prin înțelegere. Tatăl e verbalizare, e dezinfantilizarea relației mamă-copil prin demitizarea ei. Tatăl e textul. Textul repetabil, revizitabil și revizuibil. Mama este irepetabilă. Mama e visul. Tatăl este interpretarea visului.

„Atunci când psihanalistul susține supremația cuvântului rostit față de act, se facilitează înregistrarea pacientului în ordinea paternă.” (Christopher Bollas, Isteria)

miercuri, 6 septembrie 2017

Grădina plăcerilor lumești*

Citesc prea mult pentru a mai putea scrie și eu ceva "din mine". Sunt astupat cu citate, cu stilul & cărțile altora. Citesc atât de mult încât mă strămut cu totul în dosul rândurilor citite, care - mai ciuntit sau mai cursiv - mă scriu ele pe mine, până la un nivel îndestulător, ce mă secătuiește (colateral) de inspirație și de inițiativă.
"Swan o trase pe Deborah în jos, lângă el, dorind să se ascundă în trupul ei; să-i transmită ceea ce știa că trebuie să-i spună: că exista îndiguită în el o mare iubire, dar că nu putea fi lăsată liberă. Cu cât zăcea mai rigidă iubirea aceea în el, cu atât era mai frenetic trupul său pentru a o convinge atât pe ea, cât și pe el însuși, că într-adevăr o iubea."
Grădina plăcerilor lumești - Joyce Carol Oates, Polirom, 2012

duminică, 3 septembrie 2017

Traducătorule!

"Maintenant nous voilà bien baisés!"
Părerea mea e că în condițiile în care "concepția ta despre lume și viață" nu-ți permite să traduci asta cu un tranșant: "Și acum, iată-ne futuți!", ci poți emite cel mult un "Acum uite cum ne regulează", altfel simți că ți s-ar rupe încheietura mâinii, nu ești de fapt un traducător! Lasă traducerea pentru alții, care nu se îneacă în propria pudoare.

Dacă tu, în calitate de traducător "titrat", căruia i-a fost dat pe mână ditamai Ritualul primăverii de A. Carpentier, scriind futut în loc de regulat, ai senzația dezintegrării și te temi năpraznic de judecata de apoi, fă-te pastor, predicator, profesor de violoncel.

Ești un caz trist, nesimțind diferența de impact (sonor, literal, literar, stilistic, cum vrei) dintre boașe și coaie, alegând întodeauna boașe, de parcă ți-ar fi rușine că-ți va citi mama lucrarea.

Nu știu, apoi, unde să încadrez expresii ca: "înapoiați mintali"! Mintali?

Nu e prima oară că am de-a face în acest chip neplăcut cu dl Colàn. La fiecare contact cu domnia sa, devin și mai frustrat că n-am învățat spaniola, ca să fi citit fără obstacolul perdeluțelor lui mămoase, protective, de domnișorică bătrână, marile cărți ale literaturii hispanice.

sâmbătă, 2 septembrie 2017

Dacă plouă...

Plouă: nu trebuie să pleci nicăieri. Cu toate că aș pleca - departe, străin; hotel. Fără o treabă anume. Ies din hotel, o iau la dreapta, la stânga, dau ture pe străzile necunoscute din jur. Iau masa, ieftin, la colț. Mă privesc pașnic, dar îndelung, cu oamenii care acceptă asta.

Priviri prin fundul sticlei

Chinul de a fi perceput întocmai cum mă percep eu! Dezamăgirea pe care o încerc, fără greș, deîndată ce dau peste imaginea mea deformată, circulând în mica mea lume. E o luptă de Quijote: nimeni nu e văzut așa cum se vede el însuși, nici așa cum este de fapt!

„Mă consolez cu gândul că nu ești fericit. Că nu ți-ai reluat și umplut viața în absența mea.” Nefericirea proprie, mai ușor de îndurat, cunoscând nefericirea celui pe care-l iubesc, ori de care mă simt legat (dependent).

Mai apăsătoare decât o pierdere în sine pare a fi compulsia de a te asigura că nu suferi de unul singur, că nu suferi mai tare, de asemenea.

Toți tânjim să fim ținuți de mână. Cât trecem puntea. Cât ne schimbăm firea. Cât ședem pe oala de noapte. Tandrețea obligatorie de după futut. Toate perversiunile-s permise, cu condiția singulară ca-n urma lor să rămână o ținere oficială de mână.