Ceilalți e eu

 M-am visat acasă, o casă mai veche, în care îmi băltea tinerețea. Ineu, arșița scotea toate mirosurile din toate lucrurile și dădea vara pe la subțiori cu ele. Puțea a vară încinsă, a sex incomplet uscat.

Afară, caniculă - anunță știrile, aplicația, vântul suflă (nu rece), învolburând vârfurile încoronate ale copacilor din spatele blocului.

Aud pași prăbușindu-se repezi și artimici pe scări. Nu mă ridic să văd cine e - cine coboară așa, într-o totală lipsă de respect pentru liniștea altora - fiindcă știu cine e: fata-catâr, mârțoaga, coșuri pe obraji și pe spate și, mai mult ca sigur, pe buci, n-aș vrea să i le văd, aș da orice să nu i le văd.

Micțiuni 3.

 Mizantropia - oricum, înnăscută - mi se accentuase după nereușita repetată la facultate. În ciuda acestui fapt, îmi făcusem prieteni noi, ieșeam cu ei, îi căutam, mă căutau, îi converteam pe unii la muzica electronică. Dar temporar.

Dacă eram trezit din somnul de siestă din cauză că venise cutare reflexul era să cer să i se spună că nu sunt acasă în orice caz înjuram bombăneam eram tot boțit și cu o dispoziție criminală, dar reușeam să mă recompun întrucâtva până să mă înfățișez lor - mă așteptau „cuminți” căzuți pe gânduri în bucătărie sau în curte fumând cu tata care în mod sigur le ceruse o țigare dacă nu cumva îi pusese la ceva munci (să țină de-un lemn...).

Harța de a denunța cu stil

Lectura ca duș rece. Pe mine m-au distrat umorul și verva contelui german von Schönburg. Pe alții, cei vizați de el în carte - și pe lipitorile lor snoabe -, probabil că nu îi va amuza la fel. 

Pe jalnicii salivanți ai “dezvoltării personale” îi va face poate să roșească de jena de a se crede/de a aspira (la) mai mult (și mai sus) decât sunt ei de fapt. Pe marii carieriști care trăiesc pentru locul de muncă & care-și “mituiesc” copiii cu cadouri destinate să țină locul afecțiunii și Prezenței.

Una peste alta, tonic - dar de-ar încăpea cartea asta pe mâinile celor care-i fac “obiectul”. Viermunculii nemulțumirii și ai progresului incontinent, nemulțumiții (obsedați de onoruri) cărora li se ia uneori darul etc.

______________

*Alexander von Schönburg - Arta de a renunța cu stil, sau mai puțin înseamnă mai mult, Baroque Books

Camilo José Cela

O carte fabuloasă a cărei lectură o amân prostește de ani de zile!

Romanul ăsta, ca zumzetul și forfota unui stup, este străbătut de o ironie metalică al cărei gust pe unii (unele) ar putea să-i supere ca și când le-ar fi direct adresată. Asta-mi place să-mi închipui: cum niște inși care se încăpățânează să citească (deși nu pricep mare lucru din cărți) se simt deranjați de atitudinea dizolvantă a autorului.

Romanul este inclasabil. Vecin, probabil, cu Daniil Harms, cu Bruno Schulz și cu suprarealiștii - dar cu un plus de rigoare și deșteptăciune; fără acele gratuități lingvistico-imagistice, comise de dadaiști și suprarealiști doar ca să epateze.

“Stupul” mi-a retrezit curata bucurie a lecturii. N-am simțit că aș fi fost condus înspre nisipurile mișcătoare și cleioase ale vreunei viziuni ideologice (ca, recent, cu Llosa ori cu R. Piglia), amestecată ticălos cu ficțiunea și cu talentul autorului pentru a face cartea, dacă nu mai digerabilă, atunci mai căutată, mai generatoare de sentimente snoabe în cititor.

Drame personale, decizii de viață stupide ce se întorc contra omului, jocuri serioase ce sfârșesc prost - asta vreau să citesc în beletristică. Nu despre colonialism. Nu despre efectele inegalitare ale capitalismului.

Vreau (să citesc) autori care să fie vizibil convinși că omul este cel care își “face” soarta. Îmi repugnă cei care le pun pe toate (relele) pe seama mediului și a nedreptății sociale.

Pe când mă credeam împotmolit în lecturi “așa și așa”, iată-mă tonifiat cu C.J. Cela…

Acasă*

Cartea asta stă fără complexe pe raftul marelui roman american! Vecin de glorie cu J.C. Oates, cu Toni Morrison, Carson McCullers, Flannery  O’Connor etc. O carte grozavă. 

Ar putea determina orice cititor să se rușineze de cărțile de umplutură citite până la Acasă.

Nu-s lămurit ce-i lipsea romanului (în concepția juriului) ca să primească National Book Award. Sunt curios cu ce a fost mai bună “Shadow Country” de Matthiessen - premiatul acelui an.

Bineînțeles, casa de Acasă e personajul central al romanului. Locul mitic, contaminat cu dor & eterna ranchiună familială, nemesisul tuturor înstrăinaților. Un spațiu sacru ce te cheamă într-însul cu glas mieros, ca să te protejeze și să te oprime discret, deopotrivă.

———————

* https://www.litera.ro/acasa-afcpt173

My Lynch

Și atâtea filme de (re)văzut.

Orizont - Patrick Modiano

Acest Modiano, atât de potrivit lecturii pe timp de iarnă, când ziua abia se mai deosebește de noapte sau vara, pe caniculă, când visul pătrunde în realitatea cleioasă a zilei!

Citiți Modiano! Cărți scrise undeva între insolație și vis. Cărți ce par rodul unei afecțiuni melancolice provocată de insolație, vis și o stare ce precede leșinul. Romanul semiconștient, senzorial.

in memoriam - alș & vremurile bune...

 Alte câteva intervenții alș-iste de pe acest blog (o să aduc aici și fragmente din comentariile altora din aceeași discuție, pentru context) - s-a întâmplat pe 26 iunie 2010.

vitalie spunea...

cu referire la Eichmann, vezi ultimul film al lui Haneke, cel premiat la Cannes anul trecut: "Das weisse Band - Eine deutsche Kindergeschichte"... e despre copilaria unora ca Eichmann, despre solul din care si-au alimentat acestia radacinile...

als spunea...

'das weisse band' NU este 'despre copilaria unora ca Eichmann, despre solul din care si-au alimentat acestia radacinile...'!

asta a declarat haneke (mi se pare), dar nu tbuie luat de bun ce spune un artist - & mai ales haneke ;)

povestea (100% fictiva) este o proiectie in trecut + o parabola dspr Rau IN GENERAL; cred k tbuie sa avem mare grija sa nu reducem o opera artistik la un 'mesaj' care explica una & alta

cristians. spunea...

Da, și eu prefer să văd filmul respectiv ca pe o parabolă despre rău. E un gest struțesc să pretindem că răul apare doar în cadru instituționalizat, oricum. Ca și cum noi nu i-am fi purtători, ci eternul ”sistem” ne contagiază. Bineînțeles, noi, până la ”molipsire”, suntem puri și diafani.

Pare-se că și A. Gorzo în cronica lui a zăbovit la cheia asta ideologică de interpretare, a cochetat cu ea. Iar Anca Grădinariu, tânăra speranță, a scris așa: ”filmul austriacului Michael Haneke, este un portret al unei comunităţi unde cruzimea e cotidiană, răul banal şi violenţa latentă.” Eu aș ocoli articolul nehotărât unei, în ton cu propunerea lui alș, și aș scrie că este portretul oricărei comunități... Al comunității. (...) Societatea a aderat dintotdeauna în felul descris în film ”la structurile de putere”.

als spunea...

mda, este vechea idee pioasa - & 'rousseau-oasa' ;P, alimentatoare de nesfirsite corectitudini politice & alte blablauri - cum k omul se naste bun, dar societatea il corupe...

VAX

Anonim spunea...

La fel eu sper să nu cădeți în extrema cealaltă, domnule ALS, propăvăduită de envy-romentaliști cum că omenirea e tot ce poate fi mai rău în universul ăsta.

/rs

cristians. spunea...

Radu, doar știm că alș nu e nici pe departe eco-leftist. Nu se pune problema, deci. :)

Environmentaliștii și behaviouriștii cred în bon sauvage-ul contimporan. Și mai cred că societatea e maștera, coana aia rea care ispitește și maculează. Crima fiind, desigur, o expresie de factură filozofică, un protest, o mântuire. :) Trebuind să-i înțelegem, deci, pe cremenali, pentru că ei au comis-o împinși într-acolo de mediul ostil. De bogăția caselor clasei mijlocii, de Moș Crăciunu sărăcăcios sau absent, de râsetele colegilor de clasă, de abundența acneei.

als spunea...

cum bine spuneti - va multumesc pt precizari

k sa pun si mai multe paie pe foc: eu zic k ecologismul este un fascism aplicat naturii ;P

vitalie sprinceana spunea...

cred ca problema environmentalistilor, behavioristilor, roussseau-istilor si altor isti nu e neaparat grauntele de adevar ce-l comporta, ci seductia reductionista (de a exiplica TOTUL pornind de la teoria lor). e un adevar ca, sa luam crimele, mediul social, conceput ca situatie (experimentele lui Zimbardo, Milgram, Ash, Darley si altii) ori ca constrangeri structurale (saracia, inegalitatile economice mostenite) ori ca construct influenteaza comportamentul, la fel de adevarat ca si anumite tendinte/datumuri fiziologice, dar e un neadevar sa pretinzi ca construiesti o explicatie totala pornind exclusiv de la un singur punct...sper ca condamnam, in discutia asta, variantele reductioniste ale teoriilor/ideologiilor in cauza, nu formele lor moderate si valabile.

Urme

 Se face tot mai târziu, scrisă de Antonio Tabucchi e alcătuită, fără nici un dubiu, din momente și fragmente frumoase, pe care, totuși, mintea mea, refuză să le „lege” lin între ele. Mintea mea a refuzat să danseze cum i-a cântat cartea asta.

Căutându-și iubita rătăcită, personajul lui Tabucchi a găsit sensul vieții.

„(...)ce minune-i fundul tău, e tot numai zâmbet, nu-i tragic niciodată.”

Inconfundabilul zgomot îndepărtat al tunetului. Un murmur profund. Un răget încă estompat. O bolboroseală a mațelor cerului.

Proust (În căutarea...) - „Întotdeauna luăm hotărâri definitive în funcție de o stare de spirit ce nu e menită să dureze.”

 Visez că fac parte dintr-o guerrilla cu prăjituri. Casă conspirativă. Pândă, ascundere.

Tabucchi - „Anumite hoteluri sunt ciudate: ți se pare că personajele celebre care l-au frecventat și-au lăsat acolo nefericirea, iar cine a ales, ca mine, să dispară, preferă nefericirea anonimă, lăsată de anonimi ca el, care au frecventat aceeași cameră și și-au privit chipul anonim în aceeași oglindă pătată de deasupra chiuvetei.”

 Actele necomise, amânate, se întorc împotriva noastră în ziua în care nu le mai așteptăm, când picotim cu vigilența-n cui.

În mintea lui Cioran

 Cioran se cunoștea pe sine ca-n palmă, ceea ce nu-l ajuta, personal, decât la emite aceste verdicte de o precizie amuțitoare. Nu-i servea la nimic altceva (la a se ajuta pe sine, de exemplu) capacitatea asta uluitoare de a pătrunde cu mintea până-n cauza ultimă a lucrurilor.

„Acasă, plictis ucigător. Ar trebui să ies. Dar mi-e frică s-o fac, mi-e frică de toate punctele acestei lumi, de lumea însăși - mi-e frică de indiferența mea.” (Caiete)

Totuși, mi se pare că, aici, Cioran se minte puțin. Ucigașă pentru el (dar și muză) era atracția/fascinație față de lume (și viață - ca să fie clișeul complet). Nu indiferența te îngrijorează când cântărești opțiunea de a ieși în lume. Nu indiferența ta, în orice caz, ci a lumii pentru tine.

Durerea de a-i surprinde pe ceilalți văzându-și de viață, de a-ți evalua invizibilitatea în ochii lor care nu te mai caută, nu te măsoară, nu sunt interesați să te capteze pe retina lor, eventual să te placă, să vrea să fie cu tine ori în preajma ta.

Asta e adevărata dramă a unui solitar. Solitarul care nu se poate lipsi de prezența, chiar distantă, a celorlalți.

Ne alintăm, arătându-ne îngrijorați sau temători de „indiferența” noastră față de lume. Indiferența ei este cea care ne doare, ne frământă, ne provoacă anxietate (oare să ies, oare voi fi remarcat, mă va „alege” cineva din priviri, oare nu voi vedea pe cineva de care, după aia, nu mă voi mai putea dezlipi decât rupând din mine?).

Mirosuri

 Miroase a paste. Miroase a găini. Miroase a tricou cu dungi marinărești și a os de gleznă plimbat îndelung prin soarele urban.

Se fue

 De mai bine de un deceniu, s-a dus vârsta de aur a blogosferei românești. Și nu-mi dau seama cum s-a petrecut asta. Ca și cum moartea lui alș i-ar fi provocat dezintegrarea. În orice caz, finalul a coincis cu moartea lui, iar primele semne apăruseră deja pe timpul agravării bolii de care suferea. Ai zice că alș ținuse blogosfera conectată la aparate, o purtase pe umeri.

Valurile pe care le-a stârnit el pe blogurile cu vizibilitate au contribuit mult la revitalizarea lor și a ideii de a ține un blog. Mulți își doreau să-l confiște pe alș pentru folosul propriu. Iar alș era peste tot. Presupun că nici n-avea altă ocupație, „dezoficializat” cum alesese să fie. Făcea zilnic turul blogurilor „favorite” (favorite pentru a le citi sau favorite pentru a le dizolva). Iar „noi” scriam ca să fim citiți de el. Să-l determinăm să se oprească puțin în vizită.

De atunci, scriu ca și cum alș m-ar citi.

A fost epoca în care, mulțumită blogărelii zilnice, dorul meu de a lucra la un ziar - de a fi jurnalist sau colaborator permanent, comentator etc - se atenuase până aproape de dispariție. Mai că mă simțeam împlinit.

Viața își urmează cursul, lipsită de astfel de podoabe. Acum se poate observa cel mai clar ce mult contează o sumă de artificii pentru a înfrumuseța o existență: o plimbare la întâmplare, o zacere pe o terasă împreună cu o bere tot mai călâie, o sesiune de cumpărături cvasi-inutile, o aflare-n treabă pe undeva pe unde n-ai ce căuta.

Albă ca Zăpada

 Încep aseară un film francez, îl termin astăzi, de dimineață. Albă ca Zăpada se fute cu toți „piticii” din sat. Mă rog, rectific, cu doi se fute un pic altfel: pe „piticul” librar, îl arde la fund cu biciul, înadins pus la îndemână pe un raft alăturat; librarul, în patru labe, își primește îndatoritor porția. Pe „piticul” violoncelist, nu-l atinge, dar îi face onoarea de a „concerta” împreună din Bach.

Pe restul, îi fute de mai multe ori, cu o nespusă ușurătate. Pe unul, geamăn, îl fute din greșeală în locul celuilalt, dar vede că-i bine și nu regretă, râde amuzată.

Nu vrea să fie a vreunuia dintre ăștia, dar vrea să fie cu fiecare. Muntele e de vină. Ah, pe preot nu-l seduce. Minima decență. Lui doar i se spovedește după fiecare faptă. Filmul nu ni-l înfățișează pe preot masturbându-se, ceea aproape că-l transformă într-un martir al abstinenței (și al discreției).

Albă ca Zăpada face toți bărbații fericiți! E misiunea ei pe Pământ. Și faptul că retrezește speranța iubirii cu atâta generozitate, în niște marginali (cu toate că ea își dăruiește numai trupul, refuzând apartenența), o salvează de la moarte. Mama ei vitregă o vrea moartă din ziua în care și-a dat seama că Claire a înflorit, pe când ea e tot mai veștezită, murată-n obiceiurile-i burgheze.

Tikuri fără tokuri

 Cu anii, ne pricopsim cu anumite cuvinte - ticuri verbale - pe care le folosim reflex, tot mai des, până la oboseală, și care devin, într-un fel, ale noastre, deși fac parte din vocabularul comun și-s la îndemâna oricui.

„Tâmpesc” este unul dintre ale mele. Unul dintre cele ce au ajuns să mă „definească”. Ca urmare, încă o zi cu romanul lui R. Ford și o să tâmpesc. Mai sunt 40 și ceva de pagini. Nu și mâine, rogu-te! E bun, e grozav romanul, dar să se termine odată! Simt ca și cum aș fi citit 1000 de pagini.

proza unui început

 O fată cu părul nebun așteaptă în fața scării.

(un) martie

Ziua începe noroasă, dar caldă. Astăzi, se anunță nescuzabil de cald. Nici un pretext pentru a nu merge la Deal. Ieri, am cărat cu mine și jurnalul, dar să lași să ți se întipărească în minte faptele & gândurile nesofisticate ce te cuprind - făcându-le, gândindu-le - este mult mai relevant decât să te oprești ca să scrii în caiet.

Prezența mea „în natură” (chiar bruiat de acele mașini, gonind pe drumul îngust) bate lectura și bate scrisul. Scrisul e mai util pentru a evoca aceste momente, mai târziu, decât pentru a le înregistra pe loc.

M-am integrat cu Dealul în după-amiaza asta. Împrietenit. Am respirat bine vechea mea legătură cu locul. Răsărite, florile puse de mine m-au bucurat până la lacrimi. Pomul plantat. M-am așezat cu scaunul în apropierea lui și chiar i-am vorbit puțin. L-am rugat să se prindă și să crească.

Am stat cu picioarele întinse, mi-am băut berea ieftină și am primit în mine ce mi s-a dat. Fără muzică, fără țipete. Păsări, albine, petale, scoarță și pământ scos de cârtițe. Am scris în cap mai multe decât pot nota aici. Scrisele alea rămân ca senzații, înmagazinate în minte pentru totdeauna.

Mi-aș fi dorit ca mulțumirea resimțită de mine pe parcursul celor 4h să fi influențat fulgerător întreaga lume. N-a fost așa. N-am auzit, apoi, nimic despre depuneri temporare de arme, prânzuri între inamici, nebuni vindecați uluitor, ranchiuni dispărute ca prin minune. Oameni, lăsându-și telefoanele și deschizând ferestrele către ce-i mai bun în viețile lor. Iertări pentru vini imaginare. Înverșunări risipite. Cedări generoase.

N-aș fi găsit neobișnuit ca întreaga lume să-și fi lăsat sufletul să cânte, așa cum a cântat al meu.

Simplitatea semi-sălbatică ce mă înconjura, gândul că spectacolul florilor și al pomilor mi se datorează și mie. Eu - pendulare între dezordine și aliniere.

Nu poți face filosofie, nici literatură în mijlocul frumosului, printre rădăcini, brazde și tulpini. Simțurile le fac pe amândouă.

Priveam, eram, închideam și redeschideam satisfăcut ochii, iar zona senzorială a creierului producea în ăst timp un text de necaptat pe hârtie.

Toate, de mai sus, însemnări feciorelnice de liceeancă silitoare. Dar ziceam să încerc și eu.

(alt) martie

 Senzația inhibantă de provizorat, lipsa unui plan, presiunea conștiinței mele idioate (de care nimănui nu-i pasă, dar eu am de tras cu ea): de exemplu, să nu „cauzez” zile sau ore grele cuiva prin absența mea fizică de la job. Efectul anilor de responsabilizare precoce a mea de către părinți.

La Deal, am mișcat câte ceva: un liliac, magnolia, hortensia - plantate în grabă, contra cronometrului meu interior de anxios. Replantat lângă doi pomi uscați iasomie cățărătoare. Apăsarea, resimțită doar de mine, de a reface, în modurile care-mi sunt la îndemână, vegetația pe ducă. M-am spetit tare, am mers sus nemâncat și am rezistat așa, numai cu apă, până după 15. Asigurarea sperată a unui somn buștean pentru o noapte.

Cred că slăbiciunea asta a mea de a-i mulțumi (sau a nu-i deranja) pe alții, teama nesfârșită de a fi lăsat în urmă, e cea mai puternică frână a mea. Mă duce în halul imobilității „desăvârșite”.

În apogeul adolescenței mele prelungite, am descoperit încremenirea și ceea ce mi se părea că-s beneficiile ei. Astfel, timpul va sta și el pe loc.

Nu bate câmpii

 Sute de pagini de câmpi bătuți nu pot întrece o poveste bine spusă. Frânturi de filosofie, dramatism artificial, isterie telenovelistică, gândire „adâncă”, analiză politică ori psiho - toate pălesc și pierd în întrecerea cu povestea depănată cu talent, firească, curgătoare (nu musai cronologică), fără nimic în plus, nimic baroc, înflorit, liricizat, epatant ca stilistică; fără parada de înaltă cultură ori de cultură enciclopedică la care apelează des unii scribi seci la inimă, cu pretenții de scriitori. Din sterilitate, din neputința de a-și găsi drumul către imaginație, din sărăcia imaginației.

Revenind la Cioran, vorbind despre mine

 „Copil fiind, eram extrem de legat de satul meu, altceva nu iubeam. Nu voi uita niciodată spaima, groaza, durerea pe care le-am simțit când a trebuit să plec la oraș, la liceu. (...) Ce strângere de inimă! Ce sfâșiere.”

                    E. M. Cioran, Caiete 

P. Gay/S. Freud

 „Dar dacă jocul copiilor exprimă dorința de a fi maturi, adulții își consideră fanteziile copilărești. În acest sens, atât jocul cât și fantezia reflectă stări de nemulțumire: //Am putea spune că persoana mulțumită nu-și creează niciodată fantezii, ci doar cea nemulțumită o face (Freud).// Pe scurt, o fantezie, ca și dorința exprimată în joc, este //o corectare a realității nesatisfăcătoare (Freud).//”

Eu: persoana mulțumită nu creează niciodată. Punct! Freud: „artele sunt un narcotic cultural”.