duminică, 10 decembrie 2017

Ce mai citesc

“Asuprirea nu ține doar de închisori și de plutoanele de execuție. Poate veni și dintr-o plictiseală banală și chinuitoare (...).” 
“Metternich credea în statele constituționale, nu în națiunile formate pe criterii etnice. Statele sunt sisteme birocratice legitime, guvernate de supremația legii; națiunile constituite pe criterii etnice sunt mânate de patima sângelui și a pământului, inamicul suprem al moderației și al analizei.”
Robert D. Kaplan - În umbra Europei, Humanitas, 2016, trad. Constantin Ardeleanu & Oana Celia Gheorghiu 
***
Și eu cred ce se spune în propozițiile de mai sus. Relativ la ambele idei. Un stat al sec. XXI ar trebui să pună accentul pe înlesnirea prosperității cetățenilor săi, pe domnia Legii și nu să urmărească o iluzorie (pentru că-i imposibilă!) puritate etnică ori să caute să învrăjbească o etnie (majoritară) contra alteia.

Îndeajuns cât am avut de-a face cu ideologiile utopice și cu naționalismul etnic! E timpul pentru un realism tolerant, conform căruia individul și legalitatea să valoreze, să conteze, mai mult decât rasa, cetățenia sau etnia.

Importantă este evitarea conflictului, găsirea unor valori comune, nu a sublinia diferențele. Până la urmă, oamenii trăiesc, muncesc, suferă, sunt fericiți și mor la fel, cu sau fără conștiință națională. Un guturai nu trece mai rapid, dacă atâta timp cât îți curg mucii te gândești homeopatic că ești român sau englez.

vineri, 1 decembrie 2017

Fâșii

Fâșii prelungi din mine, prinse ca pastramele la afumat, bule cu trecut perfect conservat, de obicei neîmplinirile se conservă impecabil, cărnuri desprinse din mine stau și flutură-n cârlige, nu mai sângerează, sângele s-a scurs, dar nervii nu-s morți, curentează electric descăpățânați, e tot ce pot face, ca niște bice fără stăpân ce au învățat singure loviturile și nu se mai pot opri din flagelare.

Acolo, în trecut - sfâșiat, agățat, îmbucătățit - a rămas din mine material pentru încă o persoană. Un alt eu ar putea fi reconstituit din ceea ce am lăsat în urma mea.

miercuri, 29 noiembrie 2017

Fragmenteu înlănțuit

Sunt încet, chibzuiesc prea îndelung, dar nu de chibzuit ce aș fi, ci fiindcă stau să ascult, cu-o teamă din cale-afară de respectuoasă, vocea tuturor „instanțelor” din mine.

Fericirea „facilă” (dacă o fi existând așa ceva) nu pare a fi de obrazul meu. Parcă aș fi fost făcut să dobândesc orice doar în (urma unor) chinuri și, corolarul: să păstrez cu uriașe eforturi!

Ce-ar să fiu lăsat să mă joc? Să mă desfăt cu mine însumi. Și să nu fiu pus să plătesc pentru asta. N-o să mă bucur împotriva cuiva sau a ceva. E pentru mine.

Iarna, glezna. Mai ales acum: glezna - albă, curată, de-o paloare ne-vie, bolnăvicioasă, hipnotică, în zilele în care iarna se bate cu perspectiva anului nou și cu primele speranțe de primăvară, în cele două-trei zile însorite dintr-o săptămână atât de lungă până miercuri și-atât de grăbită după joi.

Glezna - ivindu-se, decoltată, deîndată ce dă soarele, între pantalonul scurt și șoseta și mai scurtă (sau dispărută), o promisiune a dezvelirii ce va să vină, ceva mai târziu, atunci când o să se poată vedea aproape tot...

duminică, 26 noiembrie 2017

Un alt fel de 32 august

Viața se derulează afară (e în altă parte, ar zice Milan). Între mine și ea stă bariera rulourilor din ferestre, gratiile și perdeaua subțire de arbori spre care dă fereastra camerei din spate. Numai bariera sunetului a rămas disfuncțională, penetrabilă.

Îmi imaginez viața derulându-se, fără mine, în funcție de oscilațiile sunetelor pe care urechea le primește, ușor deformate, dar perceptibile. Trăiesc interpretând sunete. Sunetele - singurele care mai ajung la mine. De la fereastră, văzând apa vieții urmându-și cursul - mi-e de nesuportat. Îmi face rău.

Refuz să ies, pentru că, infantilizat, tânjesc să am tot ce văd, tot ce îmi iese în cale. Cu simțurile vraiște, nu pot risca să mă expun. Ce s-ar întâmpla de m-aș expune? Cal sălbatic, nimerit în centrul unui oraș! Ca și cum toți trecătorii m-ar claxona sau ar aținti farurile mașinilor asupra mea. E ca și cum aș începe să-mi doresc să-i invit pe majoritatea celor ce trec să mă însoțească la (un inexistent) mine acasă.

Ca să ne jucăm!

Tânjesc să mă joc serios, de data asta, și vreau cu patimă ca lumea întreagă să fie terenul meu de “joacă”.

André Gide: “El (demonul) creează în noi o căință potrivnică, o căință îngrozitoare, de regret provocat nu de faptul că am păcătuit, ci de de faptul că n-am păcătuit destul, că am lăsat să treacă pe lângă noi vreo ocazie de a păcătui.” (Jurnal)

miercuri, 22 noiembrie 2017

Lumina chipului

Ochii mi se plimbă pe suprafața literelor, le văd, nu le citesc, ca prin sticla opacă. Văd rândurile, șirul lor, dar mintea se face că refuză să le metamorfozeze, cum ar fi natural, în informație, i.e. înțelegere. Scriu toate acestea, încruntat nevoie mare.

Înclin să frec, confortabil, ecranul telefonului, iau în mână caietul, îl mut ici-colo, doar ca pretext să nu înaintez cu lectura* - altfel, plăcută și cursivă, fără poticneli, fără fraze sau termeni pretențioși ori greu de digerat (*mă refer la Autoanaliza lui Karen Horney).

Cartea oferă niște indicii prețioase și “direcții” (neclare doar pentru cei înadins orbeți) despre cum să te eliberezi de ghiulelele ce-ți atârnă de caracter, parazitându-l. Cum să încetezi a-ți mai servi minciuni & înșelare de sine, cum deciziile drastice, însă oneste, îndatorate glasului, chemării apăsătoare a sufletului tău, ar putea să te (re)facă om, să-ți redea lumina chipului.

duminică, 19 noiembrie 2017

Fragmenteu

Porția de cărți nemângâiate. Câteva, ochite - un „nou” Llosa (Cinci colțuri) care începe delicios: laba caldă a unui picior de femeie, atingând catifelat epiderma altui trup ce tocmai se trezește. Tot o femeie.

Dacă aș face un inventar (improbabil, mi-e lene), aș putea regăsi în biblioteca mea o groază de cărți despre familii (toxice, dezorganizate, disfuncționale, nebune) și, în general, despre relații.

Romanele lui Roth, Shalev, Mizeria lui Kuczok, Franzen, Fuentes, Miller, Kafka etc. Povestirile lui Alice Munro. Joyce Carol Oates... Toți cei care scriu despre familie. Abuz psihic & fizic, diminuare, umilire, dezintegrarea personalității, patologii în doi. Dar și iubiri frumoase, legături apărute spontan ori construite cu migală, iubiți urmați sau urmăriți prin lumea-ntreagă.

Stors și neumplut la loc. Nu-i ca satisfacția aceea ce te determină să te târăști prin pat, ca să scapi de ceea ce simți, nemaiputând-o îndura.

„Opera” mea sunt eu însumi. N-o să mă mai străduiesc să par altfel. Somnul zilnic al amânării. Trecut. Zile de răscruce emoțională, de onestitate cu mine. Prezent. Nu mai pot să pendulez. Nervii, care nu mai țin în felul ăsta...

Îmi amintesc lacrimile, gândurile, reproșurile mute, singurătatea, saturația, dorința, dorința ca totul (sau măcar ceva) să se termine, ca să poată începe un bun început.

Felul meu de a mă amăgi asupra unei „libertăți” câștigate în spațiul îngust al unei cuști, marea, grandioasa mea libertate de a amâna mereu ceea ce voi fi, oricum, nevoit să fac în cele din urmă. Era libertatea unei prostituate. Alegeam eu „clientul”, e drept, dar cât timp tot din asta trăiam... Stigmatizat.

duminică, 12 noiembrie 2017

Insuportabila ușurătate a unei rochii de vară

De curând, într-o dimineață, m-am trezit cu-o durere și-un cucui: mă izbise un gând. Mă izbise gândul că s-ar putea ca adorația pe care i-o port verii să fie, în cazul meu, o nostalgie a dezlănțuirii și să n-aibă legătură nemijlocită cu anotimpul în sine, ci cu faptele mele din verile vechi noi recente demult trecute.

Parfumurile tari, tale, ale verii, sudoarea ta, mea, soarele, aerul plin dintr-o cameră în care au loc doar ei doi, soarele fix, țârâitul sâcâitor al insectelor, curtea interioară dărâmată de ecoul urletelor tale acoperindu-le pe-ale copiilor în nopțile lungi, nedormite, nopți petrecute, din care somnul fusese dat afară - toate astea-s de fapt vara mea tânjită, magnitudinea sa fierbinte, înăbușitoare acum interzisă unui laș al verii (ce eram, fusesem, sunt?).

Mă vreau restituit - pe mine așa cum am fost atunci, mi-e dor de acel eu. Groaza de a-mi întâlni acel eu, de a-i susține privirea dezamăgită. Dorul de mine în acele ipostaze s-a prefăcut cu timpul în această imensă dragoste a mea de vară, nostalgia verii mele, pentru moment, pierdute. Așteptam vara, așteptam de la ea, ca să m-aducă înapoi la mine! Așteptam ca vara să fi făcut toată munca în locul meu - munca, chinul de a mă regăsi.

Ani de zile, un deceniu ori poate mai mult, n-am mai modelat nimic din materialul maleabil al verii, odată vara instalată, an de an, iunie de iunie, iulie de iulie. Curaj, nesilă. Prins în chingile istovitoare ale lui a privi. Dureroasa aruncare cu privirea asupra trecerii. Vara, pe fereastra vieții.

Verile vacanțelor. Verile sărăcăcioase, dar compacte, dense, cosmice! Verile îndrăgostirilor fulgerătoare. De ani, nu fac decât a le petrece perindându-se - ca pe niște diapozitive ce abia că-mi provoacă o tresărire, un spasm imperceptibil de...

Verile neliniștii stingheritoare, ce nu mă lăsa să mă culc pe-o ureche. Pe urechea ta. Pe-a mea. E dorul ce poate părea absurd dorul după trecutele ocazii de a suferi. Un dor cu totul tembel, la o uitătură superficială, însă bogat în înțelesuri pentru cei obișnuiți să citească. Suferința mișcă. Suferința mobilizează. Suferința, când nu te omoară, doboară, dezintegrează - te schimbă în ceea ce ar fi trebuit să fii...

Ceasurile cădeau, timpul era neputincios vara - dilatare, nepăsare, sentimentul veșniciei, iar câmpul cu flori și albele petale căzute se prelingeau, pătând-o, pe rochia ta. Pe rochia mea. Rochia mea, lunecând purtată-n sus sub foșnetul palmelor lui.

Real vorbind, nimic idilic, vara. Poate doar inconștiența mea. Emoțional, primeam totul în plină figură, dar mintea nu mă ajuta să învăț, să nu mai repet greșelile, greșeala de a mă trăda pe mine însumi, mai cu seamă! De-a mă necinsti, de a mă escroca singur, în cele mai intime așteptări și năzuințe ale ființei ce sunt (mai sunt?), ce eram. Ființa-furie, ființa-schiță, ființa-proiect împietrit.

„Incapacitatea de a acționa spontan, de a exprima ceea ce simți și gândești cu adevărat, și în consecință necesitatea de a prezenta un pseudo-sine altora și ție însuți, provin din sentimentul de slăbiciune și inferioritate...” (E. Fromm)

Indiferent dacă suntem sau nu conștienți de asta, puține-s lucrurile de care să fim mai rușinați decât de lașitatea de a nu fi noi înșine și nimic nu ne dă mai multă mândrie și fericire decât să gândim, să simțim și să exprimăm ceea ce ne aparține cu adevărat.

A durat atât până la a ajunge să cer ce-mi aparține, la a nu mai ascunde ce-i al meu! Aparține nu = supunere ori posesiune materială, ci regăsirea onestității cu sine, eu-al meu, eu-cu mine, dar și împăcarea cu chipul imprimat în mine - chip pe care mi-era penibil să-l privesc în ochi. Acum nu-mi mai este!

Alte duminici, alte începuturi

E, bineînțeles, duminică, iar eu mi-am încărcat de dimineață spatele cu povara întregii lumi. Sunt un contabil corigent la matematică al timpului. Sunt Chronos, preluând bolta cerească de pe umerii istoviți ai lui Atlas.

Ani buni, n-am știut ce-mi doresc. Știam doar ce mi se părea că-mi doresc și alungam repede, măturând cu dosul palmei fantastica fată morgana a ușii de ieșire larg deschise, ca un sătul închipuit firimiturile unui ospăț modest. Alungam de la mine orice m-ar fi dat afară din îm-perețirea mea. Mi se părea că tot ce vreau e să stau închis între patru sau mai mulți pereți, cu cartea-n mână și să mă citesc pân-la ultima suflare, urmărind cu coada ochiului cum se scurge ziua dincolo de zid.

N-aveam decât trebuința, nu și curajul să concep, să accept, să accept cu chemarea mea cu tot. M-am priceput doar să zidesc în mine, într-o clădire ce părea durabilă, indestructibilă, proiectul ascuns al propriei dorințe. Acum, clădirea aceea solidă a amăgirii se face de nisip. Cărțile și scrisul în spatele cărora mă ascundeam - sunt de nisip.

În grămada diformă de nisip - ruină a casei „indestructibile, acum prăbușită - cine m-ar căuta m-ar găsi pe mine, diamant intact, murdar, zgâriat, dar neciobit, gata să fie spălat cu două lacrimi prelungi sau, pur și simplu, scăldat din nou într-un soare verde.

joi, 9 noiembrie 2017

La volan, dar nu conduc eu - un vis păstrat

În mașină, liniștea înghesuită de-o ceartă încă proaspătă, cei doi privesc amuțiți în față, femeia conduce, bărbatul e la volan. 

Pe dinaintea mașinii, iat-o trecând pe Ea, alunecă duios, înaltă, palidă, buza răsfrântă, păr proaspăt tuns în stilul anilor optzeci, din voință proprie și-un imbold neștiut, scăpase cumva de pădurea de păr. Traversând orizontul parbrizului, face câțiva pași lini, nu pot jura că atinge solul cu tălpile, icoană vie, întrupată, icoană făcătoare de nebuni, opritoare de inimi, suflet în chingi, pășește de la dreapta spre stânga și tot așa lent cum pășea întoarce capul ca să mă privească verde, scurt și stăruitor, senin, calm și cuminte în ochi. De atunci, mi-a devenit cu neputință să mă mai văd în oglindă. Imaginea mea nu mai este răsfrântă de apa oglinzii. Pentru că în ochii aceia, dintr-un acces al meu de orbire sau, dimpotrivă, deturnat de-o ultimă luciditate - n-am putut vedea chipul meu.

Renunțarea lașă

„Există câteva modalități prin care o persoană se poate asigura împotriva angoaselor profunde. Renunțarea este una dintre ele; inhibiția, alta; negarea fricii și adoptarea optimismului, a treia; și așa mai departe. A fi iubit este mijlocul special de asigurare folosit de personalitatea cu înclinații masochiste. Întrucât are o angoasă destul de fluctuantă, el are o nevoie constantă de semne de afecțiune și, cum crede în ele doar pe moment, are nevoie excesivă de atenție și de afecțiune. Este, prin urmare, în general vorbind, foarte sensibil la relațiile cu oamenii; se atașează ușor, deoarece se așteaptă ca ei să-i dea asigurarea de care are nevoie; (în acest fel, n.m. CS) este ușor de dezamăgit (...). 
Karen Horney - Psihologia femeii, ed. TREI, trad. Sofia Manuela Nicolae

vineri, 3 noiembrie 2017

Romanul anului

Nu sunt capabil să concep o recenzie ca la carte romanului Sfîrșitul al lui Attila Bartis, scos anul ăsta de Polirom. Pentru mine, va rămâne, probabil, cartea lui 2017! M-a impresionat și m-a epuizat fiecare pagină intens citită, cu groaza prea-frumosului în suflet, fiece fragment (din cele ce se adună laolaltă în mod chinuit, scrâșnit, înșelător, imprecis, te-ai grăbi să spui, o poezie a dezintegrării, ca, până la urmă, întregul să capete un ritm sanguin comun și să alcătuiască romanul), încât simt că nu pot broda nimic semnificativ pe seama lecturii.

Scrisul lui Bartis e agonie pură. E geamăt, e respirație anevoioasă cu perna apăsată pe față, e horcăit. Angoasă, apatie, defetism, întrerupte de episodice trăiri febrile. Sunt trăit de literele lui Bartis. András al lui Bartis este trăit de propria viață, pentru care, de altfel, ar fi complet “echipat”, însă în van, suflul vieții i-a fost înăbușit precoce: el experimentează o refulare cotidiană a sinuciderii (e strict opinia mea), act pe care nu are suficientă vlagă (curajul nu îi lipsește) măcar să-l gândească sau poate că lehamitea nu-i permite să-l ducă la îndeplinire. András se aruncă în trăire (în oameni, în femeile sale) ca-ntr-un mănunchi de sulițe boante ce îl strivesc, dar nu-l pătrund și, mai ales, nu-l ucid decât câte puțin.

Cartea ai zice că a fost scrisă (nu apărută!) postum... Dictată autorului ei de cineva de dincolo de moarte. De mult timp n-am mai citit ceva de acest rang. Poate de la Cimitirul pianelor? Poate de la Camus?

Orice alt rând pe care mi-aș propune să-l compun pe marginea textului lui Bartis ar răsuna falsificator, autogratificant și meschin.

Leafa

Urăsc cuvântul leafă, folosit frecvent de premierul Tudose (așadar, are și el o contribuție). Mă duce cu gândul la leșie, la leapșă. La ceva infim și, ca urmare, neserios, pentru care nu te-ai da jos din pat în zilele reci. 

Leafă trimite la o promisiune mereu încălcată. La inconsecvență, azi o vedem și nu e. Leafa e plata golanului. E ceva degradant în leafă, ce ține de minima subzistență. Iar “lefegiu”, pentru mine, e un pierde-vară, un rupt în coate, cu sacou lucios și pantaloni cu genunchi.

Când aud sau citesc cuvântul “leafă”, îmi vine să răspund: leafă-i mă-ta! Dar nu răspund așa, că mi-e rușine.

Leafă este un turcism ordinar (“ülefe”, în original = salariu). Câți dintre noi, în vestul țării, am folosit vreodată acest cuvânt?

Mi se pare că are sonorități umile, cerșetorești, sună ca definiția unui venit încropit, o cvasi-pomană. Sună a începutul secolului XIX, când limba română încă își căuta forma literară, dar n-o găsea. Pentru că, pe de-o parte nici n-o căuta acolo unde trebuia, apoi nici n-o căuta cu o prea mare râvnă.

Cică acest ordinar leafă ar apărea într-o anumită formă (lefa, lefe?) și în sârbo-croată & bulgară, ceea ce nu mă miră. Cele două limbi (și popoare) slave au practicat la greu orizontala cu turcii. După ce au obosit luptând. Ca și noi, de altfel.

Și apoi, nu aștepți nu știu ce muzicalitate de la o limbă slavă sud-dunăreană.

miercuri, 1 noiembrie 2017

Excrementul numit stânga

Hărțuirea sexuală, agravată de-o poziție de management (de putere) a agresorului, n-a inventat-o Harvey Weinstein. E mai demult. Dificil să i se atribuie o dată exactă de naștere hărțuirii. 

Poate că-i contemporană cu emanciparea femeii. Căci, până la emancipare, molestarea făcea parte din tratamentul “normal”, tradițional, conservator, etno-folcloric, aplicat femeii de șleahta bărbaților (atitudine la care unii ce se cred bisericoși, cu binecunoscuta spaimă de Dumnezeu, ar vrea să ne întoarcem).

Pe mine mă intrigă, totuși, cu câtă întârziere victimele găsesc de cuviință să vorbească (trezite & încurajate subit de tăvălugul campaniei #metoo). Metoo, I alwayswantedtobefamous.

Simt o nespusă dezolare pentru persoanele care au suferit abuzurile boșilor, părinților, rudelor sau ale colegilor. Însă văd căzând o anumită umbră etico-oportunistă peste demersul unora dintre ele (mai ales din cauză că vine abia după 10, uneori 20 de ani sau mai mult!): între a vorbi (speak out) și a-și continua fără piedici strălucita ascensiune (actoricească sau sportivă) victimele au ales frecvent a doua variantă (=cariera).

Vasăzică o carieră împlinită a contat mai mult decât o reparație psiho-morală? Iar acum, când ne-am văzut cu toate prunele-n traistă, pac!, la gazetă cu “lăcrămația”, ca să ne “reperăm” onoarea pătată?

Oare ce li s-ar fi putut întâmpla, dacă ar fi reclamat pe loc asaltul sexual? Nu le-ar mai fi distribuit nimeni în filme și n-ar mai fi ajuns să fie plătite, la apogeu de carieră, cu milioane de $? Ar fi sfârșit în sărăcie lucie una ca G. Paltrow? Mira-m-aș, la talentul ei.

Să zicem că motivul tăcerii a fost trauma, șocul, blocajul, groaza. Dar apoi ne amintim că discutăm despre SUA, unde procesele pe tema asta sunt, de niște decenii, la ordinea zilei. Americanii nu se mai confruntă cu situația juridică din 1905.

Cu unele lucruri nu se glumește. Tocmai de aceea, eu chiar nu glumesc în cele scrise mai sus.

duminică, 29 octombrie 2017

39/42

Numărătoarea cu treizeci era atât de seducătoare. Amăgitoare. Era o mincinoasă desăvârșită. Închipuită ca nesfârșită.

Călărețul polonez* - trei citate ce te fac să citești o carte

„Ce părere ai, Julián? Știința lui don Mercurio îi producea vizitiului o stare de fericire foarte asemănătoare cu angoasa ce provoacă plânsul.” 
„Tot văzându-i pe oameni cu capul în jos în obiectivul aparatului său de fotografiat, a sfârșit prin a pierde respectul față de autorități și a dobândi o ascunsă impertinență (...).” 
„(...) ce chiar și fără influența trădătoare a alcoolului nemțesc era înclinat spre melancolie și autocompasiune și care a trăit anii de după terminarea războiului scufundat într-o întristare asemănătoare unei perpetue înserări de duminică.”
*Volum inclus de periodicul El Mundo pe lista celor mai bune 100 de romane scrise în spaniolă ale secolului al XX-lea şi distins cu Premiul Naţional pentru Literatură al Spaniei şi premiul Planeta.

sâmbătă, 28 octombrie 2017

Le Hamite

O lehamite sănătoasă îmi ascute mintea, mă inspiră să fiu spontan, coroziv, subversiv. Să râd în sinea mea cu înzecită poftă. Fără bucurie.

Doar frigul ce mă mai scoate din sărite și să fiu contrazis fără nici o bază, din ranchiună. Doar cenușiul și aburul murdar de pe geamurile mașinii.

vineri, 27 octombrie 2017

Vreme rea

Nu știu în ce măsură „procesele” intentate în minte, în timpul visului, sunt pentru a obține o pedeapsă ori sunt un drum pe care-o apuc pentru a ajunge, în chinuri, la sine.

Un parlament cu competențe juridice, un tribunal al părinților, alăturându-li-se ca o curte cu juri satul copilăriei mele, străbunicii, soarele de atunci, mirosuri tari de la țară, se întrunește ca să mă ancheteze sau ca să-mi vină în ajutor.

Dramatismul înscenării penale folosește elocvenței. Termenii arizi sunt evitați, scenele incriminatoare sunt reconstituite prin mimă. Ideile și atitudinile de blamat sunt personificate. Emoțiile capătă chip.

Vinovăția capătă mai mereu chipul familiei - sânul cald & aglomerat în care ai încercat-o pentru prima oară.

E-un aer tulbure, umed, hidos. Urâțește sufletele oamenilor. Vălul ăsta deșirat și subțire de ceață. Fulgii meschini ce n-au căzut, dar ne pândesc, stau să cadă. Mizeria ciocolatie de pe asfalt. Stropii de aceeași culoare necomestibilă - pe pantaloni. Când pășești în stradă, dispari după numai câțiva pași, înghițit de glugă, de gânduri, de nevoia de fugă.

duminică, 15 octombrie 2017

Începutul unui bun sfârșit

Cred că am citit maximum zece pagini din romanul lui Attila Bartis, Sfîrșitul, ca să pricep că asta-i cartea care n-aș vrea să se termine niciodată. Nici nu contează despre ce este, dacă e scrisă în modul ăsta până la final, e perfect! Citind, e ca și cum te-ai mângâia tandru dar stăruitor de-a lungul venelor cuprins de amintiri apăsând cu unghiile roase inegal sau netăiate indiferent la sângele ce începe să curgă țâșnind adunat în muguri mici roșii colo sau dincolo pe traseul săpat în timp și cu răbdare din șpațirul necontrolat al unghiilor netăiate pe piele.

marți, 10 octombrie 2017

Toropeala

Mi-e somn, aud totul, aud nedeslușit, nimic nu-mi scapă, prind orice sunet, iar sunetele nu intră pe-o ureche și ies pe alta, le amplific, nu știu bine cum, cu urechea ori cu mintea, până la dimensiuni explozive.

Starea de pândă a ucigașului din fiecare dintre noi, toropeala vigilentă dinaintea somnului, tulburat de orice zgomot cât de mic repetat la intervale ce nu îngăduie calculul sau preîntâmpinarea, o ușă cu broască veche, înțepenită, gemând ascuțit și neașteptat, un scuipat colectat din toți rinichii, un capac de canal izbit de-o roată, frânturi croncănite din conversația cu tonalitate înaltă a familiei ce are un băiat talentat, emigrat în Germania.

Duminicile sunt ca vizitele neanunțate în case străine. Neinvitat, duminica te face să te simți străin în tine însuți, dar te și îmbie la introspecție, ca și cum dorind să scapi din tine te apuci să sapi galerii și astfel, vrând-nevrând, ajungi să te descoperi, să te cunoști, cred că de aia detestăm ziua de duminică, ne poftește să ne cunoaștem, să trăim mai împăcați cu noi, dar nu reușim, nu mulți recunosc cât de mult o detestă, e cumva păcat să gândești asta, „duminica e sfântă”, nu te atingi de această zi de odihnă și reflecție, rugăciune și căință, crimă și pedeapsă, sense & sensibility.

sâmbătă, 7 octombrie 2017

Cărți așa-și-așa

O linie foarte subțire desparte o carte “mare”, de una bună, bine închegată, dar de larg consum.

Întâlnesc, de exemplu, expresia: “Gândește-te, Daniel, fir-ar să fie, gândește-te!” (Rosa Montero - Instrucțiuni pentru salvarea lumii)

Pentru a găsi o soluție urgentă să scape din captivitate, un personaj își vorbește în gând sieși, chemându-se pe nume: Daniel... Niciodată, în vremuri de restriște, nu mi-am vorbit singur în felul ăsta, spunându-mi “Cristian” ca un scrântit. Asta e o replică caracteristică unui thriller de cinema sau seriei Die Hard cu Bruce Willis.

Dacă e să fiu constrâns de o situație limită, știind că trebuie să ies rapid din ea, gândesc pur și simplu, nu încep să-mi adresez îndemnuri de a gândi, ca și când aș fi o altă persoană, desprinsă din mine însumi.

Cel mult, mă întreb în gând, panicat: “Acum ce dracu’ fac?” În nici un chip nu sub forma: “Acum ce dracu’ faci, Cristiene?” Poate doar de-aș fi Maia Morgenstern ori altă actriță româncă, excesiv de teatrală, incapabilă să-și iasă din rol după ce coboară de pe scenă... V-am făcut acum să percepeți ce tâmpit sună?

Prezența acestei mici replici complet nerealiste în, totuși, reușitul roman pe care-l citesc zilele astea desparte lucrarea lui Montero de cărțile excepționale.

joi, 5 octombrie 2017

Festival de literatură - faza pe județe

Festivalul de literatură organizat anual (și) în Timișoara (FILTM) se transformă treptat într-un eveniment interjudețean, româno-ex-iugoslav (n-am info despre cine face “casting-ul”).

De ce am aduce atâția scriitori regionali netraduși în românește? Ce facem în situația în care, în urma întâlnirii cu ei la FILTM, ne vine pofta să-i citim? O să mă apuc să învăț slovena, sârbo-croata? Traducerile, la noi, nu țin pasul cu festivalurile.

Salvează o mare parte din “ștaif” prezența d-nei Gabriela Adameșteanu (o scriitoare remarcabilă; posibil cea mai bună prozatoare a noastră). Noroc și cu Dan Lungu & Ion Vianu.

În vremea asta, la festivalul similar din Iași “headliner-ii” sunt, în 2017, laureați ai premiului Nobel (minus Svetlana Aleksievic, care a contramandat), iar în anii trecuți, scriitori de talie internațională (mulți, deja publicați cu succes de Polirom).

Pe de altă parte, chiar era necesar ca și festivalul de literatură să primească particula TM!? Toate-s TM acuma? TMBase (ierte-l Dumnezeu), JazzTM etc. În plus, TM vine de la Timiș, nu de la Timișoara (numai la tv mai auzim despre județul Timișoara). Timișoara e TSR, știm asta de la aeroport...

miercuri, 4 octombrie 2017

Haters vs amorțiți

Este curată prostie să etichetezi ca hater un om care dovedește spirit critic - așa, simplu și fără a clipi, i-ai zis hater și cu asta ai rezolvat!

Am văzut că, mai nou, la categoria ‘haters’, milenialii insipizi includ cu o ușurință tembelă nu doar pe Gică Contra, ci și pe oricine își exprimă un oarecare dezacord, chiar dacă-i bine argumentat!

Hipsterul milenial crede (susținut de imitatorii lui nerozi, mai în vârstă) numai într-o neutralitate leșinată. I s-a urât cu răul. Dar și cu binele.

Hipsterul milenial nu-i așa convins de utilitatea Libertății. Libertatea include și dreptul la liberă exprimare, care include - la rândul ei - și dreptul de a mă indigna, de a critica, de a combate, de a nu ne poziționa mereu într-o împăciuire tâmpă unii cu alții.

marți, 3 octombrie 2017

Call me names

Fiecare nume poartă-n el o rugăciune pentru existență. Cu cât este mai adesea rostit, cu atât purtătorul său va trăi mai multe vieți. De unele, nici măcar nu va fi vreodată conștient! Dar simpla rostire a unui nume funcționează de la sine, își vede de rolul ei.

luni, 2 octombrie 2017

Grotesque

„(...) are aspectul fără de vârstă al femeilor care nu prea îmbătrânesc, dar care abia dacă au fost vreodată cu adevărat tinere.”
Cât acid! Functionează ca un catharsis neîndurarea de soiul ăsta, transpusă în text ca un fals compliment ce sfârșește prin a-și dizolva destinatarul.

Kafka, Castelul. Până la ce prag de suportabilitate ar putea grotescul să iște umorul, să stârnească râsul, măcar pufnirea, zâmbetul? Probabil că până-n punctul în care se subțiază, prin întindere, hotarul care-l desparte de oroare.

Limbajul visului în Castelul. Absurdul. Oprimarea. Tensiunea neputinței, picurată lent - citind, împotmolit în lectură, ai dori-o canalizată în violență, descărcată subit printr-un eliberator gest brutal. Izbăvirea prin violență.

Cleiul visului, mișcarea greoaie, fluxul aberant al replicilor sau, dimpotrivă, luciditatea lor pătrunzătoare, căzând greoi, dar clar ca un diagnostic psiho. Blocarea tuturor căilor, pustietatea străzilor și frigul. Idolatrizarea ierarhiei birocratice, interșanjabilitatea fantastică a funcționarilor.

Din relatările încâlcite și adesea contradictorii ale sătenilor, K. își figurează o „realitate” mai bogată despre castel decât dacă l-ar fi vizitat el însuși la pas. Castelul se metamorfozează pe nesimțite în ceva mai mult decât un ansamblu de clădiri administrative - devine un înțeles, o semnificație, o poveste - niciodată aceeași - spusă în varii moduri de fiecare dată.

Ascunzându-se în spatele munților de dosare, funcționarii castelului împrumută ceva din aura și intangibilitatea unor spectre de zei olimpieni. Tăcerile lor impun respect, dând un sens și-un miez găunoșeniei. Acolo „se lucrează”. Nimeni nu știe cu exactitate ce anume „se lucrează”. Distanța, și nu meritul, conservă autoritatea. Inaccesibilitatea hârțogarilor menține viu mitul, iar pe ei îi supraumanizează.

marți, 26 septembrie 2017

„Dezemotificarea”

Scenă din L'Amant de Jean-Jacques Annaud
Palma, mai rece decât frigul de afară. Căptușeala palmei prin care circulă liber tot ce știu și tot ce n-am aflat încă despre tine. Dârele amprentelor, canale săpate în vinilul palmei, pe acolo îți circulă muzica sufletului, ascultată în microscopica incintă acustică a palmei mele. Groove peste groove, palmei nu-i trebuie rotație și ac pentru a fi cântată. Palma mea absoarbe nemijlocit muzica din amprenta palmei tale.

Strângerea de mână ce anticipa vag înflăcărarea vicioasă de mai târziu - în Amantul lui Marguerite Duras. Bancheta din spate a mașinii, degetele cu răsuflarea întretăiată de strânsoarea celorlate degete, privirile ce nu se-ntâlnesc, evitându-se, fiecare caută să deslușească lumea prin fereastra din dreptul căreia se află, strada ce trece, orbi de pasiune.

luni, 25 septembrie 2017

Vremea tuturor cântecelor

A fost o vreme când oamenii orașelor cunoșteau toate cântecele timpului lor, erau puține și frumoase și erau despre începutul unor (prime) iubiri. Cântecele erau jazz & romanțe - la oraș. Doine - la țară.

Cântece știute de toată lumea, pentru că toată lumea asculta același lucru, precum (dintotdeauna) respira același aer.

Totuși, nu m-aș întoarce acolo. N-aș purta, de exemplu, obligatoria pălărie s-o ridic de câte ori ar trece o doamnă pentru a-i arăta c-o respect mă iubesc și mă-nsor cu doamna ca mai târziu pe urmele lipicioase ale pasiunii scurse s-o fac curvă și împuțită să o lovesc s-o diminuez psihic să aștept ca ea să spele după mine.

Nimic nu s-ar mai alege de pălăria mea ridicată prompt, galant și curtenitor, acum ceva vreme, doar pentru a fute și a procrea.

sâmbătă, 16 septembrie 2017

„În sufletul tău era un cântec: cine l-a ucis?”*

"Singurii prieteni pe care-i iubim cu adevărat sunt cei cu care avem foarte puține lucruri în comun, care nu au același preocupări ca noi și pe care-i vedem cât mai rar cu putință. De altminteri, prietenia nu subzistă decât atâta vreme cât nu ne manifestăm, cât nu  vrem să fim mai mult decât suntem."

*Citesc în Cioran, Caiete/1963.

Extazieri de canapea

Vremea extremelor - de la goana sterilă la nemișcarea îmbâcsită. Nici una, nici cealaltă nu rezolvă nimic. Sunt ambele cel mult un scop în sine. Atât nemișcarea cât și alergătura fără sens sunt numai niște tulburi semne ale trecerii. Marcaje, indicatoare, panouri de pe margine și cam atât. Însoțitoarele trecerii. Mărturii că trecerea se petrece. Înlemnind sau gonind în van, nu schimbăm nimic din destinul nostru, nu lăsăm nici o urmă în trupul timpului. Timpului nu-i poți provoca cicatrici.

vineri, 15 septembrie 2017

Vezi, ăsta-i cusurul!

 Don De Lillo, Cosmopolis: „- Care-i cusurul rațiunii umane?
                 - Care?
              - Se preface că nu vede oroarea și moartea de la capătul planurilor pe care le construiește. Acesta este un protest împotriva viitorului. Ei vor să țină la distanță viitorul. Vor să-l normalizeze, să-l țină deoparte, pentru a nu le distruge prezentul.”
Ce te faci, totuși, cu cei ce se străduiesc să țină prezentul deoparte, în demersul lor deznădăjduit de a opri viitorul (pe care-l presimt - poate în mod greșit - ca neprielnic)? A trata cu orbire micile fericiri tangibile, a le lăsa să treacă pe lângă tine, defavorizându-le în așteptarea unei iluzorii fericiri „mai mari”, promisă de-o închipuire barocă, așteptată să vină din viitor ori să fie întâlnită undeva într-un viitor nesigur.

Fericire promisă. Imaginație barocă. Orbire prezentă. Discreditarea palpabilului, a micii bucurii făptuibile.

Viitorul dă buzna peste noi, deghizat în trecut. Ba nu: trecutul dă buzna peste noi, purtând hainele viitorului.

Coșmar - trecutul nesfârșit, prelungit (infiltrat) în viitor. A nu te desprinde de condiționările trecutului, contribuind mai departe la perpetuarea lui în prezent, la consolidarea moșternirii lui toxice în viitor.

Ce aș păstra eu din trecut? Spațiul sacru al copilăriei mele neliniștite. Casa, curtea mare, neîngrădită, copacii imenși. Decorul.

joi, 14 septembrie 2017

Septembrie

"Era după-amiaza devreme, la sfârșitul lui septembrie; din mângâierea răcoroasă a brizei, din căldura delicată a soarelui și din foșnetul uscat și nevăratic al copacilor, ai fi putut ghici cu ochii închiși ce lună este, poate chiar și ce săptămână."  
(Philip Roth - Contraviața, Polirom, 2017, traducerea Alexandra Coliban)

miercuri, 13 septembrie 2017

Îmi vine câteodată „dorul” de a povesti, simt cum se țese în mine povestea, însă ceea ce „iese” este doar deconstrucția acesteia, sunt părțile ei componente, nici măcar toate, neasamblate, dar obsesiv „punctuate”, preocuparea pentru o punctuație corectă; deșirarea poveștii, mama țese, copilul desface, mama dă viață, copilul o consumă pe nimicuri de țiplă, cei prea dezlegați de mamă nu pot construi mai nimic: li se năruie, li se rupe, se deșiră, trebuie mai înainte de a se apuca de lucru să-și regăsească mama și s-o zidească în munca lor, pentru ca efortul să capete sens și trăinicie și să nu se limiteze totul doar la stadiul unei demolări controlate.

luni, 11 septembrie 2017

Definiții

„Morala - răutatea îmbrăcată în haine prezentabile.” Doar că nu mai știu cine a scris asta. 

 „Viața lui fusese atât de amară în vara asta, încât salutase cu o bucurie răutăcioasă fiecare zi ploioasă și se simțea relativ bine când auzea câte o frunză veștedă foșnind pe aleea de nisip.” Asta știu că a scris-o portughezul Peixoto, în numele și fără acordul expres al unuia dintre personajele Cimitirului de piane.

Viața ca o sfadă

Visele sunt pentru cel care (le) visează, atâta timp cât el visează, tot atât de reale ca orice experiență din starea de veghe. Pradă ușoară. Caligrafia cu pete vâscoase, apropiere, pe urmă, iarăși - prăbușire. Fiori, răceală, luăm distanță, neputința și deșertăciunea cuvintelor. Chinul potrivirii lor într-o sintaxă.

sâmbătă, 9 septembrie 2017

Un chip

Cineva, la extremitatea firului nevăzut, apucă de un capăt, eu - de celălalt, tragem amândoi întindem coarda după care unul dintre noi începe să tragă mai tare celălalt zâcnește se urnește și acum fie se rupe firul, mă rup eu sau tu, iar povestea se oprește aici, fie începem să schițăm niște pași funambulești prin urmare iată-mă scos din casă din carapacea dulcei devitalizări (motivația schiloadă, absența unei tensiuni ce ar fi de natură să miște lumea și pe noi odată cu ea). 

Mă mișc, privesc, ating, firul se întinde, nu e o ață ce mă leagă, e una ce mă dezlănțuie, e coarda care - trasă - poate declanșa alarma, e rațiunea care-mi spune că merită să-mi trec mâna prin păr - ca să-mi „confer” un chip, ca să-mi regăsesc chipul.

E frig, mă strâmb, mijesc ochii, îmi consolidez ridurile în soarele brutal, înghețat, atârnând undeva aproape de linia orizontului, mușchii, dezobișnuiți, se contractă, ajuns la capătul aței îmi pare că port în spate o raniță îndesată cu pietre - poate fi, însă, răceala din aer, nerăbdarea de a fi, bucuria de a ferici.

vineri, 8 septembrie 2017

Mitologii personale

Propozițiuni. Mama este iubire; tatăl e cuvânt. Mama - iubire & complicitate, camera de refugiu, panic room; tatăl este penetrarea și fisurarea mitului, a imaginii idilice, a paradisului, destructurarea acestora prin înțelegere. Tatăl e verbalizare, e dezinfantilizarea relației mamă-copil prin demitizarea ei. Tatăl e textul. Textul repetabil, revizitabil și revizuibil. Mama este irepetabilă. Mama e visul. Tatăl este interpretarea visului.

„Atunci când psihanalistul susține supremația cuvântului rostit față de act, se facilitează înregistrarea pacientului în ordinea paternă.” (Christopher Bollas, Isteria)

miercuri, 6 septembrie 2017

Grădina plăcerilor lumești*

Citesc prea mult pentru a mai putea scrie și eu ceva "din mine". Sunt astupat cu citate, cu stilul & cărțile altora. Citesc atât de mult încât mă strămut cu totul în dosul rândurilor citite, care - mai ciuntit sau mai cursiv - mă scriu ele pe mine, până la un nivel îndestulător, ce mă secătuiește (colateral) de inspirație și de inițiativă.
"Swan o trase pe Deborah în jos, lângă el, dorind să se ascundă în trupul ei; să-i transmită ceea ce știa că trebuie să-i spună: că exista îndiguită în el o mare iubire, dar că nu putea fi lăsată liberă. Cu cât zăcea mai rigidă iubirea aceea în el, cu atât era mai frenetic trupul său pentru a o convinge atât pe ea, cât și pe el însuși, că într-adevăr o iubea."
Grădina plăcerilor lumești - Joyce Carol Oates, Polirom, 2012

duminică, 3 septembrie 2017

Traducătorule!

"Maintenant nous voilà bien baisés!"
Părerea mea e că în condițiile în care "concepția ta despre lume și viață" nu-ți permite să traduci asta cu un tranșant: "Și acum, iată-ne futuți!", ci poți emite cel mult un "Acum uite cum ne regulează", altfel simți că ți s-ar rupe încheietura mâinii, nu ești de fapt un traducător! Lasă traducerea pentru alții, care nu se îneacă în propria pudoare.

Dacă tu, în calitate de traducător "titrat", căruia i-a fost dat pe mână ditamai Ritualul primăverii de A. Carpentier, scriind futut în loc de regulat, ai senzația dezintegrării și te temi năpraznic de judecata de apoi, fă-te pastor, predicator, profesor de violoncel.

Ești un caz trist, nesimțind diferența de impact (sonor, literal, literar, stilistic, cum vrei) dintre boașe și coaie, alegând întodeauna boașe, de parcă ți-ar fi rușine că-ți va citi mama lucrarea.

Nu știu, apoi, unde să încadrez expresii ca: "înapoiați mintali"! Mintali?

Nu e prima oară că am de-a face în acest chip neplăcut cu dl Colàn. La fiecare contact cu domnia sa, devin și mai frustrat că n-am învățat spaniola, ca să fi citit fără obstacolul perdeluțelor lui mămoase, protective, de domnișorică bătrână, marile cărți ale literaturii hispanice.

sâmbătă, 2 septembrie 2017

Dacă plouă...

Plouă: nu trebuie să pleci nicăieri. Cu toate că aș pleca - departe, străin; hotel. Fără o treabă anume. Ies din hotel, o iau la dreapta, la stânga, dau ture pe străzile necunoscute din jur. Iau masa, ieftin, la colț. Mă privesc pașnic, dar îndelung, cu oamenii care acceptă asta.

Priviri prin fundul sticlei

Chinul de a fi perceput întocmai cum mă percep eu! Dezamăgirea pe care o încerc, fără greș, deîndată ce dau peste imaginea mea deformată, circulând în mica mea lume. E o luptă de Quijote: nimeni nu e văzut așa cum se vede el însuși, nici așa cum este de fapt!

„Mă consolez cu gândul că nu ești fericit. Că nu ți-ai reluat și umplut viața în absența mea.” Nefericirea proprie, mai ușor de îndurat, cunoscând nefericirea celui pe care-l iubesc, ori de care mă simt legat.

Mai apăsătoare decât o pierdere în sine pare a fi compulsia de a te asigura că nu suferi de unul singur, că nu suferi mai tare, de asemenea.

Toți tânjim să fim ținuți de mână. Cât trecem puntea. Cât ne schimbăm firea. Cât ședem pe oala de noapte. Tandrețea obligatorie de după futut. Toate perversiunile-s permise, cu condiția singulară ca-n urma lor să rămână o ținere oficială de mână.

vineri, 1 septembrie 2017

tout est interdit, sauf ce qui est permis

Viața - farmecul ei confiscat de atâtea lucruri nepermise & de auto-oglindiri înșelătoare, de „standarde”, jaloane, determinări părintești, tipare și ștachete. Necuprinse de lege, nescrise. Unele sunt ilegale; altele - imorale. Ori gesturi fără nume, a căror făptuire te poate costa, socialmente, disoluția irevocabilă.

„Se râde” dacă un băiețel are înclinație către balet și altul nu știe să înoate la 10 ani, iar altul scrie & citește întreaga ziulică în loc să frece temeinic un smartphone, dar nu se prea descurcă cu fetele, cu iubirea. Nu se poate desprinde de mamă. Bea încă lapte cu biscuiți, la 42 de ani. E slab și are burtă.

Se înțelege mai bine cu femeile decât cu bărbații. Prieteni buni. Totuși, disprețuiește inconștient femeile pentru bipolaritatea lor extenuantă.

Adoră plantele, se oprește din drum ca să inspire parfumul promis al unei flori sau pentru a o încadra într-o fotografie. Ascultă muzică în loc să facă curte, în loc să-și aștearnă moale pentru un somn bun.

Toate astea nu rămân nepedepsite și vor fi aspru judecate. Numeroșii neiertători! Slăbiciuni care se plătesc. Însă nu plătești prin a fi adus înaintea unei instanțe obiective, de ordin divin. Neiertătorii te fac ei însiși să plătești, erijându-se în dumnezei ai putreziciunii.

Aștept o carte care să mă invite să mă arunc în ea, ca-ntr-un adulter livresc. Să las totul și să plonjez în ea. Să-mi pună capul pe umăr, să-mi întindă mâna fără teama că intră cineva.

joi, 31 august 2017

Mari finaluri

Am reușit să-l aduc la bun sfârșit pe Sábato, a meritat finalul, dar poate și pentru că restul mersului cărții mai că mi s-a șters din memorie (nemaipăstrând decât amintirea unor elemente de structură), nu am putut desluși legătura finalului cu restul romanului.

Descrierea îndelungă a morții unui tată, în prag de mumificare încă din timpul vieții; moarte care seamănă în tușele ei generale cu o alta... Moartea ce te transformă, în cele din urmă, într-un mod nedorit de brutal, în bărbat. Înăuntru - același copil, prizonier.

Poate că romanul lui Sábato este chiar despre precaritatea oricărei structuri.

miercuri, 30 august 2017

Micul print & regina pipotelor

Ca să mă exprim ca-n cartier: eu n-am pus niciodată botul la imaginea de eternă și neconsolată (era să scriu neconsumată) victimă, cultivată cu minuțiozitate de Prințesa Diana și de alții - pe seama ei. N-am putut empatiza. Eu "am ținut" întotdeauna cu Charles. Era mult mai amuzant. Asta până a fost publicată fotografia numitei Parker-Bowles.

Unde mai pui că nu mi-a plăcut nici prezența fizică a Dianei, de care poporul tabloidic era și mai este hiperexcitat!

Șocant sau nu, nici Jackie Kennedy nu mi-a pus deloc probleme senzualicești. Nu înțeleg unde naiba îi văd unii frumusețea (nu vorbim aici de întruparea ei pe marele ecran, făcută cu talent de splendida Natalie Portman)! Cred că oamenii erau pe atunci tentați să-i confunde ținutele impecabile cu fizicul.

Cultul pentru aceste două nedreptățite de soartă poartă o importantă componentă populist-comunistoidă în sine. Ce să mai vorbim de exagerările de prost gust.

marți, 29 august 2017

Soarele gol

A fost apoi soare, au fost nori, și din nou soare, iar din soare s-a desprins un gest, a căzut un trup cu brațele-n lături sau poate doar capul acela pletos, de meduză, eclipsând lumina. Se făcea că era un soare orbitor, ca obsesia, nu mă uitam la el, era doar acolo, îi primeam smerit explozia în ochii plecați.

Obsesia e altceva. Obsesia este lumea redusă la o unică ființă, de obicei plăsmuită, de obicei inexistentă, în orice caz, departe de felul cum o plăsmuim. Lumea micșorată, reîntoarsă în atom, lumea pre...

Obsesia e altceva: o idee fixă, necesitatea de a (te) convinge, căderea rațiunii sau punerea perversă a rațiunii în slujba nebuniei. Rațiunea servilă. Cum stă ea și tocește cât e ziua de lungă, tare-i mai e jind după rătăcire și un strop de analfabetism! Rațiunea, jinduind după necunoaștere. Rătăcirea ca țel. Dezmembrarea. Nori și previzibila instalare a tăcerii. Și apoi, nu uităm că vine din nou iarna.

luni, 28 august 2017

Casa

Visez o casă în care am acces doar parțial. O casă mare, sobră, de-o frumusețe simplă. Impunătoare. Casa în alb și negru. Ferestrele au ramele negre. Cerdac, balcon închis - din lemn. Iubesc casa asta, ador s-o privesc, mă pierd în ochiurile geamurilor ei verzui, dar lucru ăsta mi-e permis numai de la distanță. Înăuntru, am acces în bucătărie și atât. Tânjesc să fiu primit peste tot, dar îmi rămâne exclusiv consolarea găurii cheii, cât să cercetez chiorâș odăile interzise.

miercuri, 23 august 2017

Vânătoarea de mulțumiri & aplauze

"În toate și în toți simt impostura, peste tot văd doar iluzie și minciună. În consecință, relațiile mele cu ceilalți sunt grav compromise. Când întâlnesc un om adevărat, primul impuls este să cred că-i o neînțelegere sau că am halucinații."
(Emil Cioran, Caiete)

Apă grea


marți, 22 august 2017

Auf der Heide blüht ein kleines Blümelein und das heißt: Erika

Erika, fata mamei, dedicată întru totul mamei sale și activității sterile de profesoară de pian. Erika își franjurează pizda cu lama de ras, opera ei de artă, multiplicând prin secționare numărul natural al labiilor - de la patru, la nenumărate; trandafirul uscat al pizdei culturale a Erikăi. Erika K.

Fetița oprită prematur din creștere, mânată și mâncată de curiozități sexuale, vrea să afle ce se petrece mai exact în timpul actului, dar nu practicându-l, ci privind: de aproape, disecându-se clinic cu lama furată de la tatăl cel internat la ospiciu. Tatăl - nebunul închis, nebunul dinăuntru. Mama & fiica - nebunele din afară.

Închisoarea lor - căminul lor încremenit, infect, garderoba nouă, nepurtată, a fetei bătrâne, mirosul mămos de mâncare de care mama se folosește ca s-o ademenească, iar și rar, pe răscoapta profesoară de pian înspre casă. Casa lor. Viața lor împreună. Doar ele două, televizorul, mobila, hainele învechite prin nepurtare.

Și pizda franjurată cultural a Pianistei, tăieturile mereu reîmprospătate - singurul act de trăire autentică. Nu o doare, nu simte că-și face rău, în modul ăsta vede ce-i pe dinăuntrul ei. Sângele ce îi amintește că nu e moartă decât sufletește.
„Ea știe că îmbrățișarea mamei o va devora și digera până la ultima bucățică și totuși este atrasă de ea în chip magic.” (Elfriede Jelinek)

vineri, 18 august 2017

Neputința și cedarea

"When anything can become a weapon, that chips away at the hope that terrorist attacks are somehow predictable or controllable. It does not take any special skills or resources to obtain a van and drive it into a crowd of innocent people. All it takes is motivation." 
"Years of research has found that fear can eventually divide and poison societies, hardening people against perceived outsiders, even causing them to abandon key values. This kind of attack, using one of the most ordinary objects of daily life, could heighten that effect. 
The political scientists Marc Hetherington and Elizabeth Suhay, for instance, have found that when people who are usually open and trusting toward outsiders feel they are at risk of a terrorist attack, they become more likely to support harsh, authoritarian policies and more willing to sacrifice civil liberties in exchange for perceived safety." 
 N.Y. TIMES

marți, 1 august 2017

Chopin

Muzica lui Chopin mă învață să regret. Îmi educă regretul pentru un timp pe care nu l-am trăit, nu l-am cunoscut și la care, în mod conștient, nu aș vrea să mă „întorc”, găsind mai multe argumente raționale contra decât pro chestiunii întoarcerii. Nostalgia picurată de Chopin - senzație de antemporalitate, o insulă desțelenită de timp înghetat mișcându-se haotic prin secolul al XIX-lea, o placentă nepopulată, umflată ca un balon, placenta fără făt în ea, dar depozitând multe dintre angoasele Omului ce tocmai prinsese a se contura ca individ. O devenire de lungă durată, cu multe regresii și rătăciri, ce nu s-a încheiat nici astăzi.

duminică, 30 iulie 2017

O carte minunată*

Despre relația dintre greșeală și mântuire. Despre imposibilitatea de a fenta viața fără a fi deconspirat, preferând în locul aerobic-ului neostenit al sufletului o superficială conduită ireproșabilă, ce nu te expune încercărilor vieții, ispitei, greșelii = învățării, devenirii.

Citim printre rânduri că nepătații, cei nesupuși greșelii, negreșind - e cu neputință să fie mântuiți.

Alături de iubire și iertare, înțeleg că greșeala e un fel de necesitate, cel puțin - o etapă, pentru o reală convertire. Nu văd cum ar fi cu putință să ne convertim în profunzime de pe poziții neutre, călduțe, perfect „pamperizați”, aseptizați în raport cu lumea. Greșeala cristalizează iubirea și este un ideal antrenament pentru a privi în sine și a te pregăti pentru a fi iertat.
"Privind adânc în mine însumi și apoi în jur la viața altora, mă întreb ce e mai dăunător: destrăbălarea sau resentimentul? E atâta resentiment printre cei 'corecți' și 'drepți'. E atâta judecată, condamnare, împietrită prejudecată printre cei 'sfinți'. E atâta furie înghețată printre cei preocupați doar de evitarea 'păcatului'."
*Henri J. M. Nouwen - Întoarcerea fiului risipitor, Humanitas, 2017, trad. Monica Broșteanu

joi, 27 iulie 2017

vineri, 30 iunie 2017

manifestarea brută a Autorității

Votanții PSD asistă paralizați la toate mofturile manifeste și mașinațiunile șefuților PSD. Nici o reacție critică, ce să mai pomenim de-o respingere fermă!

Dar, nu demult, așa erau și alegătorii PD-L. Nu-i scoteai dintr-ale lor, din adorația lor pentru Băsescu, nici să le tragi cu tunul în timpane.

Acesta-i, în realitate, publicul fascinat de manifestarea brută a Autorității. Indiferent despre ce partid vorbim, în astfel de formațiuni politice își regăsesc menirea & visurile indivizii simpli fără individualitate, supuși și obedienți până la autodizolvare!

duminică, 25 iunie 2017

Proustii

« Je ne puis comprendre qu'un monsieur puisse employer trente pages à décrire comment il se retourne dans son lit avant de trouver le sommeil. » (Lettre de refus du directeur littéraire des éditions Ollendorff à Proust, 1912).

(Publié le 25/06/17 Source lepoint.fr)

sâmbătă, 24 iunie 2017

Autoritarism și libertate

"Fuga în simbioză poate alina suferința pentru o perioadă, dar nu o elimină. Istoria omenirii este istoria creșterii individuației, dar este și istoria creșterii libertății. Aspirația către libertate nu este o forță metafizică și nu poate fi explicată prin legile naturii; este rezultatul necesar al procesului de individuație și de creștere a culturii. Sistemele autoritariste nu pot desființa condițiile de bază care înlesnesc aspirația spre libertate; nici nu pot reduce la tăcere aspirația spre libertate care izvorăște din aceste condiții." 
Erich Fromm - Fuga de libertate, TREI, 2016, trad. Cristina Jinga

vineri, 16 iunie 2017

Faire un rêve

Am făcut un vis aseară. Eram noi doi. Tu și el. Eu sunt el pentru tine, când mă povestești altora.

vineri, 9 iunie 2017

Oamenii se mai și schimbă...

Cine n-are teniși să-și cumpere! 

Persoanele care nu poartă teniși (măcar din când în când) nu-mi inspiră încredere. Mulți consideră (greșit) că personalitatea li se fortifică printr-un flux ce urcă din pantofii lor țepeni & eleganți înspre cap... 

Arătați că sunteți mai puțin speriați de ceea ce gândește antena satelor despre voi, cum?, purtând mai des teniși! Nu există o vârstă clar delimitată pentru aceștia. 

N-am încredere în cei ce refuză să poarte teniși, cum n-am încredere în (și chiar mă sperie) cei care pot trăi senini fără muzică. Admir oamenii al căror farmec răzbate dincolo de preocuparea pentru felul cum arată. Iar tenișii sunt simbolul unei nepăsări sexy.

vineri, 2 iunie 2017

Dormiușor Dan

După demisie, Nicușor Dan emite compulsiv, pe te miri unde, inepuizabile și inadecvate păreri somnifere. La interval de câteva ore, îmi apare pe aplicațiile media pe care le frecventez câte o proaspătă spusă de-a lui. Iar până acum, n-a făcut decât să-și agraveze postura penibilă, încercând excesiv să se justifice despre cum a dorit el să asigure bazinul electoral al USR, practicând non-combat-ul.

Am intuit dinainte de alegeri că ND prezintă toate semnele unui personaj inept, dar am închis ochii și am împărtășit asta doar în cercuri restrânse. Astfel au procedat și ceilalți votanți, care au pus ștampila pe USR din speranță, politețe și inerție.

Rămâne întrebarea: cum a reușit un asemenea ins fără contur să urce, totuși, atât de mult? Pesemne că împins în sus de incredibila nevoie a electoratului de schimbare și curățenie în politică.

Când îi citești /auzi opiniile despre "principiile USR", pe care nici nu e capabil să le enumere, fiind doar niște impresii romantice ale lui, când ND spune că discuția despre familie nu este prioritară acum (pentru el, nu, dar pentru cei 3 mil. de neadormiți întru Domnu', da), ci e prioritară lupta anticorupție, simți că te ia un val de milă amestecată cu furie, vag temperată de un hohot de râs.

Există o relație subterană directă între inițiativa celor 3 mil. de coalizați, intoleranța lor pentru diverse tipuri de căsătorii și toleranța publicului românesc față de faptele de corupție (vezi realegerea penalilor), relație pe care Nicușor Dan n-are flerul și capacitatea să o sesizeze.

luni, 29 mai 2017

Indisolubila legătură dintre constipație și bunăstare

În caz că ți-ai propus să pari bogat, trebuie să începi prin a râde mai rar din motive sincere și mult mai des din motive false, simulând că ești realmente înveselit de ceea ce doar tu auzi și vezi. Ai încercat să râzi și singur? Vei fi cu atât mai autentic!

În general, e recomandabil totuși să râzi mai rar. Râzând, pot intra în tine duhuri răuvoitoare, ce-ți vor afecta fără îndoială norocul la bani! E timpul, deci, să-ți faci pierdut, încet-încet, simțul umorului.

Odată cu reducerea izbucnirilor în râs, vei exersa un mai bun control asupra mimicii feței și posturii trupului. Ajută enorm o postură cât mai țeapănă, ceva de genul "gât de lup" - nu lăsa capul să se întoarcă singur către un oarecare punct de interes; trebuie să urmezi circuitul capului cu întreg corpul, ca și cum ai avea spondiloză.

Excelența înțepenirii nobile este atinsă, însă, atunci când izbutești să dai celorlalți impresia că te afli mereu în, să zicem, a treia zi de constipație necurmată.

Dacă te caci mai rar, și-ți afișezi cu talent suferința asta distinsă pe chip, cu toții vor crede că ești mai bogat decât te pricepi să arăți.

joi, 18 mai 2017

Cioran citește Proust (eu citesc Cioran & Proust, de asemenea iritat)

"De fiecare dată când revin la Proust, mai întâi mă irită, îmi pare prăfuit și am o singură dorință: să arunc cartea. Dar după câteva pagini (și sărind unele scene), vraja funcționează din nou, fie și numai din cauza unei formule bine găsite, sau a unei notații psihologice. (Proust e întru totul pe linia moraliștilor francezi. Aforismele abundă: le găsești la fiecare pagină, ba chiar la fiecare frază; sunt însă maxime luate de un vârtej. Pentru ca cititorul să le descopere, trebuie să se oprească și să nu se lase dus de frază.)" (Cioran - Caiete, Humanitas - 2016)

marți, 16 mai 2017

Legiferarea intimității

În ce mă privește, adopt linia unui con­ser­va­torism nuanțat: toate drepturile ci­vile pentru toți, nimeni (începând cu sta­tul) nu are dreptul să reglementeze inti­mi­ta­tea in­divizilor: homofobia e un ana­cro­nism în or­dine legislativă, chiar dacă ho­mo­se­xua­li­tatea rămâne, pentru orice creș­tin ci­ti­tor al Bibliei și respectuos cu ma­gisteriul moral al Bisericii sale, un pă­cat. Deci: da, pentru pactul civil, cu drep­turi suc­ce­so­ra­le și protecție socială ne­discriminatorie. Nu, în ceea ce privește adopția copiilor de către cuplurile gay. 
Teodor Baconschi - Revista 22

luni, 15 mai 2017

Revoluțiuni reacționare

Dacă-i întrebi pe nepregătite, francezii îți vor spune că-s avizi de schimbare, că vor soluții, că să se modifice, jos cu!, să cadă, să nu mai fie, s-au săturat de, destul! Bucuria victoriei, sărbătorită în stradă de suporterii lui Macron, a fost un dans de societate în comparație cu „revoluția” care ai fi zis că începuse odată cu alegerea lui Hollande, acum 5 ani. Mandatul lui Hollande s-a terminat cu un fâs de formă hexagonală. Ce a vrut n-a putut. Ce a început să facă n-a dus la capăt din cauza reacțiilor publice refractare.

Atunci când e vorba să-și susțină președintele în implementarea reformelor înscrise în programul electoral, în baza căruia i-au acordat votul, francezii se trag pe fund, îi întorc spatele, nu mai recunosc nimic, să se schimbe pe ici pe colo, dar să nu se modifice, ies în stradă, urlă, protestează, incendiază, sparg, fac grevă.

Franța nu este o țară guvernabilă, nici reformabilă. Franța merge înainte din inerție, de mare ce e, de turism enorm ce are (primul loc în lume, din câte știu!) și mai merge înainte, șontâcăind, târându-se, pentru că dacă ar fi să cadă, ar trage după ea Europa întreagă.

Teama de schimbare este cel mai mare inamic al Franței. Apoi, neputința oricărui politician ajuns la putere de a tăia din sau a regândi privilegiile sindicalizate - costisitoare și sufocante pentru economie, sperietoare pentru investitori.

Electoratul francez își schimbă, din când în când, președinții și partidele guvernante, ca să-și dea sieși impresia că-i mereu vigilent și că, alternându-le la putere, îi „pedepsește” pe politicieni pentru inerția care, de fapt, e în primul rând a lui - a omului de rând!

De când revoluția a devenit un prilej de a nu schimba nimic sau, și mai grav, de a promova întoarcerea într-un trecut idealizat, un război deschis pentru mai multe privilegii decât obligații și răspunderi, mi-e silă de termenul ăsta și de cei care îl susțin (atâta vreme cât nu sunt obligați să-l și aplice)!

joi, 4 mai 2017

Gratuități

Mi se întâmplă câteodată să intru, fără nici o treabă, prin aeroporturi, îmbrăcat smart casual, plimbându-mă nonșalant de colo-colo, și nu rareori companiile aeriene - impresionate de outfit-ul și de aerul meu de corporatist de succes, cu multe griji pe cap - mă remarcă imediat și se bat pe mine pentru a-mi oferi zboruri gratuite spre destinații de business exotice.

Ultima oară, am primit bilet până la Craiova, unde avionul nu avea escală, însă căpitanul a încetinit, a ieșit din cockpit și mi-a făcut el însuși onoarea să-mi deschidă ușa, dându-mi brânci în văzduhul gol fix deasupra uzinelor Ford.

Înainte de a sări, am apucat să mă descalț & să dăruiesc pilotului pantofii mei culoarea cognacului, business casual, serie limitată, piele de iepure, șase viteze, cutie automată.

marți, 2 mai 2017

Ziua Inocenților*

O carte roșie-n obraji, plesnind de sănătate! Un roman de-mbucate! De citit urgent.

Colecția RAO Contemporan, acum în curs de lichidare (7 lei bucata), ascunde bijuterii nebănuite, selecții din trezoreria literară spaniolă. Am mai spus că literatura spaniolă s-ar putea să fie cea mai miezoasă din lume? Da, însă nu chiar cu aceste cuvinte.

O carte a cărei copertă a patra, de data asta, nu minte deloc: "roman excepțional, inteligent construit, este povestea pe trei voci a..." (restul - între scoarțe).

Autoarea, *Rosa Montero, o minte cinică, testosteronic de inteligentă, îndopată cu umor de calitate și deloc acră la suflet.

La cerșit

Atenția - furată celorlalți măcar câteva minute - ne procură, se pare, o mângâiere sufletească aproape erotică, indiferent cu ce preț o obținem...

Numai așa se explică apetitul unora de a se confesa public unor semi-străini - fără să-i invite cineva - despre vizitele la medic, transplanturi, implanturi, micșorări de stomac, liposucții și, neapărat (!), costurile aferente.

A face un strop de impresie, a fi băgat în seamă, a obține un dram de celebritate, inclusiv cu dezastrele personale, e deja unul dintre banalizatele sporturi extreme, practicat pe muchia prostiei de-o majoritate copleșitoare.

Dintre aceste mărturisiri necerute sunt eliminate cu o suspectă grijă vizitele și diagnosticele primite de la obstretică sau ginecologie (ori poate că, între ele, femeile nu se opresc nici măcar aici; în timp ce bărbații n-ar recunoaște niciodată).

În plus, nu se vorbește despre sex decât sub forma umorului vulgar, gros, moment în care râdem cu toții, ca să nu părem văcarul satului și pentru a arăta că știm că "e doar o glumă".

N-am priceput nicicând de ce sexul (și anexele sale) ar fi demn de considerat un tabu, ca subiect serios de povestire între neprieteni, dar ulcerul perforat - nu!

Cu ce e mai puțin intimă o hernie personală revărsată decât un coit sau o înfloritoare chlamydia?

sâmbătă, 29 aprilie 2017

Reamintiri din copilărie

Eram copil. Mâncam și citeam mâncând. Pâine prăjită, frecată cu usturoi și roșii (sau presărată cu boia), la care se adaugă sare și (acum) ulei de măsline sau (pe vremuri) untură de porc, ce se absoarbe, lucind auriu, în pâinea caldă și crocantă. 

Un strop de Mediterană, la marginile de vest ale Ardealului (Crișana).

miercuri, 19 aprilie 2017

Votul - pedeapsa prostului

Turcii din diaspora (de ex, Germania, Austria) au votat majoritar (= peste 63%, respectiv 73%) pentru instaurarea unui regim prezidențial autoritar în Turcia. 

În condițiile în care ei trăiesc profitând, fie și la un nivel de bază, de libertățile sistemului democratic & economic occidental, totuși aleg ca acasă să fie instaurată legal semi-dictatura!

Unii spun că asta e democrația și, ca atare, trebuie respectat fiecare vot. Eu spun, simplu, că asta e prostia! În cel mai îngăduitor caz - ignoranță.

Turcii "europeni" îi condamnă prin DA-ul lor pe turcii din Anatolia la un regim de represiune de pe urma căruia primii nu vor "beneficia", aflându-se la adăpost în sânul mult ostilizatei Europe.

Sunt "analiști" care susțin că această alegere ciudată a diasporei ar fi o lecție la adresa lui Merkel sau a Olandei. Ce să zic, foarte inteligent mod de a răstigni o țară întreagă, țara ta natală (sau de origine), ca să te "răzbuni" pe Merkel... Cum spuneam, prostia umană în toată excelența ei!

Îmi pare rău pentru "analiza" frustă, dar de când cu stilul ăsta autodistructiv de a vota, tot mai răspândit pe glob, răbdarea mea se reduce odată cu intensificarea abuzului de democrație pe care-l comit cetățenii nepăsători, prost informați, emotionally challenged, ori cei ce încearcă să-și rezolve frământările psihice cu ajutorul ștampilei de vot, cu prețul oprimării sadice a minorității deschise și autonome, iubitoare (& capabilă să trăiască neangoasată în condiții) de libertate.

luni, 17 aprilie 2017

Luni, pentru mine

Orice zi de luni smulsă săptămânii de lucru e-o zi de luni sfântă! E o binecuvântare să nu lucrezi (pentru alții). Să am timp să fac ceva pentru mine. Altceva decât a câștiga bani. 

Puțini pot recunoaște asta: că sunt siliți să muncească. Majoritatea își pune la pick-up placa despre "îmbrățisarea" carierei, despre a fi dedicat, pasionat, captivat, plăcerea de a te adânci cu totul în muncă.

Nu dă bine să recunoști cu voce tare, public, că de multe ori nu-ți prea place. Că o faci de musai. Sau că ți-a ajuns. Trebuie să te prefaci muncitor, implicat, chiar puțin trist - când se mai întâmplă câte o sărbătoare națională și ești trimis la odihnă. Departe de binecuvântata și tonică vecinătate a "echipei dinamice". 

Dă bine să ceri să lucrezi mai mult, să protestezi contra vacanțelor, să te arăți deprimat dacă auzi ceva despre dreptul de a lenevi legal. Leagă-te de birou, în cazul ăsta, și stai la lucru neîntrerupt, până la cimentare. Beton.

sâmbătă, 8 aprilie 2017

In memoriam: a.l.ș & ceaiul în Sahara

Dintru început, ne regăsim plasaţi în opoziţie cu gesturile şi hotărârile în răspăr ale cuplului Moresby – o pereche de newyorkezi rătăcinzi prin Maghreb (Ţinutul apusului, în arabă). An emotionally disconnected couple - sună perfect în limba engleză şi poate că tocmai pentru că intuim din vreme această disfuncţie relațională, cădem pradă atât de lesne derutantei ambivalenţe a sentimentelor pe care le încercăm faţă de cei doi soţi.

Căci nu este vorba aici de o lectură obişnuită, ci de o relaţie amoroasă în toată puterea cuvântului, ce se aprinde, arde și, astfel, sudează relația între cititor şi roman. Protagoniştii îngăduie să le rămâi prin preajmă, să le calci pe urme, să le sufli în ceafă, până și să-i îndrăgeşti (cu toate că prețul emoţional plătit ulterior va fi enorm), dar statutul nostru de martori-tolerați al turismului lor suicidal nu va depăşi cu mult statutul ridicol al "respectabilului" cuplu de britanici incestuoşi, mamă şi fiu, care-i însoţesc o bucată de vreme pe Moresbyști.

Tribulaţiile femeii (Kit) prin pustiu - eu agonizând odată cu ea, sfâşiat de neputinţa de a o mântui, copleșit de năvala detaliilor intime greu de îndurat, timp în care ea, descătușată, devenind ceea ce-i era scris să fie, se face tot mai atrăgătoare, tot mai dezirabilă, regăsindu-se pe pe sine pe măsură ce se rătăcește. N-o poţi atinge, nu o poţi salva. Necazul e că realizezi cum, pe nesimțite, exact asta ai ajuns să-ți doreşti, identificat cu Kit: mântuirea ei. Cad repede în păcatul demiurgic, mă tentează să intervin în desfășurarea implacabilului, să schimb cursul predictibilei catastrofe. Sperând într-un happy end măsluit, în favoarea principiului plăcerii mele, nu fac decât a-mi așterne condițiile s-o încasez cu înmulțită cruzime - la final.

Am ținut să aflu mai întâi cui îi aparţine reinterpretarea în românește a titlului: Ceai în Sahara. Traducătorului, Alex. Leo Şerban (foarte curgătoare transpunerea, trădează mintea și degetele unui tip fascinat, puternic atașat de textul tălmăcit; se vede că nu a fost doar o muncă de mercenar - ca atâtea altele), sau editurii? Găsesc acest titlu mai inspirat decât originalul (The Sheltering Sky).

A.l.ș. mi-a făcut favorul să răspundă nedumeririi mele. Reiau aici binevoitoarea-i clarificare: "re-'traducerea' titlului îmi aparţine: cartea apăruse iniţial - în colecţia 'Romanul sec. xx' a Editurii Univers - cu titlul 'Cerul ocrotitor'; cînd Humanitas a preluat versiunea, am avut ideea de a-i da titlul primei 'cărţi' (prima parte a romanului, n.m. C.S.) - cu atît mai mult cu cît există o piesă lui Sting, destul de cunoscută, cu acest titlu (evident, inspirată de romanul lui Bowles...)."

„Inclasabilul” Paul Bowles este cel mai camusian autor „întâlnit” de mine - după Camus. Or, "camusian" are valoare de superlativ în umilul meu buchet de valori. O fi efectul stupefiant al nordului arab al Africii, atracţia hipnotică faţă de impermeabilitatea spiritului maghrebian în ochii neexersaţi ai occidentalului (Bowles locuind o însemnată bucată din viaţă în Maroc – 40 de ani, din 1945)? Or fi existenţialismul sau acest "senzorialism" literar, de largă răspândire pe atunci (1949)? În orice caz, din legenda ceaiului cu gust de nisip, băut ritualic în mijlocul pustiului, a ieşit o carte-durere de toată fruusețea.

Mi-am promis că o să schiţez doar câteva păreri despre Ceai în Sahara. Nu mă voi ține de cuvânt. Pe de-o parte, pentru că încă păstrez în mine rămăşiţe din disperarea mută în care-am înlemnit din seara când am încheiat lectura! Pe de altă parte, pentru că este extrem de dificil să eviți să înșiri prostii despre un roman sălbatic - făcut din tuşe înşelătoare, o compoziție picturală, impresionistă. Tablourile, trăirile, nu prind însă contur în închipuire, în felul dorit (presupun) de autor, decât dacă te abandonezi cu totul lor, dacă te avânţi nud în jocul lor alienant. 

Te afunzi fără burnuz în miezul topit al dogorii din deşert.

Orice lectură nu se desfăşoară mereu fără sacrifici, iar atunci când aceasta îmbie/împinge la "relecturarea" propriei vieţi, când te ia şi (mi) te coboară-n subsolul propriilor neîmpliniri, e iarăşi semn că ai dat de o Carte

Ceai în Sahara nu este genul scriiturii de admirat de la o confortabilă distanţă intelectuală, ci una sub al cărei ghidaj înșelător consimți să te lași pierdut sufletește. De citit sub atentă supraveghere (firile mai nevricoase), cu cineva alături care să vă ţină de mână, îndeosebi în partea a doua a cărţii. Iar la final, în braţe! În cazul apariţiei efectelor neplăcute, nu mai aveţi cui să vă adresaţi, nici autorului, nici personajelor, vă previn. Personajele se arată extrem de glaciale la cea mai mică tentativă cititorească de a le atrage într-o relaţie. Riscul declanşării unei iubiri neîmpărtăşite este uriaş.  

Sfat: nu primiți sfaturi!. Totuși, aranjaţi în aşa mod încât să nu terminați Ceai în Sahara noaptea, într-un hotel (nici gând!), ori singuri în casa pustie. Alt sfat: dacă între actuala dumneavoastră relaţie şi ultima, încheiată dureros, nu a trecut suficient timp (pentru autoanaliză) - nu vă apucaţi de citit! Nu încă. Are harul de a scormoni în noi geloziile fumegânde, unele active fără un motiv lămurit, altele - stârnite de voluptatea ce irumpe, neaşteptat şi scandalos, pentru restrictiva noastră bună cuviinţă, în trupul şi mintea (până la un punct, încremenite ale) lui Kit.

De asemenea, nicăieri mai viu, mai tangibil mitul personajului care prinde viaţă (doar) atunci când e citit - în rest, somnolând aplatizat între pagini: amintiți-vă capacitatea uimitoare a lui Port de a de a se desprinde din pagină, tridimensionat. În fine, poate de vină e iubirea mea inexplicabilă pentru deşert, pentru culorile sale, pentru darul său fără egal de a înnisipa lent, vrăjindu-i cu afectuoase halucinaţii, oamenii, de a le înlesni întâlnirea cu sine şi apoi cu moartea.

Iubesc şi eu deşertul cum iubea regretatul O. Paler Spania: total, dar cumva precaut, de la distanţă, profitând din plin de bogăţia fantasmelor ce apar taman, şi numai atunci, când obiectul iubirii noastre e absent ori ni se refuză.

Închei cu nişte consideraţii care m-au mişcat, făcute publice de un alter ego, comentator pe site-ul goodreads - probând, odată în plus, putința acestei cărți de a le rătăci unora minţile: More recently, I have realized that not the book qua narrative, but its singular intimacy with my person coloured the profoundness of my love-affair with this novel. As a result, my review must be peculiarly subjective for someone so accustomed to the pretence of objectivity

(Text apărut, într-o formă sau alta, pe masa_pustie în 2008)