joi, 18 mai 2017

Cioran citește Proust (eu citesc Cioran & Proust, de asemenea iritat)

"De fiecare dată când revin la Proust, mai întâi mă irită, îmi pare prăfuit și am o singură dorință: să arunc cartea. Dar după câteva pagini (și sărind unele scene), vraja funcționează din nou, fie și numai din cauza unei formule bine găsite, sau a unei notații psihologice. (Proust e întru totul pe linia moraliștilor francezi. Aforismele abundă: le găsești la fiecare pagină, ba chiar la fiecare frază; sunt însă maxime luate de un vârtej. Pentru ca cititorul să le descopere, trebuie să se oprească și să nu se lase dus de frază.)" (Cioran - Caiete, Humanitas - 2016)

marți, 16 mai 2017

Legiferarea intimității

În ce mă privește, adopt linia unui con­ser­va­torism nuanțat: toate drepturile ci­vile pentru toți, nimeni (începând cu sta­tul) nu are dreptul să reglementeze inti­mi­ta­tea in­divizilor: homofobia e un ana­cro­nism în or­dine legislativă, chiar dacă ho­mo­se­xua­li­tatea rămâne, pentru orice creș­tin ci­ti­tor al Bibliei și respectuos cu ma­gisteriul moral al Bisericii sale, un pă­cat. Deci: da, pentru pactul civil, cu drep­turi suc­ce­so­ra­le și protecție socială ne­discriminatorie. Nu, în ceea ce privește adopția copiilor de către cuplurile gay. 
Teodor Baconschi - Revista 22

joi, 4 mai 2017

Gratuități

Mi se întâmplă câteodată să intru, fără nici o treabă, prin aeroporturi, îmbrăcat smart casual, plimbându-mă nonșalant de colo-colo, și nu rareori companiile aeriene - impresionate de outfit-ul și de aerul meu de corporatist de succes, cu multe griji pe cap - mă remarcă imediat și se bat pe mine pentru a-mi oferi zboruri gratuite spre destinații de business exotice.

Ultima oară, am primit bilet până la Craiova, unde avionul nu avea escală, însă căpitanul a încetinit, a ieșit din cockpit și mi-a făcut el însuși onoarea să-mi deschidă ușa, dându-mi brânci în văzduhul gol fix deasupra uzinelor Ford.

Înainte de a sări, am apucat să mă descalț & să dăruiesc pilotului pantofii mei culoarea cognacului, business casual, serie limitată, piele de iepure, șase viteze, cutie automată.

marți, 2 mai 2017

Ziua Inocenților*

O carte roșie-n obraji, plesnind de sănătate! Un roman de-mbucate! De citit urgent.

Colecția RAO Contemporan, acum în curs de lichidare (7 lei bucata), ascunde bijuterii nebănuite, selecții din trezoreria literară spaniolă. Am mai spus că literatura spaniolă s-ar putea să fie cea mai miezoasă din lume? Da, însă nu chiar cu aceste cuvinte.

O carte a cărei copertă a patra, de data asta, nu minte deloc: "roman excepțional, inteligent construit, este povestea pe trei voci a..." (restul - între scoarțe).

Autoarea, *Rosa Montero, o minte cinică, testosteronic de inteligentă, îndopată cu umor de calitate și deloc acră la suflet.

La cerșit

Atenția - furată celorlalți măcar câteva minute - ne procură, se pare, o mângâiere sufletească aproape erotică, indiferent cu ce preț o obținem...

Numai așa se explică apetitul unora de a se confesa public unor semi-străini - fără să-i invite cineva - despre vizitele la medic, transplanturi, implanturi, micșorări de stomac, liposucții și, neapărat (!), costurile aferente.

A face un strop de impresie, a fi băgat în seamă, a obține un dram de celebritate, inclusiv cu dezastrele personale, e deja unul dintre banalizatele sporturi extreme, practicat pe muchia prostiei de-o majoritate copleșitoare.

Dintre aceste mărturisiri necerute sunt eliminate cu o suspectă grijă vizitele și diagnosticele primite de la obstretică sau ginecologie (ori poate că, între ele, femeile nu se opresc nici măcar aici; în timp ce bărbații n-ar recunoaște niciodată).

În plus, nu se vorbește despre sex decât sub forma umorului vulgar, gros, moment în care râdem cu toții, ca să nu părem văcarul satului și pentru a arăta că știm că "e doar o glumă".

N-am priceput nicicând de ce sexul (și anexele sale) ar fi demn de considerat un tabu, ca subiect serios de povestire între neprieteni, dar ulcerul perforat - nu!

Cu ce e mai puțin intimă o hernie personală revărsată decât un coit sau o înfloritoare chlamydia?

sâmbătă, 29 aprilie 2017

Reamintiri din copilărie

Eram copil. Mâncam și citeam mâncând. Pâine prăjită, frecată cu usturoi și roșii (sau presărată cu boia), la care se adaugă sare și (acum) ulei de măsline sau (pe vremuri) untură de porc, ce se absoarbe, lucind auriu, în pâinea caldă și crocantă. 

Un strop de Mediterană, la marginile de vest ale Ardealului (Crișana).

miercuri, 19 aprilie 2017

Votul - pedeapsa prostului

Turcii din diaspora (de ex, Germania, Austria) au votat majoritar (= peste 63%, respectiv 73%) pentru instaurarea unui regim prezidențial autoritar în Turcia. 

În condițiile în care ei trăiesc profitând, fie și la un nivel de bază, de libertățile sistemului democratic & economic occidental, totuși aleg ca acasă să fie instaurată legal semi-dictatura!

Unii spun că asta e democrația și, ca atare, trebuie respectat fiecare vot. Eu spun, simplu, că asta e prostia! În cel mai îngăduitor caz - ignoranță.

Turcii "europeni" îi condamnă prin DA-ul lor pe turcii din Anatolia la un regim de represiune de pe urma căruia primii nu vor "beneficia", aflându-se la adăpost în sânul mult ostilizatei Europe.

Sunt "analiști" care susțin că această alegere ciudată a diasporei ar fi o lecție la adresa lui Merkel sau a Olandei. Ce să zic, foarte inteligent mod de a răstigni o țară întreagă, țara ta natală (sau de origine), ca să te "răzbuni" pe Merkel... Cum spuneam, prostia umană în toată excelența ei!

Îmi pare rău pentru "analiza" frustă, dar de când cu stilul ăsta sinucigaș de a vota, tot mai răspândit pe glob, răbdarea mea se reduce odată cu intensificarea abuzului de democrație pe care-l comit cetățenii nepăsători, prost informați, emotionally challenged, ori cei ce încearcă să-și rezolve frământările psihice cu ajutorul ștampilei de vot, cu prețul oprimării sadice a minorității deschise și autonome, iubitoare (& capabilă să trăiască neangoasată în condiții) de libertate.

luni, 17 aprilie 2017

Luni, pentru mine

Orice zi de luni smulsă săptămânii de lucru e-o zi de luni sfântă! E o binecuvântare să nu lucrezi (pentru alții). Să am timp să fac ceva pentru mine. Altceva decât a câștiga bani. 

Puțini pot recunoaște asta: că sunt siliți să muncească. Majoritatea își pune la pick-up placa despre "îmbrățisarea" carierei, despre a fi dedicat, pasionat, captivat, plăcerea de a te adânci cu totul în muncă.

Nu dă bine să recunoști cu voce tare, public, că de multe ori nu-ți prea place. Că o faci de musai. Sau că ți-a ajuns. Trebuie să te prefaci muncitor, implicat, chiar puțin trist - când se mai întâmplă câte o sărbătoare națională și ești trimis la odihnă. Departe de binecuvântata și tonică vecinătate a "echipei dinamice". 

Dă bine să ceri să lucrezi mai mult, să protestezi contra vacanțelor, să te arăți deprimat dacă auzi ceva despre dreptul de a lenevi legal. Leagă-te de birou, în cazul ăsta, și stai la lucru neîntrerupt, până la cimentare. Beton.

sâmbătă, 8 aprilie 2017

In memoriam: a.l.ș & ceaiul în Sahara

Dintru început, ne regăsim plasaţi în opoziţie cu gesturile şi hotărârile în răspăr ale cuplului Moresby – o pereche de newyorkezi rătăcinzi prin Maghreb (Ţinutul apusului, în arabă). An emotionally disconnected couple - sună perfect în limba engleză şi poate că tocmai pentru că intuim din vreme această disfuncţie relațională, cădem pradă atât de lesne derutantei ambivalenţe a sentimentelor pe care le încercăm faţă de cei doi soţi.

Căci nu este vorba aici de o lectură obişnuită, ci de o relaţie amoroasă în toată puterea cuvântului, ce se aprinde, arde și, astfel, sudează relația între cititor şi roman. Protagoniştii îngăduie să le rămâi prin preajmă, să le calci pe urme, să le sufli în ceafă, până și să-i îndrăgeşti (cu toate că prețul emoţional plătit ulterior va fi enorm), dar statutul nostru de martori-tolerați al turismului lor suicidal nu va depăşi cu mult statutul ridicol al "respectabilului" cuplu de britanici incestuoşi, mamă şi fiu, care-i însoţesc o bucată de vreme pe Moresbyști.

Tribulaţiile femeii (Kit) prin pustiu - eu agonizând odată cu ea, sfâşiat de neputinţa de a o mântui, copleșit de năvala detaliilor intime greu de îndurat, timp în care ea, descătușată, devenind ceea ce-i era scris să fie, se face tot mai atrăgătoare, tot mai dezirabilă, regăsindu-se pe pe sine pe măsură ce se rătăcește. N-o poţi atinge, nu o poţi salva. Necazul e că realizezi cum, pe nesimțite, exact asta ai ajuns să-ți doreşti, identificat cu Kit: mântuirea ei. Cad repede în păcatul demiurgic, mă tentează să intervin în desfășurarea implacabilului, să schimb cursul predictibilei catastrofe. Sperând într-un happy end măsluit, în favoarea principiului plăcerii mele, nu fac decât a-mi așterne condițiile s-o încasez cu înmulțită cruzime - la final.

Am ținut să aflu mai întâi cui îi aparţine reinterpretarea în românește a titlului: Ceai în Sahara. Traducătorului, Alex. Leo Şerban (foarte curgătoare transpunerea, trădează mintea și degetele unui tip fascinat, puternic atașat de textul tălmăcit; se vede că nu a fost doar o muncă de mercenar - ca atâtea altele), sau editurii? Găsesc acest titlu mai inspirat decât originalul (The Sheltering Sky).

A.l.ș. mi-a făcut favorul să răspundă nedumeririi mele. Reiau aici binevoitoarea-i clarificare: "re-'traducerea' titlului îmi aparţine: cartea apăruse iniţial - în colecţia 'Romanul sec. xx' a Editurii Univers - cu titlul 'Cerul ocrotitor'; cînd Humanitas a preluat versiunea, am avut ideea de a-i da titlul primei 'cărţi' (prima parte a romanului, n.m. C.S.) - cu atît mai mult cu cît există o piesă lui Sting, destul de cunoscută, cu acest titlu (evident, inspirată de romanul lui Bowles...)."

„Inclasabilul” Paul Bowles este cel mai camusian autor „întâlnit” de mine - după Camus. Or, "camusian" are valoare de superlativ în umilul meu buchet de valori. O fi efectul stupefiant al nordului arab al Africii, atracţia hipnotică faţă de impermeabilitatea spiritului maghrebian în ochii neexersaţi ai occidentalului (Bowles locuind o însemnată bucată din viaţă în Maroc – 40 de ani, din 1945)? Or fi existenţialismul sau acest "senzorialism" literar, de largă răspândire pe atunci (1949)? În orice caz, din legenda ceaiului cu gust de nisip, băut ritualic în mijlocul pustiului, a ieşit o carte-durere de toată fruusețea.

Mi-am promis că o să schiţez doar câteva păreri despre Ceai în Sahara. Nu mă voi ține de cuvânt. Pe de-o parte, pentru că încă păstrez în mine rămăşiţe din disperarea mută în care-am înlemnit din seara când am încheiat lectura! Pe de altă parte, pentru că este extrem de dificil să eviți să înșiri prostii despre un roman sălbatic - făcut din tuşe înşelătoare, o compoziție picturală, impresionistă. Tablourile, trăirile, nu prind însă contur în închipuire, în felul dorit (presupun) de autor, decât dacă te abandonezi cu totul lor, dacă te avânţi nud în jocul lor alienant. 

Te afunzi fără burnuz în miezul topit al dogorii din deşert.

Orice lectură nu se desfăşoară mereu fără sacrifici, iar atunci când aceasta îmbie/împinge la "relecturarea" propriei vieţi, când te ia şi (mi) te coboară-n subsolul propriilor neîmpliniri, e iarăşi semn că ai dat de o Carte

Ceai în Sahara nu este genul scriiturii de admirat de la o confortabilă distanţă intelectuală, ci una sub al cărei ghidaj înșelător consimți să te lași pierdut sufletește. De citit sub atentă supraveghere (firile mai nevricoase), cu cineva alături care să vă ţină de mână, îndeosebi în partea a doua a cărţii. Iar la final, în braţe! În cazul apariţiei efectelor neplăcute, nu mai aveţi cui să vă adresaţi, nici autorului, nici personajelor, vă previn. Personajele se arată extrem de glaciale la cea mai mică tentativă cititorească de a le atrage într-o relaţie. Riscul declanşării unei iubiri neîmpărtăşite este uriaş.  

Sfat: nu primiți sfaturi!. Totuși, aranjaţi în aşa mod încât să nu terminați Ceai în Sahara noaptea, într-un hotel (nici gând!), ori singuri în casa pustie. Alt sfat: dacă între actuala dumneavoastră relaţie şi ultima, încheiată dureros, nu a trecut suficient timp (pentru autoanaliză) - nu vă apucaţi de citit! Nu încă. Are harul de a scormoni în noi geloziile fumegânde, unele active fără un motiv lămurit, altele - stârnite de voluptatea ce irumpe, neaşteptat şi scandalos, pentru restrictiva noastră bună cuviinţă, în trupul şi mintea (până la un punct, încremenite ale) lui Kit.

De asemenea, nicăieri mai viu, mai tangibil mitul personajului care prinde viaţă (doar) atunci când e citit - în rest, somnolând aplatizat între pagini: amintiți-vă capacitatea uimitoare a lui Port de a de a se desprinde din pagină, tridimensionat. În fine, poate de vină e iubirea mea inexplicabilă pentru deşert, pentru culorile sale, pentru darul său fără egal de a înnisipa lent, vrăjindu-i cu afectuoase halucinaţii, oamenii, de a le înlesni întâlnirea cu sine şi apoi cu moartea.

Iubesc şi eu deşertul cum iubea regretatul O. Paler Spania: total, dar cumva precaut, de la distanţă, profitând din plin de bogăţia fantasmelor ce apar taman, şi numai atunci, când obiectul iubirii noastre e absent ori ni se refuză.

Închei cu nişte consideraţii care m-au mişcat, făcute publice de un alter ego, comentator pe site-ul goodreads - probând, odată în plus, putința acestei cărți de a le rătăci unora minţile: More recently, I have realized that not the book qua narrative, but its singular intimacy with my person coloured the profoundness of my love-affair with this novel. As a result, my review must be peculiarly subjective for someone so accustomed to the pretence of objectivity

(Text apărut, într-o formă sau alta, pe masa_pustie în 2008)

vineri, 7 aprilie 2017

Nem estecate

Mesteci Proust și respiri mai ușor dacă-l citești în paralel cu alte cărți. Am bănuiala c-am mai scris aici, cu alte cuvinte, că În căutarea timpului pierdut e cel mai confortabil hamac, instalat în antecamera ce dă către o adormire grabnică. Dormi ca întors la origini. 

Într-un mod nelămurit, confruntată cu volutele textului proustian, mintea e condiționată să i se pară că se află în mijlocul unui vis, ca urmare somnolează dulce. Nu iese vis fără somn...

miercuri, 5 aprilie 2017

Românul Diesel

Ani de zile, românii și-au cumpărat diesel! "Îmi cumpăr mașină" - zice cineva. "Ia-ți diesel" - răspunde altul automat, din reflex, ca un suferind de Tourette. Puțini știu precis din ce motiv e musai să-ți iei diesel. Asta nu-i împiedică să te sfătuiească fără să ezite, chiar fără să-i întrebi.

Dieselul e un mit ce se transmite prin viu grai în familia românească, ca o zestre folclorică orală: din tată-n fiu. "N-am avut io, o să ai tu!" Dieselul e o "fata morgana" națională, ca „primul meu beemweu”. - "Și-o luat pruncu' mașină" - "De care?" - "Nu știu io, cre' că diesel."

Diesel - numa' bun să aduci cu el, întreagă, oala cu sarmale de la mă-ta.

"E cam leneș, dar consumă puțin". Ăsta da factor motivant! Românii și consumul. De parcă tații noștri ar fi consumat atât de mult cu daciile lor, troace pe patru roți, încât ne-au lăsat moștenire, înspăimântați, jurământul că noi nu vom face în veci la fel. 

Și de-ar fi vrut să consume, pe vremea aia nu se găsea benzină la pompă. Numere „cu soț”, cozi etc. Chestia asta cu consumul a însoțit generații de români (unii nici n-aveau o mașină!) ca o traumă, ca o teroare surdă, până-n ziua de azi.

Or în nici în sfânta zi de astăzi nu ai drumuri pe care să ți se ofere ocazia să consumi. Pe când om avea și noi parte de drumuri, va fi interzis prin lege dieselul. O să beau pentru asta, la vremea respectivă! Pentru spulberarea unui mit de căcat.

luni, 3 aprilie 2017

Cultura de pește

Frecarea ecranului alungă, frumos, emoțiile (înainte chiar de apariția lor). Pentru a fi așternut pe hârtie - nu mai rămâne nimic. Tot ce e simțire curge la vale, odată cu apa.

Mașina adună frunze, afară. Ploaia le spală, nu cu mult succes. Frunzele mașinii cad mai greu decât cele ale copacilor ce și le leapădă peste negrul ei un pic fanat.

Nimic nu-i idilic în neclintire, în stabilitate, în permanență. Sunt însă momente în care o curte interioară în care pătrund magnetizat - mică, tăcută, apărută de nicăieri, palierele sale înghesuite intim și totodată în ciuda intimității, obloanele verzi la geamuri... Îmi înmoaie genunchii. Oprește timpul, iar dorința o ia razna, își pierde obișnuita doză de rezonabil, în spiritul căruia am educat-o.

Ceață, spumă de lapte stricat. Sălbăticie pe străzi, foame. Cultură de pește afumat. În urma lui, miros de fum.

Ne certăm, ne insultăm, ne peninsulăm, greu cu lebensraum-ul la deal. Calea ca valea dicteului automat. Cam atât despre scrisul de mână cu un stilou abstinent. Pisica stă să sară pe litere, literele se zvântă pe loc de teama pisicii. Se uscau repede, în memoria soarelui nevăzut.

Sufocată pân-la brâu în tricoul gri picioarele goale în chiloți aplecată peste unghiile spoite cu negru pentru a-și ascunde genunchii. Trei cuburi de gheață pe fundul gros, rece, aburit al paharului. Muy linda!

Disprețul evoluționist la adresa nehotărârii. Omul nu mai e de zărit dincolo de înclinația de a judeca și de supărarea ce-i opacizează ochii. Dracii, colcăind în priviri, tandrețea nu-i acasă, pentru a-i îmblânzi. Iar eu scriu în pat, așa cum nu am promis.

Cultură de pește. Tulei de măsline. Scobitori fericite.

Trăiască vacanța altora - ăstfel, orașul mai respiră. Poți admira orașul așa cum e, nu ca pe un râu de automobile. Viitura automobilelor pe străzile denivelate de traficul greu și de lucrul prost făcut.

Fie ca lumina să biruie întunericul din buric.

duminică, 2 aprilie 2017

Cei dintâi vor fi primii

Înclin să cred că nu mi-au fost în aceeași măsură de ajutor - precum mi-au fost visele - toate discuțiile, sfaturile & încurajările prietenilor, familiei, colegilor, străinilor. Consolarea lor, comparațiile lor consolatoare cu situații mult mai dramatice, întâmplate altora - multe dintre acestea oferite în mod sigur cu cele mai bune intenții.

Visele încearcă să mă pună în acord cu mine însumi, fiindcă eu sunt sursa a tot ce-mi dăunează sufletește: binele și răul, șansa și sabotajul. Eu îmi sunt piedică și sprijin. Prieten și dușman. Îmi sunt amant și mașteră. În sinea mea sunt, câteodată, o femeie câinoasă. Senzualitatea mă împarte, fără a mă rupe, între masculin și feminin.

Primii vor fi cei din urmă. Cine ajunge primul, stinge lumina.

sâmbătă, 1 aprilie 2017

national flag for deletion

Să pun între mine și celălalt mai cu seamă argumentul diferenței etnice și nu pe cel al diferenței spirituale mi se pare atât de puțin, atât de stupid! Etnia este prelata impermeabilă, vopsită în culori naționale, cu ajutorul căreia orice prost (crede că) se apără cu succes de pericolul de-a fi plouat în gât (etnia ținându-i loc de cap).

joi, 30 martie 2017

Cât am așteptat!

Elena Udrea mai este acuzată că a primi o mită de cinci milioane de euro în dosarul Hidroelectrica, de trafic de influență și spălare de bani în legătură cu dosarul Microsoft și pentru modul în care a obținut în mod privilegiat un împrumut de trei milioane de euro de la BRD. Dacă mai punem și legăturile strânse cu dosarele Bica și cu dosarul retrocedărilor rezultă că Elena Udrea – din poziția politică pe care o avea – s-a aflat în centrul unei uriașe rețele de corupție din care au făcut parte oameni politici, oameni de afaceri, membri ai administrației centrale și locale, magistrați și un număr mare de oameni din mass-media.
Un asemenea nivel de corupție nu poate să nu maculeze mandatele lui Traian Băsescu. La sfâșitul lor, Băsescu a afirmat că nu ar fi obținut nici un rezultat dacă ar fi avut o poziție intransigentă și nu ar fi făcut compromisuri. Băsescu a fost un maestru al exercitării puterii prin exercitarea scrupuloasă a principiului divide et impera. A jucat instituții împotriva altora, grupuri de interese împotriva altora asigurându-se că nimeni nu obține suficientă putere și influență încât să scape controlului său. Nimeni, cu o singură excepție: grupul reprezentat de Elena Udrea. De aceea, este imposibil să detașăm chirurgical președinția lui Traian Băsescu de corupția clanului Udrea-Cocoș.
Ca urmare, experimentul Băsescu trebuie considerat un eșec. A crezut că prin compromisuri abile poate îndigui, controla și folosi mocirla corupției la vârf pentru a servi „interesele statului”. A sfârșit prin a fi înghițit de mocirlă.

luni, 27 martie 2017

Ambiții - așteptări sceptice

Așteptările sceptice, resimțite dinspre părinții săi, pot mâna un copil către o purtare ce imită (superficial) ambiția - un strop de voință disperată, destinată să-i contrazică pe adulți în preconcepția lor, să le demonteze neîncrederea. Iar pe alt copil îl pot împinge către împlinirea „profeției” părintești (profeție ce e, uneori, ascunsă, în mod straniu, înapoia unor nervoase îndemnuri, încurajări...) - atât de puțin crezi în mine, se întreabă copilul, atât de puțin corespund speranțelor pe care (fără să mă întrebi) ți le făceai cu mine? Poftim, ia de-aici „rezultate” (~eșecuri)!

Ambiția hrănită din scepticismul morocănos sau milităros al tatălui e poroasă, e instabilă, nu e a ta, nu va dura la nesfârșit. Nu-i o ambiție sănătoasă. În general, ambiția de a demonstra ceva cuiva, de a te dezvolta contra(r) părerii cuiva, nu este una sănătoasă. Oamenii împăcați cu sine nu simt impulsul de a se pierde în acțiuni justificative, în demonstrații marcate de dorința maladivă de a plăti polițe, mascate într-o presupusă competitivitate, în meticulozitate, perfecționism.

Perfecționismul este epiderma (reversul?) neîncrederii, pe fundația căreia a trebuit să se clădească personalitatea în întregul ei.

Perfecționismul este un act scenic, o demonstrație pentru un public imaginar, o justificare cu un adresant care, cu timpul, ajunge să nici nu mai conteze ca prezență fizică. Dintr-o ființă în carne și oase, se preface într-un „pitic” diabolic, un pitic-de-ureche, însoțitor permanent - judecătorul tău internalizat.

duminică, 19 martie 2017

Povestiri noi

"Am învățat și gustul amar al după-amiezelor de duminică, marcând apropierea absenței, și nimic nu-mi poate șterge senzația aceea de crepuscul definitiv, întrucât copilăria nu moare dintr-o dată, ci în fiecare după-amiază de diminică, pe parcursul întregii vieți."
 "Brusc, simt că mi-e foame. Senzația asta familiară, obișnuită, mă stupefiază și mă umple de rușine. N-a trecut nici un ceas de când m-au anunțat că ești mort, iar mie mi-e foame. E urgența asta imperioasă și de neamânat a organismului, nu știu dacă trebuie să mănânc, să mă predau acestei chemări interne sau e cazul să o ignor."
Fragmente din povestirile Doamna R. și, respectiv, Explozia - Gustavo Dessal (Operațiunea Afrodita și alte povestiri, ed. RAO, 2016, trad. Tudora Șandru-Mehedinți & Cornelia Rădulescu)

vineri, 17 martie 2017

Histrion Iliescu

V-a sărit, din întâmplare, în ochi că liderii contemporani - populiști sau de extrema dreaptă - din întreaga lume au tendința să-și "valorizeze" în mod particular podoaba capilară, lăsând-o să crească puțintel mai lungă, mai așa, ca de prim-solist la operă ori ca dirijorii de orchestră simfonică, ca să le scape șuvițele de sub control, fluturând elocvent în timpul discursului?

Părul vâlvoi al ăstora merge mână-n mână cu gesticulația lor amplă, dar ieftină și nesinceră.

Figurile astea tembeloide se numesc histrioni. Iar afecțiunea de care suferă se numește histrionism. Histrionul era măscăriciul fără haz al grecilor antici. Conform psihanalizei, comportamentul histrionic (teatral, la un nivel mediocru) este specific (și) bolnavului isteric.

luni, 13 martie 2017

Nu eu, alții

Până la 30 de ani, eram un exaltat - puteam ieși din mine doar săltând, aruncându-mă, legat la ochi, în pereți, în gol. În golul din sufletele altora.

Vârsta aceea - una cu mult soare, topită în memoria mea. Se întâmplau câteodată veri nesfârșite - ecouri ale celor din copilărie. O ultimă vârstă solară, așadar. Lipsuri de toate felurile, trăiri bogate. Mi-am prelungit adolescența cât am putut de mult.

Cel mai cumplit ne sperie libertatea altuia - oglinda desăvârșită a lașității mele. Celălalt, liber, este oglindirea neputinței mele de a fi ca el. Libertatea lui îmi amintește de rigiditatea și încorsetarea mea. Sunt un copac trecut de prima maturitate, crescut cu propteaua uitată lângă el, legată de el, încastrată în tulpina lui.

Mă paște pofta unei vite scăpate în iarba arsă de soare.

Nu-mi place scrisul la persoana a II-a - să vorbesc despre mine ca despre altcineva. Ca despre altul. Să scriu despre mine cu tu. Iei stiloul și te așterni la compus, iar sunetul catifelat, ușor răgușit al peniței în trecerea ei peste foaia aspră de hărtie sfârșește prin a te calma.

Vara, în lacrimi, trece spre toamnă. Nu sunt păreri de rău, e doar zâmbetul trist al picioarelor goale ce aleargă să-și găsească culcuș în șosete.

Dacă mâine iese soarele, cum o voi scoate la capăt cu dorința imperioasă de a ieși? De a ieși, pentru că iese și soarele.

Soarele mă va chema afară din casă, însă el nu știe că plăcerea mea chinuitoare e aceea de a-l refuza. De a-l privi întristat cum trece, cum scade & scapătă.

sâmbătă, 4 martie 2017

vineri, 17 februarie 2017

De partea lui 'despre'

Trebuie că e mai comod să te afli de cealaltă parte, de partea lui 'despre' - specifică recenzentului literar. Te scuteşte de erori iremediabile sau greu remediabile. Te poţi ascunde după 'poate mă-nşel', 'părerea mea e', 'sensibilitatea mea îmi spune', 'am senzația că', 'găsesc că'.

Numai datorită unei complicităţi tacite şi tăcute, scriitor-cetitoriu, fabulaţiile unei ficţiuni pot fi parcurse fără pff-uri, ah-uri, indignări, oripilări, tot aşa se ştie şi se acceptă unanim (mă rog, cu unele zâmbete, cu unele înţepături, de ambele părţi) care este statura recenzentului, a cronicarului de întâmpinare, a hermeneutului în raport cu statura Autoriului (munca acestuia le aduce şi lor o pâinică pe masă).

Mie, unuia, mi-a fost mai mereu ceva mai lesne să mă lăfăi boiereşte sau să zburd pe ideile 'de-a gata' ale unui text deja conceput (articol de ziar, fragment de carte, carte). Sigur că sunt cronicari/editori care, în timp, pe 'nesimţite', reuşesc cumva să elimine prezumţia de eroare din analiza lor la o carte. Aşa a ajuns Gide, de pildă, la respingerea manuscrisului Căutării timpului pierdut... Așa se ajunge și la aplaudarea fără rest a oricărui creator 'nobelizat'.

joi, 16 februarie 2017

Spaniolii - actualmente, cei mai buni romancieri ai planetei! Jos pălăriile...


O emoţie inaccesibilă în străfundurile timpului şi înfiorând totodată însuşi momentul ce-l trăieşte acum cu ea; asta vrea să-i povestească, nu amintiri nici cuvinte ci puţinele imagini ce acum îi revin în minte  cu o delicată forţă, fără să intervină dorinţa, fără să le aducă nostalgia, trezite de duioşia lui pentru Nadia, ca nişte ecouri de nume şi mângâieri prelungite înspre trecut, deşi nici cuvântul acesta nu-i place, i se pare inexact, probabil mincinos, nu poate fi trecutul ceea ce trăieşte acum în el, este chiar  prezentul pe care  îl simte zvâcnind cu  potolită suavitate în pulsul Nadiei, când o îmbrăţişează pe la spate şi îi ţine sânii în mâini, prea iubitul meu îmi este ca un mănunchi de mirt, care se odihneşte între ţâţele mele (Cântarea cântărilor), citeşte ea în Biblia ce a aparţinut lui don Mercurio, când degetele îi alunecă între coapse şi această pulsaţie intimă pe care o simte în buricele degetelor umezite urcă precum o uşoară descărcare electrică până la inima ei şi intră în aceeaşi cadenţă cu el şi-i trezeşte din nou dorinţa, când îi mângâie genunchii şi îi sărută şi coboară mai jos ca să-i simtă picioarele şi să le sărute şi simte din nou pulsaţia sub pielea întinsă a gleznei, ce frumoase îţi sunt picioarele în încălţămintea ta, fată de domn (Cântarea cântărilor) spune, ea sau el, uită sau nu disting ale cui sunt senzaţiile, cuvintele, mâinile, îmbrăţişarea ce-i înlănţuie când se cambrează  sau se întind unul peste celălalt, fire de mătase  înfăşurându-se  şi strălucind în contre-jourul unei dimineţi instantanee şi în acelaşi timp îndepărtată, fire gălbuie pe care le ţeseau viermii de mătase când începeau  să-şi formeze aproape în mod invizibil încă gogoşile, frunzele umede de dud, îi povesteşte Manuel, învelite într-o cârpă udă ca să se menţină proaspete, culese de pe jos de sub copacii mari de pe străzile din apropierea garnizoanei; el era un copil fricos şi nu se urca până la frunziş, el şi prietenul lui Félix rămâneau să se uite la băieţii mai mari ce se căţărau ca nişte maimuţe şi ajungeau la crengile unde ieşiseră frunzele cele mai fragede. Ei, Félix şi el, culegeau de pe jos frunzele aruncate de ceilalţi, le întindeau una peste alta ca şi cum ar fi fost stampele unei colecţii, de culoare verde închis şi lucioase, un verde umed cu miros de sevă şi de suc de dudă strivită, ţineau viermii de mătase în cutii de pantofi pe care le căptuşeau pe dinăuntru  cu frunze de dud. 
Nu le e de ajuns să se privească şi să ştie cine sunt cu o certitudine şi un orgoliu pe care   nu le-au cunoscut niciodată până acum, ca şi cum fiecare dintre ei ar fi singura oglindă posibilă a chipului celuilalt şi de asemenea singurul chip pe care ochii lor doreau să-l privească; vor să se întâlnească în timpul în care încă nu se cunoşteau şi în lumea în care nici unul din ei doi nu se născuse, şi li se pare că  în tot ceea ce văd  şi îşi spun, în tot ce se trezeşte în mod simultan în ei ca forţa aproape dureroasă cu care li se dezvăluie regatele necunoscute ale trupurilor lor istovite de dragoste şi renăscute dincolo de limitele pasiunii, a temerii şi a pierderii cunoştinţei, a existat încă de la început un impuls al predestinării  sau un destin  care fără ca ei sau altcineva să ştie îi proteja şi îi apăra,  îi făcea mai  puternici în faţa nenorocirilor, a singurătăţii, a greşelilor  sau  a exilului, născuţi fiecare din ei în alt capăt de lume şi fără nici cea mai mică posibilitate nu numai de a se cunoaşte  ci şi de a avea ceva în comun, poate doar tonurile albăstrii al peisajelor ce se vedeau în depărtare în zilele mai senine; Nadia conturul Manhattan-ului de pe celălalt mal al Est River-ului, Manuel vârfurile muntoase din Mágina dincolo de plantaţiile de măslini şi de Guadalquivir. (Din volumul cu acelaşi titlu, apărut la Editura clujeană Casa Cărţii de Știință. Traducere de Eugenia Alexe Munteanu)

marți, 14 februarie 2017

Criza cumplită a dovleceilor lovește Europa. Rusia ajută, punând la dispoziția sinistraților cartofi din producția internă excesivă

(...) nu mai târziu de săptămâna trecută, pe Pervîi Kanal, postul de televiziune public din Rusia, a fost difuzat un reportaj care a făcut deliciul internauţilor şi comentatorilor independenţi, care au ironizat postul şi propagandă rusă chiar pe propriul site. Televiziunea rusă anunţa ritos că în Europa a început criza alimentară de proporţii.
Reportajul difuzat sub această tematică sublinia că în Marea Britanie, Norvegia şi Danemarca s-ar fi trecut la monitorizare, distribuţia unor cantităţi controlate şi se discută chiar cartelarea pentru un set de produse absente şi care au ajuns la preţuri prohibitive, respectiv salată, broccoli, dovlecei şi vinete. Reportajul spunea că vânzătorii nu permiteau achiziţionarea a mai mult de 3 salate sau produse de grădină de persoană, iar preţurile au crescut enorm, de exemplu, dovleceii si vinetele scumpindu-se de aproape patru ori!
Citeste mai mult: adev.ro/olcwnn

sâmbătă, 4 februarie 2017

Copiii nesupuși

Învățați copiii că doar Legea trebuie respectată, nu și autoritatea! Noile generații de copii n-ar trebui să afle vreodată ce e supunerea. Cultivarea simțului critic este antidotul pentru somnul rațiunii, pentru abuzul de autoritate și pentru contaminarea cu populism.

Mai bine excesiv de critici, decât posibile victime ale comercianților cu iluzii! Ori: mai bine excesiv de critic, decât un materialist ordinar, a cărui tăcere să poată fi cumpărată cu 50 de lei în plus la pensie sau la salariu.

Îmi doresc o generație de copii "iconoclastă", formată în spiritul lipsei de respect (înțeles, deformat, ca supunere timorată, necondiționată) pentru funcție, pentru diplomă (ca bucată de hârtie), pentru vârstă (ca simplă acumulare de ani)! Să fie crescuți numai întru considerația pentru merit & valoare - vădite din faptele cuiva, din trăsăturile de caracter, atitudine. Nu din statut & funcție.

Statui, basoreliefuri, efigii, icoane, moaște, părinți, strămoși, monștri sacri naționali - totul e discutabil.

Un fost (și actual) jeg

N-am încetat, poate, decât pentru câteva clipe (în 2012, când am votat să nu fie suspendat) să văd în Traian Băsescu ceea ce fanaticii lui - mulți dintre ei sunt activi și astăzi - au refuzat cu obstinație să vadă: mitocanul mitoman, excelent politician de învârteală, dâmbovițean get-beget (deși dobrogean), un simulant de talent, un mare și lăudabil lobotomist de creiere intelectualicești. Din primele zile ale primului său mandat, ba mai mult, de când a fost anunțat candidat în locul lui Stolojan, a "beneficiat" de tot disprețul meu, neîncrederea și rușinea de a tolera în fruntea statului asemenea grobian. Din 2004. Nu am pus botul, ca alți nefericiți, la nici unul dintre gesturile sale politice. Și am avut dreptate. Nici o faptă (chiar dacă multe - cu efecte pozitive, binevenite) nu i-a fost sinceră. Astăzi îl vedeți și voi, adulatorii, așa cum este dintotdeauna (dar v-a prostit, disimulând)! De fapt, mă întreb: îl vedeți? Acum, când singur și nesilit și-a cumpărat loc în strana apărătorilor penalilor!

Greața mea față de Băsescu (și acoliți), la timpul respectiv, este comparabilă cu cea pentru Dragnea (și acoliți), în zilele astea. Da, era vorba de greață - atunci, ca și acum! N-am uitat. Simțul meu critic nu cunoaște determinări sau omisiuni ideologice. N-am fost vreodată servitorul politic al cuiva, n-am fost curtean, n-am ridicat în slăvi persoane publice. Am susținut doar idei; m-am delimitat prompt când am fost dezamăgit (de liberali, când cu USL). Nu știu și nu vreau să știu cum este să lingi oameni politici, în deplina ignorare a evidentei erori în care se află. Să le conferi însușiri divine, mesianice, să crezi în capacitatea lor (a unuia!) de a soluționa totul. Să nu fii în stare să-ți păstrezi moderația, circumspecția, odată ce i-ai ales, ci, dimpotrivă, să-i sanctifici. Să uiți că-ți sunt slujbași și nu suverani. 

Josnic îmi pare cetățeanul docil, purtătorul de osanale nesolicitate, aduse unor slujbași vremelnici. Mai întristător decât Traian Băsescu a fost numai fan-club-ul său orbeț și arogant. Nu vă temeți, acel fan-club mâine-poimâine își va alege altă icoană politică, pictată cu căcat, căreia să i se închine, pentru că poziția patrupedă stă în natura lor bizantină (dar ce neam aparte se imagina armata snobilă a lui Băsescu, fiecare primindu-și felia lui de tort - Mihăieș, Patapievici, I.T. Morar, TRU, EVZ, B1, iar alții, executându-și temenelele gratis). Nu știu ce e preferabil: să primești bani sau onoruri pentru limbiîncurism ori s-o faci pe orbul și să stai capră în mod gratuit, de dragul idolului tău?
„Numitul Băsescu i-a pus (aseară, n.m.) rând pe rând la zid pe preşedintele Iohannis, pe procurorul general al României, dl. Augustin Lazăr, pe procurorul şef al DNA, d-na Laura Codruţa Kövesi, pe cei ce protestează seară de seară nu doar în Bucureşti, nu numai în marile oraşe ale ţării, ci şi în orăşele mici. Dovedind că povestea-i groasă, că cetăţenii cinstiţi ai României nu mai pot fi duşi cu preşul, că nu acceptă trocul murdar bani-contra democraţie oferit de tandemul penal Dragnea-Grindeanu. Protestatari pe care Băsescu îi acuză, asemenea lu Dragnea, lui Grindeanu, lui Tăriceanu, lui Codrin Ştefănescu şi a altor indivizi de aceeaşi joasă condiţie morală.
Numitul Băsescu Traian l-a acuzat pe preşedintele Iohannis că ar încălca litera şi spiritul Constituţiei, i-a cerut d-lui Augustin Lazăr să îşi vadă de treabă fiindcă, dacă nu o face, ar putea să păţească ceea ce a păţit procurorul general al SUA care s-a opus ordinelor abuzive ale preşedintelui Donald Trump. În acest fel, fostul preşedinte al României a dovedit că nu pune şi nici nu a pus vreodată nici cel mai mic preţ pe separaţia puterilor în Stat. Că a făcut pe democratul, pe apărătorul Statului de drept doar în propriul şi josnicul lui interes, exercitându-şi şi pe când se afla la preşedinţia României talentele de speculant, de traficant de piaţă, dobândite pe vremea când făcea contrabandă cu cafea, cu ţigări, cu blugi şi cu vido-uri.”
Citeste mai mult: "Trista revenire pe televizoare a cadavrului politic al lui Traian Băsescu | Mircea Morariu | adevarul.ro

vineri, 3 februarie 2017

Obama pleacă, dar nu se predă

Sancțiunile împotriva Rusiei vor rămâne în vigoare "până când Rusia redă Ucrainei controlul asupra peninsulei" Crimeea, a declarat joi ambasadoarea Statelor Unite la ONU, Nikki Haley, în fața Consiliului de Securitate, scrie AFPÎn sfârșit, aserțiuni de-o limpezime fără echivoc! Cristal!

M-am liniștit acum: rapturile teritoriale nu sunt agreate nici de noua putere de la Washington D.C. Pot să spun că este prima oară când citesc despre o asemenea luare de poziție, atât de specific formulată, referindu-se cu claritate la situația peninsulei Crimeea, fără eufemisme și alte concesii lexicale.

Dacă asculți discursurile unor lideri ai U.E., poți înțelege că Crimeea este tratată, cu resemnare, ca o cauză pierdută și ar face obiectul negocierilor doar statutul regiunii Donbass (Донба́сс). În ultimii ani, nimeni nu a mai pronunțat atât de tranșant în Europa (e.g. comisarul Mogherini) realitatea scandaloasă a Crimeii ocupate. Nici un stat n-a recunoscut oficial raptul teritorial comis de Rusia, dar, de asemenea, nici un stat n-a mai pronunțat de atunci, deschis, o opinie de condamnare. De fapt, acest lucru n-a mai fost deloc pomenit public! Denumirea însăși de Crimeea părea să fi devenit un tabu în mediile diplomatice.

Aș merge chiar mai departe și aș insinua că deschiderea conflictului din Donbass a fost primită cu o oarecare, secretă, ușurare de comunitatea internațională - abătea atenția de la miezul scandalului.

Ambasadoarea, care și-a prezentat scrisorile de acreditare săptămâna trecută, a caracterizat drept "nefericit" faptul că pentru prima sa luare de cuvânt în fața Consiliului Securitate a trebuit să "condamne acțiunile agresive ale Rusiei".


În afara subiectului, mă întreb când s-or fi terminând banii alocați de Rusia cumpărării de troli internaționali, care-i susțin cauza „dezinteresați” și cu sinceră pasiune?

joi, 2 februarie 2017

PSD DISPARE

Haideți să facem ca acest mandat să fie ultimul primit de PSD în România!

Dacă cineva își dorește un partid social-democrat real, să înființeze altul, dar actualul PSD trebuie făcut să dispară! Să dispară, pașnic, pe nevotate!

Începeți prin ceva ușor, cum am stabilit deja: scoateți televiziunile-budă din grila de programe a părinților: Antenele, B1TV, România TV. (Pe vremea lui Băsescu - PDL, acestor haznale li se adăugau EVZ, HotNews, România liberă - în care nu puteai citi nimic critic la adresa puterii de atunci)

Dacă gândiți altfel decât părinții voștri, cei vrăjiți & transformați în zombie de antene, este deja un progres și un câștig!

Înseamnă că lanțul genetic defect al docilității tembele, în spiritul căruia unii dintre părinți au fost crescuți, s-a rupt la voi. Schimbați-vă părinții în mentalitate, este posibil! Dacă nu, luați-le televizoarele...

Orice individ din cercurile în care ne învârtim (prieteni, cunoscuți, neamuri etc) - care susține abuzurile actualei puteri, orice om care se declară antieuropean și patriot al corupției devine nefrecventabil, evitați-l! Putem mai mult decât să băltim în compania unor idioți incurabili.

Locul României este în Europa. Suntem prea mici, ca să rămânem singuri și izolați! Izolarea României servește doar rataților, înapoiaților și hoților. Și, probabil, Rusiei...

N-ați trecut prin atâtea școli pentru a-l servi pe Dragnea! 

Înțelegeți că, de fapt, nu trebuie să acceptăm să servim pe nici unul dintre oamenii politici. Ei sunt în slujba noastră, și nu se află acolo ca noi să ne închinăm lor! Nu suntem obligați nici măcar să-i respectăm. 

Dacă vor respect, să-și schimbe "meseria"!

luni, 30 ianuarie 2017

Cărți părăsite

De puțini ani durează la mine această "tradiție" a abandonării unor cărți ce nu mă captivează. Prost sau antipatic scrise, traduse într-o limbă română scârțâindă (Howard Jacobson - Chestiunea Finkler), traducători lipsiți de talent literar, experimentalism, textualism megaloman (Solenoid) etc. 

E ceva în neregulă cu romancierii britanici! Celor mai mulți (citiți de mine) le lipsește suculența, li se destramă proza în timpul lecturii, sunt arizi și ermetici, fără a fi capabili să mențină vii atracția și misterul. Nu-s, de exemplu, un fan excitat al lui McEwan! Nici J. Barnes nu mă dă pe spate (cu excepția eseistică numită Papagalul lui Flaubert). Pe Zadie Smith am părăsit-o cu scrâșnete - n-am găsit absolut nimic să-mi grăiască personal în paginile ei! Îmi plac, totuși, Graham Swift și Graham Greene...

A fost mult de lucru cu mine până să pot lăsa o carte neterminată. Acum nu-mi mai e atât de dificil. Nu înseamnă că o fac fără regrete! O fac cu îndoiala în suflet. Mă îndoiesc, bineînțeles, de mine, de răbdarea mea, de gusturile mele, mi-e dor de inocența mea literară - pe care o declar pierdută. Dar nu mă perpelesc.

Într-un subit acces de realism și sinceritate cu mine însumi, înșfac cartea, ce a stat o vreme și-a adunat inutil praf pe noptieră, și o pun la loc în raft (sau în de ceva timp înființata pungă cu volume de dus la anticar). Acțiunea trebuie să se deruleze rapid, kurz und schmerzlos, altfel se strecoară nostalgia, mila, impulsul laș către o a doua șansă. Și nu există o a doua șansă.

O carte ce nu m-a prins din primele pagini (unde acest „primele” cuprinde între 50/100 de pagini și chiar mai mult!), e compromisă. Nu e vorba într-atât de dificultatea scriiturii - care mă mână, pasămite, să arunc cartea cât colo - cât despre senzația greu de descris de a fi tras pe sfoară.

În cazul lui Petru Dumitriu (Cronica de familie), lucrurile au stat cât se poate de simplu: cu toate că textul este o reală desfătare, tezismul scriiturii mi-a fost insuportabil! Și n-a fost nevoie de 50 de pagini ca să văd asta: țărani furioși, brutali, magic legați de pământ și mereu cu dreptatea în mâini versus boieri negreșit corupți moral și politic, îmbuibați, stricați, contaminați de rele intenții. Istorie complet falsificată, concesii făcute cenzurii, ca să treacă romanul etc.

Cu Binevoitoarele lui J. Littel a fost puțin altfel: bine scris, ritm repejor, modern, bine tradus, m-a prins inițial - după care m-am lovit însă de sufocant de multe detalii înghesuite pe-o pagină, mai potrivite pentru o carte de istorie sau pentru un fel de Carte albă a soluției finale. De asemenea, ca-n filmele americane în care, din comoditate, regizorul distribuie doar actori vorbitori de engleză pe care-i pune s-o pocească cu „accent” teuton, Littel simte nevoia, pentru un plus de veridicitate (presupun), să strecoare denumiri și replici în germană. Ori, ca și cum militarii germani, protagoniști în roman, ar vorbi în general o limbă de largă circulație (franceza, să zicem) și, din când în când, uitând de sine, ar scăpa câte un zu Befehl. Aceeași greșeală comite și Markus Zuzak în Hoțul de cărți. Nu găsesc că ar fi fost necesar! Denotă nesiguranță sau naivitate scriitoricească, neîncredere în cititor, carte de serie B.

De asemenea, copleșit de tematica abordată (exterminarea evreilor est-europeni), autorul pare să fi cumpănit că aceasta trebuie tratată într-o manieră documentaristică, cu exces de informații, mai bine mai multe decât insuficiente, nume, abrevieri militare la care apelează maniacal. Pentru Littel, esența stă în statistica abundentă, nu în stil. Poate statistica i-o fi stilul, nu știu. Interminabilă revărsare de date, devenind un zgomot de fond desensibilizant, alături de descrierea amănunțită, repetitivă, a morții. Literatura n-are multe de câștigat, starea de dezgust - da. Abandon.

luni, 23 ianuarie 2017

Încoronarea lui coate-goale

Urmărit în direct mare parte din ceremonia de învestitură a lui Trump. Câteva impresii:

• Trump a continuat-o cu discursul electoral, vindicativ și agresiv. Mi-a indus o senzație de inconfort fix cu vorbele "mobilizatoare" (fără acoperire) care îi ung la suflet pe alegătorii săi cei mai fideli - promisiuni paternaliste, mângâieri pe creștet, nimic concret: Creator, patrioți, mare din nou, America first și great again (again = când, altădată, a mai fost SUA atât de "mare"?) - iar, în rest, vedem noi ce-o mai fi, povești de adormit gura sobei...

• Descinderea numeroasei familii Trump. Privindu-i atent cum pășeau cu demnitatea aceea artificială, jucată, de împrumut, repetată acasă în fața oglinzii, se vedea și mai țipător  că nu sunt ei înșiși, că nu puteau estompa prin nici un truc impresia de coate-goale, de îmbogățiți peste noapte, îmbrăcați în țoale de lux. Un fel de Kardashians, dar având înfățișări ca desprinse din Avatar și, ce-i drept, fără ca femeile Trump să posede mustața mândră a Kardashiencelor! 

• Trump pare un om de treabă, de stat la masă cu el: ușor isterizabil, cu un vioi intelect liminal, absolvent al facultăților mintale de șmecher și de o incompetență aproape simpatică. Dacă îl asculți îndelung, termini prin a-l "plăcea." După care, realizezi brusc că este, totuși, președintele SUA și că nimic nu-l califică pentru o asemenea poziție.

• Parte din nădejde  mi se îndreaptă către un oareșicare echilibru, o direcție și-o coerență impuse Administrației de consilierii lui Trump și de Cabinet (secretarii-miniștri).

• Nu văd SUA retrăgându-și investițiile din China sau din alte zone (ieftine) ale lumii. Producând mai scump (acasă), nu vor face față concurenței. Nu mai suntem pe vremea primului Ford, când exista un singur fabricant de automobile. Publicul cumpărător are acum de unde alege. Publicul VREA să poată alege!

• Așa ceva ar funcționa (un timp limitat) doar în condițiile în care îți constrângi cetățenii (prin legi și propagandă, specifice statului totalitar) să cumpere "american", ignorând voluntar produsele (mai bune, mai ieftine sau mai apetisante) de pe piețele externe.

Ghici ce ar alege publicul între un produs scump și mediocru (să zicem: Ford) și un produs scump și bine făcut (să zicem: Mercedes)?

Românii mâncau ciocolata cu rom și Eugenia pentru că n-aveau posibilitatea de a opta, altceva nu se găsea. Mințind-se pe sine ce bune-s. De când piața mi-a oferit alte dulciuri, evident mai gustoase (praline belgiene, Lindt), dracu' mai consumă ROM (autentic românesc...)! Nu patriotismul îmi impune mie bunul gust. Ci calitatea produsului!

Dar, în legătură cu mersul firesc al treburilor, se va lămuri și Trump până la urmă (pariez că nu va prinde al doilea mandat; câteodată mi-aș asuma și riscul să pariez că nu-l va termina nici pe primul). Mă așteptasem totuși de la el (om de afaceri) să fi știut deja toate astea, să fi avut o mai bună intuiție a realității.

joi, 19 ianuarie 2017

Cioran - reluarea lecturii Caietelor

"Cei care spun că toate aberațiile contemporane și toate cruzimile pe care le-a cunoscut secolul nostru (XX, n.m. CS) au drept cauză îndepărtarea omului de Dumnezeu uită prea repede că Evul Mediu a fost și mai crud decât epoca noastră, și că credința, departe de a ne potoli ferocitatea, o ațâță și mai mult. Căci orice credință e patimă, iar patimă înseamnă poftă de a suferi cât și de a-i face pe alții să sufere.(...)" 
Din E.M. Cioran - Caiete 1957 - 1972, Humanitas, 2016, trad. Emanoil Marcu & Vlad Russo

miercuri, 18 ianuarie 2017

Invitație „oficială” pe bani

Este cât se poate de clar că Dragnea s-a autoinvitat (într-o bună măsură) la inaugurarea mandatului lui Trump și - neavând nici un fel de calitate oficială, care să fie cumva bună de încadrat în cutuma SUA, aplicabilă acestor evenimente - premierul nedesemnat scoate banul (țării sau partidului, nu e clar) și își achită participarea. Insul nostru devine, astfel, un mic (foarte mic) donator al lui Trump - marele licurici).

Cu excepția diplomaților acreditați în D.C., singurii posesori ai invitației oficiale, ceilalți își plătesc locurile cu „packages range from $25,000 to $1 million or more for both individuals and corporations” (NY Times). Este o metodă, devenită tradițională, de a sponsoriza elegant costisitoarele ceremonii prilejuite de învestitură.

„Invitații” se aleg cu „onoarea” de a fi sfințiți de particulele de salivă expulzate de vorbirea lui Trump, iar pentru asta se găsesc destui nătărăi dispuși să plătească. Printre ei, cu voia dvs, ultimul pe listă, Liviu Dragnea.

A mai fost unul înaintea lui, un personaj de-al lui Disney care, la o faimoasă înmormântare (Mandela), s-a strecutat  cu grația unui bellboy în loja lui Obama, ca să-și facă selfie cu acesta, cam cum ți-ai face foto cu o raritate: cascada Victoria, femeia cu barbă, omul cu două capete, găina născătoare etc.

Amintindu-ne de bățoșenia naționalistă (copiată, ca toate cele) a lui Ponta, de protestul lui neîncetat că nu suntem colonia SUA, că suntem suverani, vrem respect și alte vorbe goale de acest fel și punând cele de mai sus în balanță cu faptul că s-a înghesuit să se tragă-n poză cu Obama, ce concluzie am putea trage? Oare nu tocmai prin comportamentul de pitic al unui Ponta (și acum, al lui Dragnea) arătăm cât de pitici suntem, ca popor, cu tot cu „liderii” noștri?

Acestea fiind știute, mă întreb de unde tot extragem, oare, pretenția asta gălăgioasă de a fi tratați musai cu mai mult respect de celelalte nații, mai ales de marile Puteri?! Păi, arătăm noi c-am merita respectul ăla?

joi, 12 ianuarie 2017

Traducătorul meu favorit

Care credeţi că sunt calităţile principale ale unui traducător? 
În primul rând trebuie să stăpânească foarte bine cele două limbi, cum spun specialiştii, limba de bază şi limba ţintă. E important, spun eu, pentru un traducător dintr-o limbă străină în limba română, să ştie bine româneşte, să aibă un vocabular cât mai bogat, îmbogăţit de lecturi. Apoi, este esenţial să empatizezi cu scriitorul pe care-l traduci, trebuie să-i cunoşti bine opera, să ştii unde să plasezi cartea pe care o traduci, să fii familiarizat cu tematica lui specifică, cu universul în care de obicei rămâne şi despre care scrie. Foarte important este să ai o cultură generală pentru a înţelege toate aluziile culturale din text. Fiecare carte are un „subtext” din acesta cultural pe care de multe ori poţi să-l ignori, dar pe riscul tău, pentru că se vede foarte uşor când un traducător nu a înţeles despre ce este vorba, de fapt, într-o propoziţie sau într-o frază. Îmi aduc aminte de un titlu apărut acum vreo 10 ani, romanul lui Muriel Spark, „A Far Cry From Kensington”. „A Far Cry From” în româneşte înseamnă „mult deosebit” sau „cu totul altfel decât”, şi de obicei în sens negativ. Deci „A Far Cry From Kensington” ar fi trebuit să se traducă cu o sintagmă de genul „Nici pe departe ca în Kensington” sau „Cu totul altfel decât în Kensignton”, dar romanul a apărut tradus ca „Strigăt îndepărtat din Kensington”. 
– Mă bucur că aţi adus discuţia aici. Ce facem noi, cititorii, cei care nu jonglăm cu limbile din care se traduce? Cum deosebim o traducere bună de una proastă? 
Dacă nu cunoaşteţi limba din care s-a tradus sau nu aveţi la dispoziţie originalul, eu zic că numai evaluând calitatea limbii române în care s-a tradus se poate spune dacă o traducere merită să fie citită.(...)

miercuri, 11 ianuarie 2017

Trumpeții (aproape) împlinite

Nu mă așteptasem să mă apropii de confirmarea bănuielii mele mai vechi (mai puțin, deci, decât o profeție), dar iată că evoluțiile din ultimul timp și documentele primite de comisia McCain par că mi-o confirmă! Agitația lui Trump pentru a obține unanimitate în „acceptarea rezultatului alegerilor” se pare că era mai mult o încercare disperată a acestuia de a îndepărta cercetările de la informațiile despre presupuse contacte dubioase (întâlniri, flow of intelligence primit de la „secreții” ruși), puse la cale de Trump, sau de echipa lui, cu Rusia (în perioada electorală). Contacte menite să-l ajute să obțină victoria. Și asta nu-i totul...

Sursele spun că serviciile ruse au adunat „material cu potențial exploziv” chiar despre Trump însuși! Ceea ce, pe repede înainte, ne spune că 1. Trump e(ra) șantajabil sau, mai precis, legal & moral „nepotrivit” pentru a obține candidatura republicană (ca și când mai era nevoie de dovezi în această privință) și 2. că Rusia ar fi putut amenința cu dezvăluirea materialului compromițător, pentru a-l manipula pe candidatul republican. Ceea ce constituie un atac direct la securitatea SUA (valabil pentru oricare țară care aruncă în cursă și alege un candidat pe care un grup de interese mafiote, ostile, sau - și mai grav - o putere străină îl are la mână).

Nu afirm (și nu cred) că din acest motiv a câștigat Trump prezidențialele, dar este un fapt extrem de serios, dacă se va dovedi că hackerii angajați de ruși au pus umărul la asta cu știința lui Trump! Probarea ca adevărate a acestor noi supoziții l-ar transforma în complice și, automat, într-un notoriu (și fără precedent în istoria SUA) caz de trădare.

Iată ce scrisesem pe Facebook săptămâna trecută:

Am presimțirea că se va dovedi până la urmă că, direct sau prin terți, Trump a consimțit să se înțeleagă cu Putin în vederea obținerii unui ajutor ilicit pe durata campaniei electorale. 

Asta ar face din Watergate (pentru cine știe despre ce e vorba) o glumă bună! Urmăriți știrile pe acest subiect și-o să vedeți. (NYT - 12/01/2017: The biggest unanswered question now is whether the Trump campaign played any role in Russia’s effort. If it did, it committed a version of election interference that makes Watergate look meager by comparison. Chestiunea este de un maxim bun-simț, independent de orientarea de stânga sau pro-Clinton a publicației. Mi-am pus și eu, liberal, întrebarea. Aș fi făcut la fel, în cazul în care Clinton ar fi fost cea ajutată de Rusia.)

Argumentul suprem pe care îmi sprijin presimțirea este felul cum Trump nu încetează să îl disculpe pe Putin (Rusia implicit) și, premieră absolută în SUA: să demonizeze și să denigreze serviciile secrete, atât de indispensabile, totuși, apărării naționale! Cu onoarea pătată, cum sunt serviciile (dar unde ați văzut servicii secrete formate din călugări neprihăniți?), sunt totuși utile.

Serviciile anchetează amestecul rusesc în sine (act de război - fier și „doar” cibernetic), nu stă în atribuțiile lor să pună la îndoială ori să judece rezultatul oficial al alegerilor (cu toate că rezultatul a fost mai mult sau mai puțin „viciat”). Însă Trump nu pare dispus să separe una de alta - restabilirea adevărului de închipuita contestare a rezultatului. Fie că ține morțiș, dintr-un exacerbat orgoliu, ca nimic să nu-i pună în umbră victoria netă, fie realmente a fost sprijinit de Rusia în cunoștință mutuală de cauză. 

Sau, poate, suferă de sindromul omului care n-a crezut cu adevărat nici măcar el însuși în posibilitatea (meritul) de a obține succesul la prezindențiale, iar acum interpretează paranoic orice încercare de a restabili realitatea obiectivă ca pe o tentativă de a fi înlăturat ori minimalizat (atât în merit cât și-n capacitate).

Isteria sălbatică prin care i se manifestă mecanismul de apărare trădează că până și el însuși se percepe ca fiind un individ ajuns mult mai departe decât ar fi justificat meritele sale reale!

Dacă se va dovedi adevărată bănuiala mea, Trump va zbura din funcție înainte de a-și fi mutat toate bagajele la Casa Albă.
•••
Nu în ultimul rând, oportunistul acela care pozează în cyber-haiduc, Assange de la Wikileaks, își va fi mâncat omenia pe veci. Dar în lumea post-adevăr... adevărul nu mai contează. Contează doar cine a spus-o primul (minciună sau nu - irelevant). Contraargumentele bazate pe fapte nu mai "spală", în zilele noastre, nici o calomnie (teorie a conspirației).

Precizare: info de mai sus nu a fost încă certificată (dar așa s-a întâmplat, la început, și cu atacurile din toamna trecută - acum o certitudine). FBI a arătat că Rusia a spart și severe ale GOP, dar nu a "scurs" nimic către sluga Assange, ca să fie dat publicității. 

marți, 10 ianuarie 2017

Cărți de noptieră


Omăta

Cred că-ți place de mori cum ninge, când te uiți pe geamul mașinii tale, blocată în nămă-ta! E feeric și e romantic, trezește copilul din tine, nu? Păi, altceva ce-ar putea trezi?

Eu, spaniolul

Aș fi vrut să fi fost spaniol!

În profunzime, n-am nimic în comun cu teritoriul ăsta. Cu obiceiurile sale. Cu clima. 

În afară de pura întâmplare că am venit pe lume aici.

De ce nu m-am născut, oare, în Spania, să mă fi chemat Juan Felipe Santiago de Compostela?

luni, 9 ianuarie 2017

Glume înghesuite

M-am cam pripit cu entuziasmul (împrumutat în bună măsură de la "prietenul" Marius Chivu), atunci când am cumpărat cartea lui Cătălin Mihuleac - Ultima țigară a lui Fondane și când, îmbătat cu anticipație de ceea ce m-ar fi așteptat apucându-mă să citesc glorioasa achiziție, m-am înfipt într-o halbă blondă la Cafeneaua verde.

Volumul de proză scurtă (și nu microromane, cum exagerează pe coperta a 4-a redactorul Polirom/Cartea Românească) n-are înălțimea, nici profunzimea prozelor - ca să trântesc niște nume la întâmplare - scriitoarelor Anca Vieru și Lavinia Braniște. Miezul lor anecdotic este de necontestat, viu și captivant, însă umorul autorului n-aș ezita să-l cataloghez drept "prolix", creat din orice și oricând, și, la un moment dat - previzibil, dacă nu obositor. Calambururi neavenite (probabil că a uzat aici de toate cele colectate în jobenul personal), regionalisme preluate nediscriminatoriu de peste tot, în ciuda faptului că prozele au ca protagoniști evrei moldoveni (în majoritatea lor).

Umor și (iar) umor, chinuit, de multe ori artificial, pus cu mâna, neobosit umor, umor cu orice preț; frazele - prilejuri pentru parade cu jocuri de cuvinte, risipindu-mi repede atenția, derutată de înțelesuri ce n-aveau a face cu mersul narațiunii. Pe la jumătatea cărții, ochii îmi fugeau deja, de capul lor, către numărul paginii (semn rău, cum că aș vrea să se termine). Jocuri, giumbușlucuri lexicale, bune pentru revista satirică Urzica (cine o mai ține minte?), mai slabe calitativ decât în vechiul Cațavencu, dar nu potrivite pentru o literatură "serioasă" (și nu înțeleg sobră prin serioasă!), de raftul întâi.

Poveștile rezistă, subiecte destul de puternice, tematică frapantă, însă pare că autorul n-a avut suficientă încredere în miezul lor, preferând să apeleze la scamatorii, la prestidigitație de vocabular, unde mai pui schematizările caricaturale, demonstrative, ca pentru a le "contrafortifica" acolo unde nu era cazul...

Toate astea le-am scris dintr-o suflare. N-am motive să revin asupra lor. Lectura cărții am isprăvit-o, totuși. Am rămas cu îndoieli dacă ar fi - sau nu - bună de dăruit. Cu regret, M. Chivu! Nu neapărat tot ce e proză scurtă se mănâncă (din ochi)!

luni, 2 ianuarie 2017

Cele 10 porunci ale populismului sunt 2>>>

>>>"În sfera politică, • slăvirea unui caudillo; în sfera economică, • promovarea iresponsabilă a unor țeluri nerealizabile. Ce-i drept, populismul exaltă emoțional speranțele poporului, însă eșuează în mod invariabil pe termen lung în ceea ce privește domeniul economic, tocmai din cauza disprețului față de nefastele realități economice ale lumii." (Enrique Krauze, citat de Pedro Arturo Aguirre)
Cea mai frecventă promisiune iresponsabilă a populiștilor autoritarist-mesianici este aceea a aducerii întregii populații la un numitor comun de bunăstare, în condițiile ignorării voite a inegalității naturale dintre oameni. 

Prin metode artificiale, opresive, oamenii pot fi nivelați (în jos) din punctul de vedere al accesului la bunăstare. Însă de la acel prag încolo, diferențele dintre ei nu vor înceta să reapară, în virtutea "distribuirii" inechitabile a talentelor, a însușirilor psiho-fizice, a ambițiilor individuale.

Există indivizi inapți pentru bunăstare. Aceasta le poate fi oferită, în conformitate cu principiul mură-n gură (promovat de sistemele asistențialist-paternaliste), dar respectivii cetățeni nu sunt capabili nici să o păstreze, darmite să învețe s-o genereze mai departe, pentru a o transmite urmașilor. Oamenii ăștia nu-s scutiți, totuși, de fantasmele de înavuțire, fiind carnea de tun, victimele din linia întâi ale traficului cu amăgiri, promovat de liderii care pozează în salvatorii nației.

Ce nu știu victimele, și se-ncăpățânează să n-o recunoască, este aceea că nu vor deveni niciodată bogați, așa cum visează. Oricât de insistent s-ar redistribui avuția colectată de stat. Statul nu te poate face bogat, dar îți poate vinde în schimbul votului tău iluzia că nimeni nu va fi mai bogat ca tine: nivelând în jos societatea, scoțând din joben dușmani închipuiți și frazeologia învechită a respectării ”sferelor de influență”, a suveranității (paravan pentru abuzuri interne) - în scopul Adormirii tale și a ambițiilor tale cauzatoare de nefericire.

Statul ia asupră-i sarcina împărțirii generoase și ”echitabile” a fericirii în rândul populației. Fericirea - prin uciderea oricărei ambiții individuale. În loc să împlinești o nevoie, o înăbuși în fașă. În locul nevoii individuale, e plantat deîndată ”mai nobilul” scop național.