duminică, 15 octombrie 2017

Începutul unui bun sfârșit

Cred că am citit maximum zece pagini din romanul lui Attila Bartis, Sfîrșitul, ca să pricep că asta-i cartea care n-aș vrea să se termine niciodată. Nici nu contează despre ce este, dacă e scrisă în modul ăsta până la final, e perfect! Citind, e ca și cum te-ai mângâia tandru dar stăruitor de-a lungul venelor cuprins de amintiri apăsând cu unghiile roase inegal sau netăiate indiferent când sângele ce începe să curgă adunat în muguri mici roșii colo sau dincolo pe traseul săpat în timp și cu răbdare prin șpațirul necontrolat al unghiilor netăiate pe piele.

marți, 10 octombrie 2017

Toropeala

Mi-e somn, aud totul, aud nedeslușit, nimic nu-mi scapă, prind orice sunet, iar sunetele nu intră pe-o ureche și ies pe alta, le amplific, nu știu bine cum, cu urechea ori cu mintea, până la dimensiuni explozive.

Starea de pândă a ucigașului din fiecare dintre noi, toropeala vigilentă dinaintea somnului, tulburat de orice zgomot cât de mic repetat la intervale ce nu îngăduie calculul sau preîntâmpinarea, o ușă cu broasca veche, înțepenită, gemând ascuțit și neașteptat, un scuipat colectat din toți rinichii, un capac de canal izbit de-o roată, frânturi croncănite din conversația cu tonalitate înaltă a familiei ce are un băiat talentat, emigrat în Germania.

Duminicile sunt ca vizitele neanunțate în case străine. Neinvitat, duminica te face să te simți străin în tine însuți, dar te și îmbie la introspecție, ca și cum dorind să scapi din tine te apuci să sapi galerii și astfel, vrând-nevrând, ajungi să te descoperi, să te cunoști, cred că de aia detestăm duminicile, ne poftește să ne cunoaștem, să trăim mai împăcați cu noi, nu toți recunosc că le detestă, e cumva păcat să gândești asta, „duminica e sfântă”, nu te atingi de această zi de odihnă și reflecție, rugăciune și căință, crimă și pedeapsă, sense & sensibility.

sâmbătă, 7 octombrie 2017

Cărți așa-și-așa

O linie foarte subțire desparte o carte “mare”, de una bună, bine închegată, dar de larg consum.

Întâlnesc, de exemplu, expresia: “Gândește-te, Daniel, fir-ar să fie, gândește-te!” (Rosa Montero - Instrucțiuni pentru salvarea lumii)

Pentru a găsi o soluție urgentă să scape din captivitate, un personaj își vorbește în gând sieși, chemându-se pe nume: Daniel... Niciodată, în vremuri de restriște, nu mi-am vorbit singur în felul ăsta, spunându-mi “Cristian” ca un scrântit. Asta e o replică caracteristică unui thriller de cinema sau seriei Die Hard cu Bruce Willis.

Dacă e să fiu constrâns de o situație limită, știind că trebuie să ies rapid din ea, gândesc pur și simplu, nu încep să-mi adresez îndemnuri de a gândi, ca și când aș fi o altă persoană, desprinsă din mine însumi.

Cel mult, mă întreb în gând, panicat: “Acum ce dracu’ fac?” În nici un chip nu sub forma: “Acum ce dracu’ faci, Cristiene?” Poate doar de-aș fi Maia Morgenstern ori altă actriță româncă, excesiv de teatrală, incapabilă să-și iasă din rol după ce coboară de pe scenă... V-am făcut acum să percepeți ce tâmpit sună?

Prezența acestei mici replici complet nerealiste în, totuși, reușitul roman pe care-l citesc zilele astea desparte lucrarea lui Montero de cărțile excepționale.

joi, 5 octombrie 2017

Festival de literatură - faza pe județe

Festivalul de literatură organizat anual (și) în Timișoara (FILTM) se transformă treptat într-un eveniment interjudețean, româno-ex-iugoslav (n-am info despre cine face “casting-ul”).

De ce am aduce atâția scriitori netraduși în românește? Ce facem în situația în care, în urma întâlnirii cu ei la FILTM, ne vine pofta să-i citim? O să mă apuc să învăț slovena, sârbo-croata? Traducerile, la noi, nu țin pasul cu festivalurile.

Salvează o mare parte din “ștaif” prezența d-nei Gabriela Adameșteanu (o scriitoare remarcabilă; posibil cea mai bună prozatoare a noastră). Noroc și cu Dan Lungu & Ion Vianu.

În vremea asta, la festivalul similar din Iași “headliner-ii” sunt, în 2017, laureați ai premiului Nobel (minus Svetlana Aleksievic, care a contramandat), iar în anii trecuți, scriitori de talie internațională (mulți, deja publicați cu succes de Polirom).

Pe de altă parte, chiar era necesar ca și festivalul de literatură să primească particula TM!? Toate-s TM acuma? TMBase (ierte-l Dumnezeu), JazzTM etc. În plus, TM vine de la Timiș, nu de la Timișoara (numai la tv mai auzim despre județul Timișoara). Timișoara e TSR, știm asta de la aeroport...

miercuri, 4 octombrie 2017

Haters vs amorțiți

Este curată prostie să etichetezi ca hater un om care dovedește spirit critic - așa, simplu și fără a clipi, i-ai zis hater și cu asta ai rezolvat!

Am văzut că, mai nou, la categoria ‘haters’, milenialii insipizi includ cu o ușurință tembelă nu doar pe Gică Contra, ci și pe oricine își exprimă un oarecare dezacord, chiar dacă-i bine argumentat!

Hipsterul milenial crede (susținut de imitatorii lui nerozi, mai în vârstă) numai într-o neutralitate leșinată. I s-a urât cu răul. Dar și cu binele.

Hipsterul milenial nu-i așa convins de utilitatea Libertății. Libertatea include și dreptul la liberă exprimare, care include - la rândul ei - și dreptul de a mă indigna, de a critica, de a combate, de a nu ne poziționa mereu într-o împăciuire tâmpă unii cu alții.

marți, 3 octombrie 2017

Call me names

Fiecare nume poartă-n el o rugăciune pentru existență. Cu cât este mai adesea rostit, cu atât purtătorul său va trăi mai multe vieți. De unele, nici măcar nu va fi vreodată conștient! Dar simpla rostire a unui nume funcționează de la sine, își vede de rolul ei.

luni, 2 octombrie 2017

Grotesque

„(...) are aspectul fără de vârstă al femeilor care nu prea îmbătrânesc, dar care abia dacă au fost vreodată cu adevărat tinere.”
Cât acid! Functionează ca un catharsis neîndurarea de soiul ăsta, transpusă în text ca un fals compliment ce sfârșește prin a-și dizolva destinatarul.

Kafka, Castelul. Până la ce prag de suportabilitate ar putea grotescul să iște umorul, să stârnească râsul, măcar pufnirea, zâmbetul? Probabil că până-n punctul în care se subțiază, prin întindere, hotarul care-l desparte de oroare.

Limbajul visului în Castelul. Absurdul. Oprimarea. Tensiunea neputinței, picurată lent - citind, împotmolit în lectură, ai dori-o canalizată în violență, descărcată subit printr-un eliberator gest brutal. Izbăvirea prin violență.

Cleiul visului, mișcarea greoaie, fluxul aberant al replicilor sau, dimpotrivă, luciditatea lor pătrunzătoare, căzând greoi, dar clar ca un diagnostic psiho. Blocarea tuturor căilor, pustietatea străzilor și frigul. Idolatrizarea ierarhiei birocratice, interșanjabilitatea fantastică a funcționarilor.

Din relatările încâlcite și adesea contradictorii ale sătenilor, K. își figurează o „realitate” mai bogată despre castel decât dacă l-ar fi vizitat el însuși la pas. Castelul se metamorfozează pe nesimțite în ceva mai mult decât un ansamblu de clădiri administrative - devine un înțeles, o semnificație, o poveste - niciodată aceeași - spusă în varii moduri de fiecare dată.

Ascunzându-se în spatele munților de dosare, funcționarii castelului împrumută ceva din aura și intangibilitatea unor spectre de zei olimpieni. Tăcerile lor impun respect, dând un sens și-un miez găunoșeniei. Acolo „se lucrează”. Nimeni nu știe cu exactitate ce anume „se lucrează”. Distanța, și nu meritul, conservă autoritatea. Inaccesibilitatea hârțogarilor menține viu mitul, iar pe ei îi supraumanizează.

marți, 26 septembrie 2017

„Dezemotificarea”

Scenă din L'Amant de Jean-Jacques Annaud
Palma, mai rece decât frigul de afară. Căptușeala palmei prin care circulă liber tot ce știu și tot ce n-am aflat încă despre tine. Dârele amprentelor, canale săpate în vinilul palmei, pe acolo îți circulă muzica sufletului, ascultată în microscopica incintă acustică a palmei mele. Groove peste groove, palmei nu-i trebuie rotație și ac pentru a fi cântată. Palma mea absoarbe nemijlocit muzica din amprenta palmei tale.

Strângerea de mână ce anticipa vag înflăcărarea vicioasă de mai târziu - în Amantul lui Marguerite Duras. Bancheta din spate a mașinii, degetele cu răsuflarea întretăiată de strânsoarea celorlate degete, privirile ce nu se-ntâlnesc, evitându-se, fiecare caută să deslușească lumea prin fereastra din dreptul căreia se află, strada ce trece, orbi de pasiune.

luni, 25 septembrie 2017

Vremea tuturor cântecelor

A fost o vreme când oamenii orașelor cunoșteau toate cântecele timpului lor, erau puține și frumoase și erau despre începutul unor (prime) iubiri. Cântecele erau jazz & romanțe - la oraș. Doine - la țară.

Cântece știute de toată lumea, pentru că toată lumea asculta același lucru, precum (dintotdeauna) respira același aer.

Totuși, nu m-aș întoarce acolo. N-aș purta, de exemplu, obligatoria pălărie s-o ridic de câte ori ar trece o doamnă pentru a-i arăta c-o respect mă iubesc și mă-nsor cu doamna ca mai târziu pe urmele lipicioase ale pasiunii scurse s-o fac curvă și împuțită să o lovesc s-o diminuez psihic să aștept ca ea să spele după mine.

Nimic nu s-ar mai alege de pălăria mea ridicată prompt, galant și curtenitor, acum ceva vreme, doar pentru a fute și a procrea.

sâmbătă, 16 septembrie 2017

„În sufletul tău era un cântec: cine l-a ucis?”*

"Singurii prieteni pe care-i iubim cu adevărat sunt cei cu care avem foarte puține lucruri în comun, care nu au același preocupări ca noi și pe care-i vedem cât mai rar cu putință. De altminteri, prietenia nu subzistă decât atâta vreme cât nu ne manifestăm, cât nu  vrem să fim mai mult decât suntem."

*Citesc în Cioran, Caiete/1963.

Extazieri de canapea

Vremea extremelor - de la goana sterilă la nemișcarea îmbâcsită. Nici una, nici cealaltă nu rezolvă nimic. Sunt ambele cel mult un scop în sine. Atât nemișcarea cât și alergătura fără sens sunt numai niște tulburi semne ale trecerii. Marcaje, indicatoare, panouri de pe margine și cam atât. Însoțitoarele trecerii. Mărturii că trecerea se petrece. Înlemnind sau gonind în van, nu schimbăm nimic din destinul nostru, nu lăsăm nici o urmă în trupul timpului. Timpului nu-i poți provoca cicatrici.

vineri, 15 septembrie 2017

Vezi, ăsta-i cusurul!

 Don De Lillo, Cosmopolis: „- Care-i cusurul rațiunii umane?
                 - Care?
              - Se preface că nu vede oroarea și moartea de la capătul planurilor pe care le construiește. Acesta este un protest împotriva viitorului. Ei vor să țină la distanță viitorul. Vor să-l normalizeze, să-l țină deoparte, pentru a nu le distruge prezentul.”
Ce te faci, totuși, cu cei ce se străduiesc să țină prezentul deoparte, în demersul lor deznădăjduit de a opri viitorul (pe care-l presimt - poate în mod greșit - ca neprielnic)? A trata cu orbire micile fericiri tangibile, a le lăsa să treacă pe lângă tine, defavorizându-le în așteptarea unei iluzorii fericiri „mai mari”, promisă de-o închipuire barocă, așteptată să vină din viitor ori să fie întâlnită undeva într-un viitor nesigur.

Fericire promisă. Imaginație barocă. Orbire prezentă. Discreditarea palpabilului, a micii bucurii făptuibile.

Viitorul dă buzna peste noi, deghizat în trecut. Ba nu: trecutul dă buzna peste noi, purtând hainele viitorului.

Coșmar - trecutul nesfârșit, prelungit (infiltrat) în viitor. A nu te desprinde de condiționările trecutului, contribuind mai departe la perpetuarea lui în prezent, la consolidarea moșternirii lui toxice în viitor.

Ce aș păstra eu din trecut? Spațiul sacru al copilăriei mele neliniștite. Casa, curtea mare, neîngrădită, copacii imenși. Decorul.

joi, 14 septembrie 2017

Septembrie

"Era după-amiaza devreme, la sfârșitul lui septembrie; din mângâierea răcoroasă a brizei, din căldura delicată a soarelui și din foșnetul uscat și nevăratic al copacilor, ai fi putut ghici cu ochii închiși ce lună este, poate chiar și ce săptămână."  
(Philip Roth - Contraviața, Polirom, 2017, traducerea Alexandra Coliban)

miercuri, 13 septembrie 2017

Îmi vine câteodată „dorul” de a povesti, simt cum se țese în mine povestea, însă ceea ce „iese” este doar deconstrucția acesteia, sunt părțile ei componente, nici măcar toate, neasamblate, dar obsesiv „punctuate”, preocuparea pentru o punctuație corectă; deșirarea poveștii, mama țese, copilul desface, mama dă viață, copilul o consumă pe nimicuri de țiplă, cei prea dezlegați de mamă nu pot construi mai nimic: li se năruie, li se rupe, se deșiră, trebuie mai înainte de a se apuca de lucru să-și regăsească mama și s-o zidească în munca lor, pentru ca efortul să capete sens și trăinicie și să nu se limiteze totul doar la stadiul unei demolări controlate.

luni, 11 septembrie 2017

Definiții

„Morala - răutatea îmbrăcată în haine prezentabile.” Doar că nu mai știu cine a scris asta. 

 „Viața lui fusese atât de amară în vara asta, încât salutase cu o bucurie răutăcioasă fiecare zi ploioasă și se simțea relativ bine când auzea câte o frunză veștedă foșnind pe aleea de nisip.” Asta știu că a scris-o portughezul Peixoto, în numele și fără acordul expres al unuia dintre personajele Cimitirului de piane.

Viața ca o sfadă

Visele sunt pentru cel care (le) visează, atâta timp cât el visează, tot atât de reale ca orice experiență din starea de veghe. Pradă ușoară. Caligrafia cu pete vâscoase, apropiere, pe urmă, iarăși - prăbușire. Fiori, răceală, luăm distanță, neputința și deșertăciunea cuvintelor. Chinul potrivirii lor într-o sintaxă.

sâmbătă, 9 septembrie 2017

Un chip

Cineva, la extremitatea firului nevăzut, apucă de un capăt, eu - de celălalt, tragem amândoi întindem coarda după care unul dintre noi începe să tragă mai tare celălalt zâcnește se urnește și acum fie se rupe firul, mă rup eu sau tu, iar povestea se oprește aici, fie începem să schițăm niște pași funambulești prin urmare iată-mă scos din casă din carapacea dulcei devitalizări (motivația schiloadă, absența unei tensiuni ce ar fi de natură să miște lumea și pe noi odată cu ea). 

Mă mișc, privesc, ating, firul se întinde, nu e o ață ce mă leagă, e una ce mă dezlănțuie, e coarda care - trasă - poate declanșa alarma, e rațiunea care-mi spune că merită să-mi trec mâna prin păr - ca să-mi „confer” un chip, ca să-mi regăsesc chipul.

E frig, mă strâmb, mijesc ochii, îmi consolidez ridurile în soarele brutal, înghețat, atârnând undeva aproape de linia orizontului, mușchii, dezobișnuiți, se contractă, ajuns la capătul aței îmi pare că port în spate o raniță îndesată cu pietre - poate fi, însă, răceala din aer, nerăbdarea de a fi, bucuria de a ferici.

vineri, 8 septembrie 2017

Mitologii personale

Propozițiuni. Mama este iubire; tatăl e cuvânt. Mama - iubire & complicitate, camera de refugiu, panic room; tatăl este penetrarea și fisurarea mitului, a imaginii idilice, a paradisului, destructurarea acestora prin înțelegere. Tatăl e verbalizare, e dezinfantilizarea relației mamă-copil prin demitizarea ei. Tatăl e textul. Textul repetabil, revizitabil și revizuibil. Mama este irepetabilă. Mama e visul. Tatăl este interpretarea visului.

„Atunci când psihanalistul susține supremația cuvântului rostit față de act, se facilitează înregistrarea pacientului în ordinea paternă.” (Christopher Bollas, Isteria)

miercuri, 6 septembrie 2017

Grădina plăcerilor lumești*

Citesc prea mult pentru a mai putea scrie și eu ceva "din mine". Sunt astupat cu citate, cu stilul & cărțile altora. Citesc atât de mult încât mă strămut cu totul în dosul rândurilor citite, care - mai ciuntit sau mai cursiv - mă scriu ele pe mine, până la un nivel îndestulător, ce mă secătuiește (colateral) de inspirație și de inițiativă.
"Swan o trase pe Deborah în jos, lângă el, dorind să se ascundă în trupul ei; să-i transmită ceea ce știa că trebuie să-i spună: că exista îndiguită în el o mare iubire, dar că nu putea fi lăsată liberă. Cu cât zăcea mai rigidă iubirea aceea în el, cu atât era mai frenetic trupul său pentru a o convinge atât pe ea, cât și pe el însuși, că într-adevăr o iubea."
Grădina plăcerilor lumești - Joyce Carol Oates, Polirom, 2012

duminică, 3 septembrie 2017

Traducătorule!

"Maintenant nous voilà bien baisés!"
Părerea mea e că în condițiile în care "concepția ta despre lume și viață" nu-ți permite să traduci asta cu un tranșant: "Și acum, iată-ne futuți!", ci poți emite cel mult un "Acum uite cum ne regulează", altfel simți că ți s-ar rupe încheietura mâinii, nu ești de fapt un traducător! Lasă traducerea pentru alții, care nu se îneacă în propria pudoare.

Dacă tu, în calitate de traducător "titrat", căruia i-a fost dat pe mână ditamai Ritualul primăverii de A. Carpentier, scriind futut în loc de regulat, ai senzația dezintegrării și te temi năpraznic de judecata de apoi, fă-te pastor, predicator, profesor de violoncel.

Ești un caz trist, nesimțind diferența de impact (sonor, literal, literar, stilistic, cum vrei) dintre boașe și coaie, alegând întodeauna boașe, de parcă ți-ar fi rușine că-ți va citi mama lucrarea.

Nu știu, apoi, unde să încadrez expresii ca: "înapoiați mintali"! Mintali?

Nu e prima oară că am de-a face în acest chip neplăcut cu dl Colàn. La fiecare contact cu domnia sa, devin și mai frustrat că n-am învățat spaniola, ca să fi citit fără obstacolul perdeluțelor lui mămoase, protective, de domnișorică bătrână, marile cărți ale literaturii hispanice.

sâmbătă, 2 septembrie 2017

Dacă plouă...

Plouă: nu trebuie să pleci nicăieri. Cu toate că aș pleca - departe, străin; hotel. Fără o treabă anume. Ies din hotel, o iau la dreapta, la stânga, dau ture pe străzile necunoscute din jur. Iau masa, ieftin, la colț. Mă privesc pașnic, dar îndelung, cu oamenii care acceptă asta.

Priviri prin fundul sticlei

Chinul de a fi perceput întocmai cum mă percep eu! Dezamăgirea pe care o încerc, fără greș, deîndată ce dau peste imaginea mea deformată, circulând în mica mea lume. E o luptă de Quijote: nimeni nu e văzut așa cum se vede el însuși, nici așa cum este de fapt!

„Mă consolez cu gândul că nu ești fericit. Că nu ți-ai reluat și umplut viața în absența mea.” Nefericirea proprie, mai ușor de îndurat, cunoscând nefericirea celui pe care-l iubesc, ori de care mă simt legat (dependent).

Mai apăsătoare decât o pierdere în sine pare a fi compulsia de a te asigura că nu suferi de unul singur, că nu suferi mai tare, de asemenea.

Toți tânjim să fim ținuți de mână. Cât trecem puntea. Cât ne schimbăm firea. Cât ședem pe oala de noapte. Tandrețea obligatorie de după futut. Toate perversiunile-s permise, cu condiția singulară ca-n urma lor să rămână o ținere oficială de mână.

vineri, 1 septembrie 2017

tout est interdit, sauf ce qui est permis

Viața - farmecul ei confiscat de atâtea lucruri nepermise & de auto-oglindiri înșelătoare, de „standarde”, jaloane, determinări părintești, tipare și ștachete. Necuprinse de lege, nescrise. Unele sunt ilegale; altele - imorale. Ori gesturi fără nume, a căror făptuire te poate costa, socialmente, disoluția irevocabilă.

„Se râde” dacă un băiețel are înclinație către balet și altul nu știe să înoate la 10 ani, iar altul scrie & citește întreaga ziulică în loc să frece temeinic un smartphone, dar nu se prea descurcă cu fetele, cu iubirea. Nu se poate desprinde de mamă. Bea încă lapte cu biscuiți, la 42 de ani. E slab și are burtă.

Se înțelege mai bine cu femeile decât cu bărbații. Prieteni buni. Totuși, disprețuiește inconștient femeile pentru bipolaritatea lor extenuantă.

Adoră plantele, se oprește din drum ca să inspire parfumul promis al unei flori sau pentru a o încadra într-o fotografie. Ascultă muzică în loc să facă curte, în loc să-și aștearnă moale pentru un somn bun.

Toate astea nu rămân nepedepsite și vor fi aspru judecate. Numeroșii neiertători! Slăbiciuni care se plătesc. Însă nu plătești prin a fi adus înaintea unei instanțe obiective, de ordin divin. Neiertătorii te fac ei însiși să plătești, erijându-se în dumnezei ai putreziciunii.

Aștept o carte care să mă invite să mă arunc în ea, ca-ntr-un adulter livresc. Să las totul și să plonjez în ea. Să-mi pună capul pe umăr, să-mi întindă mâna fără teama că intră cineva.

joi, 31 august 2017

Mari finaluri

Am reușit să-l aduc la bun sfârșit pe Sábato, a meritat finalul, dar poate și pentru că restul mersului cărții mai că mi s-a șters din memorie (nemaipăstrând decât amintirea unor elemente de structură), nu am putut desluși legătura finalului cu restul romanului.

Descrierea îndelungă a morții unui tată, în prag de mumificare încă din timpul vieții; moarte care seamănă în tușele ei generale cu o alta... Moartea ce te transformă, în cele din urmă, într-un mod nedorit de brutal, în bărbat. Înăuntru - același copil, prizonier.

Poate că romanul lui Sábato este chiar despre precaritatea oricărei structuri.

miercuri, 30 august 2017

Micul print & regina pipotelor

Ca să mă exprim ca-n cartier: eu n-am pus niciodată botul la imaginea de eternă și neconsolată (era să scriu neconsumată) victimă, cultivată cu minuțiozitate de Prințesa Diana și de alții - pe seama ei. N-am putut empatiza. Eu "am ținut" întotdeauna cu Charles. Era mult mai amuzant. Asta până a fost publicată fotografia numitei Parker-Bowles.

Unde mai pui că nu mi-a plăcut nici prezența fizică a Dianei, de care poporul tabloidic era și mai este hiperexcitat!

Șocant sau nu, nici Jackie Kennedy nu mi-a pus deloc probleme senzualicești. Nu înțeleg unde naiba îi văd unii frumusețea (nu vorbim aici de întruparea ei pe marele ecran, făcută cu talent de splendida Natalie Portman)! Cred că oamenii erau pe atunci tentați să-i confunde ținutele impecabile cu fizicul.

Cultul pentru aceste două nedreptățite de soartă poartă o importantă componentă populist-comunistoidă în sine. Ce să mai vorbim de exagerările de prost gust.

marți, 29 august 2017

Soarele gol

A fost apoi soare, au fost nori, și din nou soare, iar din soare s-a desprins un gest, a căzut un trup cu brațele-n lături sau poate doar capul acela pletos, de meduză, eclipsând lumina. Se făcea că era un soare orbitor, ca obsesia, nu mă uitam la el, era doar acolo, îi primeam smerit explozia în ochii plecați.

Obsesia e altceva. Obsesia este lumea redusă la o unică ființă, de obicei plăsmuită, de obicei inexistentă, în orice caz, departe de felul cum o plăsmuim. Lumea micșorată, reîntoarsă în atom, lumea pre...

Obsesia e altceva: o idee fixă, necesitatea de a (te) convinge, căderea rațiunii sau punerea perversă a rațiunii în slujba nebuniei. Rațiunea servilă. Cum stă ea și tocește cât e ziua de lungă, tare-i mai e jind după rătăcire și un strop de analfabetism! Rațiunea, jinduind după necunoaștere. Rătăcirea ca țel. Dezmembrarea. Nori și previzibila instalare a tăcerii. Și apoi, nu uităm că vine din nou iarna.

luni, 28 august 2017

Casa

Visez o casă în care am acces doar parțial. O casă mare, sobră, de-o frumusețe simplă. Impunătoare. Casa în alb și negru. Ferestrele au ramele negre. Cerdac, balcon închis - din lemn. Iubesc casa asta, ador s-o privesc, mă pierd în ochiurile geamurilor ei verzui, dar lucru ăsta mi-e permis numai de la distanță. Înăuntru, am acces în bucătărie și atât. Tânjesc să fiu primit peste tot, dar îmi rămâne exclusiv consolarea găurii cheii, cât să cercetez chiorâș odăile interzise.

miercuri, 23 august 2017

Vânătoarea de mulțumiri & aplauze

"În toate și în toți simt impostura, peste tot văd doar iluzie și minciună. În consecință, relațiile mele cu ceilalți sunt grav compromise. Când întâlnesc un om adevărat, primul impuls este să cred că-i o neînțelegere sau că am halucinații."
(Emil Cioran, Caiete)

Apă grea


marți, 22 august 2017

Auf der Heide blüht ein kleines Blümelein und das heißt: Erika

Erika, fata mamei, dedicată întru totul mamei sale și activității sterile de profesoară de pian. Erika își franjurează pizda cu lama de ras, opera ei de artă, multiplicând prin secționare numărul natural al labiilor - de la patru, la nenumărate; trandafirul uscat al pizdei culturale a Erikăi. Erika K.

Fetița oprită prematur din creștere, mânată și mâncată de curiozități sexuale, vrea să afle ce se petrece mai exact în timpul actului, dar nu practicându-l, ci privind: de aproape, disecându-se clinic cu lama furată de la tatăl cel internat la ospiciu. Tatăl - nebunul închis, nebunul dinăuntru. Mama & fiica - nebunele din afară.

Închisoarea lor - căminul lor încremenit, infect, garderoba nouă, nepurtată, a fetei bătrâne, mirosul mămos de mâncare de care mama se folosește ca s-o ademenească, iar și rar, pe răscoapta profesoară de pian înspre casă. Casa lor. Viața lor împreună. Doar ele două, televizorul, mobila, hainele învechite prin nepurtare.

Și pizda franjurată cultural a Pianistei, tăieturile mereu reîmprospătate - singurul act de trăire autentică. Nu o doare, nu simte că-și face rău, în modul ăsta vede ce-i pe dinăuntrul ei. Sângele ce îi amintește că nu e moartă decât sufletește.
„Ea știe că îmbrățișarea mamei o va devora și digera până la ultima bucățică și totuși este atrasă de ea în chip magic.” (Elfriede Jelinek)

vineri, 18 august 2017

Neputința și cedarea

"When anything can become a weapon, that chips away at the hope that terrorist attacks are somehow predictable or controllable. It does not take any special skills or resources to obtain a van and drive it into a crowd of innocent people. All it takes is motivation." 
"Years of research has found that fear can eventually divide and poison societies, hardening people against perceived outsiders, even causing them to abandon key values. This kind of attack, using one of the most ordinary objects of daily life, could heighten that effect. 
The political scientists Marc Hetherington and Elizabeth Suhay, for instance, have found that when people who are usually open and trusting toward outsiders feel they are at risk of a terrorist attack, they become more likely to support harsh, authoritarian policies and more willing to sacrifice civil liberties in exchange for perceived safety." 
 N.Y. TIMES

marți, 1 august 2017

Chopin

Muzica lui Chopin mă învață să regret. Îmi educă regretul pentru un timp pe care nu l-am trăit, nu l-am cunoscut și la care, în mod conștient, nu aș vrea să mă „întorc”, găsind mai multe argumente raționale contra decât pro chestiunii întoarcerii. Nostalgia picurată de Chopin - senzație de antemporalitate, o insulă desțelenită de timp înghetat mișcându-se haotic prin secolul al XIX-lea, o placentă nepopulată, umflată ca un balon, placenta fără făt în ea, dar depozitând multe dintre angoasele Omului ce tocmai prinsese a se contura ca individ. O devenire de lungă durată, cu multe regresii și rătăciri, ce nu s-a încheiat nici astăzi.

duminică, 30 iulie 2017

O carte minunată*

Despre relația dintre greșeală și mântuire. Despre imposibilitatea de a fenta viața fără a fi deconspirat, preferând în locul aerobic-ului neostenit al sufletului o superficială conduită ireproșabilă, ce nu te expune încercărilor vieții, ispitei, greșelii = învățării, devenirii.

Citim printre rânduri că nepătații, cei nesupuși greșelii, negreșind - e cu neputință să fie mântuiți.

Alături de iubire și iertare, înțeleg că greșeala e un fel de necesitate, cel puțin - o etapă, pentru o reală convertire. Nu văd cum ar fi cu putință să ne convertim în profunzime de pe poziții neutre, călduțe, perfect „pamperizați”, aseptizați în raport cu lumea. Greșeala cristalizează iubirea și este un ideal antrenament pentru a privi în sine și a te pregăti pentru a fi iertat.
"Privind adânc în mine însumi și apoi în jur la viața altora, mă întreb ce e mai dăunător: destrăbălarea sau resentimentul? E atâta resentiment printre cei 'corecți' și 'drepți'. E atâta judecată, condamnare, împietrită prejudecată printre cei 'sfinți'. E atâta furie înghețată printre cei preocupați doar de evitarea 'păcatului'."
*Henri J. M. Nouwen - Întoarcerea fiului risipitor, Humanitas, 2017, trad. Monica Broșteanu

joi, 27 iulie 2017

vineri, 30 iunie 2017

manifestarea brută a Autorității

Votanții PSD asistă paralizați la toate mofturile manifeste și mașinațiunile șefuților PSD. Nici o reacție critică, ce să mai pomenim de-o respingere fermă!

Dar, nu demult, așa erau și alegătorii PD-L. Nu-i scoteai dintr-ale lor, din adorația lor pentru Băsescu, nici să le tragi cu tunul în timpane.

Acesta-i, în realitate, publicul fascinat de manifestarea brută a Autorității. Indiferent despre ce partid vorbim, în astfel de formațiuni politice își regăsesc menirea & visurile indivizii simpli fără individualitate, supuși și obedienți până la autodizolvare!

duminică, 25 iunie 2017

Proustii

« Je ne puis comprendre qu'un monsieur puisse employer trente pages à décrire comment il se retourne dans son lit avant de trouver le sommeil. » (Lettre de refus du directeur littéraire des éditions Ollendorff à Proust, 1912).

(Publié le 25/06/17 Source lepoint.fr)

sâmbătă, 24 iunie 2017

Autoritarism și libertate

"Fuga în simbioză poate alina suferința pentru o perioadă, dar nu o elimină. Istoria omenirii este istoria creșterii individuației, dar este și istoria creșterii libertății. Aspirația către libertate nu este o forță metafizică și nu poate fi explicată prin legile naturii; este rezultatul necesar al procesului de individuație și de creștere a culturii. Sistemele autoritariste nu pot desființa condițiile de bază care înlesnesc aspirația spre libertate; nici nu pot reduce la tăcere aspirația spre libertate care izvorăște din aceste condiții." 
Erich Fromm - Fuga de libertate, TREI, 2016, trad. Cristina Jinga

vineri, 16 iunie 2017

Faire un rêve

Am făcut un vis aseară. Eram noi doi. Tu și el. Eu sunt el pentru tine, când mă povestești altora.

vineri, 9 iunie 2017

Oamenii se mai și schimbă...

Cine n-are teniși să-și cumpere! 

Persoanele care nu poartă teniși (măcar din când în când) nu-mi inspiră încredere. Mulți consideră (greșit) că personalitatea li se fortifică printr-un flux ce urcă din pantofii lor țepeni & eleganți înspre cap... 

Arătați că sunteți mai puțin speriați de ceea ce gândește antena satelor despre voi, cum?, purtând mai des teniși! Nu există o vârstă clar delimitată pentru aceștia. 

N-am încredere în cei ce refuză să poarte teniși, cum n-am încredere în (și chiar mă sperie) cei care pot trăi senini fără muzică. Admir oamenii al căror farmec răzbate dincolo de preocuparea pentru felul cum arată. Iar tenișii sunt simbolul unei nepăsări sexy.

vineri, 2 iunie 2017

Dormiușor Dan

După demisie, Nicușor Dan emite compulsiv, pe te miri unde, inepuizabile și inadecvate păreri somnifere. La interval de câteva ore, îmi apare pe aplicațiile media pe care le frecventez câte o proaspătă spusă de-a lui. Iar până acum, n-a făcut decât să-și agraveze postura penibilă, încercând excesiv să se justifice despre cum a dorit el să asigure bazinul electoral al USR, practicând non-combat-ul.

Am intuit dinainte de alegeri că ND prezintă toate semnele unui personaj inept, dar am închis ochii și am împărtășit asta doar în cercuri restrânse. Astfel au procedat și ceilalți votanți, care au pus ștampila pe USR din speranță, politețe și inerție.

Rămâne întrebarea: cum a reușit un asemenea ins fără contur să urce, totuși, atât de mult? Pesemne că împins în sus de incredibila nevoie a electoratului de schimbare și curățenie în politică.

Când îi citești /auzi opiniile despre "principiile USR", pe care nici nu e capabil să le enumere, fiind doar niște impresii romantice ale lui, când ND spune că discuția despre familie nu este prioritară acum (pentru el, nu, dar pentru cei 3 mil. de neadormiți întru Domnu', da), ci e prioritară lupta anticorupție, simți că te ia un val de milă amestecată cu furie, vag temperată de un hohot de râs.

Există o relație subterană directă între inițiativa celor 3 mil. de coalizați, intoleranța lor pentru diverse tipuri de căsătorii și toleranța publicului românesc față de faptele de corupție (vezi realegerea penalilor), relație pe care Nicușor Dan n-are flerul și capacitatea să o sesizeze.

luni, 29 mai 2017

Indisolubila legătură dintre constipație și bunăstare

În caz că ți-ai propus să pari bogat, trebuie să începi prin a râde mai rar din motive sincere și mult mai des din motive false, simulând că ești realmente înveselit de ceea ce doar tu auzi și vezi. Ai încercat să râzi și singur? Vei fi cu atât mai autentic!

În general, e recomandabil totuși să râzi mai rar. Râzând, pot intra în tine duhuri răuvoitoare, ce-ți vor afecta fără îndoială norocul la bani! E timpul, deci, să-ți faci pierdut, încet-încet, simțul umorului.

Odată cu reducerea izbucnirilor în râs, vei exersa un mai bun control asupra mimicii feței și posturii trupului. Ajută enorm o postură cât mai țeapănă, ceva de genul "gât de lup" - nu lăsa capul să se întoarcă singur către un oarecare punct de interes; trebuie să urmezi circuitul capului cu întreg corpul, ca și cum ai avea spondiloză.

Excelența înțepenirii nobile este atinsă, însă, atunci când izbutești să dai celorlalți impresia că te afli mereu în, să zicem, a treia zi de constipație necurmată.

Dacă te caci mai rar, și-ți afișezi cu talent suferința asta distinsă pe chip, cu toții vor crede că ești mai bogat decât te pricepi să arăți.

joi, 18 mai 2017

Cioran citește Proust (eu citesc Cioran & Proust, de asemenea iritat)

"De fiecare dată când revin la Proust, mai întâi mă irită, îmi pare prăfuit și am o singură dorință: să arunc cartea. Dar după câteva pagini (și sărind unele scene), vraja funcționează din nou, fie și numai din cauza unei formule bine găsite, sau a unei notații psihologice. (Proust e întru totul pe linia moraliștilor francezi. Aforismele abundă: le găsești la fiecare pagină, ba chiar la fiecare frază; sunt însă maxime luate de un vârtej. Pentru ca cititorul să le descopere, trebuie să se oprească și să nu se lase dus de frază.)" (Cioran - Caiete, Humanitas - 2016)

marți, 16 mai 2017

Legiferarea intimității

În ce mă privește, adopt linia unui con­ser­va­torism nuanțat: toate drepturile ci­vile pentru toți, nimeni (începând cu sta­tul) nu are dreptul să reglementeze inti­mi­ta­tea in­divizilor: homofobia e un ana­cro­nism în or­dine legislativă, chiar dacă ho­mo­se­xua­li­tatea rămâne, pentru orice creș­tin ci­ti­tor al Bibliei și respectuos cu ma­gisteriul moral al Bisericii sale, un pă­cat. Deci: da, pentru pactul civil, cu drep­turi suc­ce­so­ra­le și protecție socială ne­discriminatorie. Nu, în ceea ce privește adopția copiilor de către cuplurile gay. 
Teodor Baconschi - Revista 22

luni, 15 mai 2017

Revoluțiuni reacționare

Dacă-i întrebi pe nepregătite, francezii îți vor spune că-s avizi de schimbare, că vor soluții, că să se modifice, jos cu!, să cadă, să nu mai fie, s-au săturat de, destul! Bucuria victoriei, sărbătorită în stradă de suporterii lui Macron, a fost un dans de societate în comparație cu „revoluția” care ai fi zis că începuse odată cu alegerea lui Hollande, acum 5 ani. Mandatul lui Hollande s-a terminat cu un fâs de formă hexagonală. Ce a vrut n-a putut. Ce a început să facă n-a dus la capăt din cauza reacțiilor publice refractare.

Atunci când e vorba să-și susțină președintele în implementarea reformelor înscrise în programul electoral, în baza căruia i-au acordat votul, francezii se trag pe fund, îi întorc spatele, nu mai recunosc nimic, să se schimbe pe ici pe colo, dar să nu se modifice, ies în stradă, urlă, protestează, incendiază, sparg, fac grevă.

Franța nu este o țară guvernabilă, nici reformabilă. Franța merge înainte din inerție, de mare ce e, de turism enorm ce are (primul loc în lume, din câte știu!) și mai merge înainte, șontâcăind, târându-se, pentru că dacă ar fi să cadă, ar trage după ea Europa întreagă.

Teama de schimbare este cel mai mare inamic al Franței. Apoi, neputința oricărui politician ajuns la putere de a tăia din sau a regândi privilegiile sindicalizate - costisitoare și sufocante pentru economie, sperietoare pentru investitori.

Electoratul francez își schimbă, din când în când, președinții și partidele guvernante, ca să-și dea sieși impresia că-i mereu vigilent și că, alternându-le la putere, îi „pedepsește” pe politicieni pentru inerția care, de fapt, e în primul rând a lui - a omului de rând!

De când revoluția a devenit un prilej de a nu schimba nimic sau, și mai grav, de a promova întoarcerea într-un trecut idealizat, un război deschis pentru mai multe privilegii decât obligații și răspunderi, mi-e silă de termenul ăsta și de cei care îl susțin (atâta vreme cât nu sunt obligați să-l și aplice)!

joi, 4 mai 2017

Gratuități

Mi se întâmplă câteodată să intru, fără nici o treabă, prin aeroporturi, îmbrăcat smart casual, plimbându-mă nonșalant de colo-colo, și nu rareori companiile aeriene - impresionate de outfit-ul și de aerul meu de corporatist de succes, cu multe griji pe cap - mă remarcă imediat și se bat pe mine pentru a-mi oferi zboruri gratuite spre destinații de business exotice.

Ultima oară, am primit bilet până la Craiova, unde avionul nu avea escală, însă căpitanul a încetinit, a ieșit din cockpit și mi-a făcut el însuși onoarea să-mi deschidă ușa, dându-mi brânci în văzduhul gol fix deasupra uzinelor Ford.

Înainte de a sări, am apucat să mă descalț & să dăruiesc pilotului pantofii mei culoarea cognacului, business casual, serie limitată, piele de iepure, șase viteze, cutie automată.

marți, 2 mai 2017

Ziua Inocenților*

O carte roșie-n obraji, plesnind de sănătate! Un roman de-mbucate! De citit urgent.

Colecția RAO Contemporan, acum în curs de lichidare (7 lei bucata), ascunde bijuterii nebănuite, selecții din trezoreria literară spaniolă. Am mai spus că literatura spaniolă s-ar putea să fie cea mai miezoasă din lume? Da, însă nu chiar cu aceste cuvinte.

O carte a cărei copertă a patra, de data asta, nu minte deloc: "roman excepțional, inteligent construit, este povestea pe trei voci a..." (restul - între scoarțe).

Autoarea, *Rosa Montero, o minte cinică, testosteronic de inteligentă, îndopată cu umor de calitate și deloc acră la suflet.

La cerșit

Atenția - furată celorlalți măcar câteva minute - ne procură, se pare, o mângâiere sufletească aproape erotică, indiferent cu ce preț o obținem...

Numai așa se explică apetitul unora de a se confesa public unor semi-străini - fără să-i invite cineva - despre vizitele la medic, transplanturi, implanturi, micșorări de stomac, liposucții și, neapărat (!), costurile aferente.

A face un strop de impresie, a fi băgat în seamă, a obține un dram de celebritate, inclusiv cu dezastrele personale, e deja unul dintre banalizatele sporturi extreme, practicat pe muchia prostiei de-o majoritate copleșitoare.

Dintre aceste mărturisiri necerute sunt eliminate cu o suspectă grijă vizitele și diagnosticele primite de la obstretică sau ginecologie (ori poate că, între ele, femeile nu se opresc nici măcar aici; în timp ce bărbații n-ar recunoaște niciodată).

În plus, nu se vorbește despre sex decât sub forma umorului vulgar, gros, moment în care râdem cu toții, ca să nu părem văcarul satului și pentru a arăta că știm că "e doar o glumă".

N-am priceput nicicând de ce sexul (și anexele sale) ar fi demn de considerat un tabu, ca subiect serios de povestire între neprieteni, dar ulcerul perforat - nu!

Cu ce e mai puțin intimă o hernie personală revărsată decât un coit sau o înfloritoare chlamydia?

sâmbătă, 29 aprilie 2017

Reamintiri din copilărie

Eram copil. Mâncam și citeam mâncând. Pâine prăjită, frecată cu usturoi și roșii (sau presărată cu boia), la care se adaugă sare și (acum) ulei de măsline sau (pe vremuri) untură de porc, ce se absoarbe, lucind auriu, în pâinea caldă și crocantă. 

Un strop de Mediterană, la marginile de vest ale Ardealului (Crișana).

miercuri, 19 aprilie 2017

Votul - pedeapsa prostului

Turcii din diaspora (de ex, Germania, Austria) au votat majoritar (= peste 63%, respectiv 73%) pentru instaurarea unui regim prezidențial autoritar în Turcia. 

În condițiile în care ei trăiesc profitând, fie și la un nivel de bază, de libertățile sistemului democratic & economic occidental, totuși aleg ca acasă să fie instaurată legal semi-dictatura!

Unii spun că asta e democrația și, ca atare, trebuie respectat fiecare vot. Eu spun, simplu, că asta e prostia! În cel mai îngăduitor caz - ignoranță.

Turcii "europeni" îi condamnă prin DA-ul lor pe turcii din Anatolia la un regim de represiune de pe urma căruia primii nu vor "beneficia", aflându-se la adăpost în sânul mult ostilizatei Europe.

Sunt "analiști" care susțin că această alegere ciudată a diasporei ar fi o lecție la adresa lui Merkel sau a Olandei. Ce să zic, foarte inteligent mod de a răstigni o țară întreagă, țara ta natală (sau de origine), ca să te "răzbuni" pe Merkel... Cum spuneam, prostia umană în toată excelența ei!

Îmi pare rău pentru "analiza" frustă, dar de când cu stilul ăsta autodistructiv de a vota, tot mai răspândit pe glob, răbdarea mea se reduce odată cu intensificarea abuzului de democrație pe care-l comit cetățenii nepăsători, prost informați, emotionally challenged, ori cei ce încearcă să-și rezolve frământările psihice cu ajutorul ștampilei de vot, cu prețul oprimării sadice a minorității deschise și autonome, iubitoare (& capabilă să trăiască neangoasată în condiții) de libertate.

luni, 17 aprilie 2017

Luni, pentru mine

Orice zi de luni smulsă săptămânii de lucru e-o zi de luni sfântă! E o binecuvântare să nu lucrezi (pentru alții). Să am timp să fac ceva pentru mine. Altceva decât a câștiga bani. 

Puțini pot recunoaște asta: că sunt siliți să muncească. Majoritatea își pune la pick-up placa despre "îmbrățisarea" carierei, despre a fi dedicat, pasionat, captivat, plăcerea de a te adânci cu totul în muncă.

Nu dă bine să recunoști cu voce tare, public, că de multe ori nu-ți prea place. Că o faci de musai. Sau că ți-a ajuns. Trebuie să te prefaci muncitor, implicat, chiar puțin trist - când se mai întâmplă câte o sărbătoare națională și ești trimis la odihnă. Departe de binecuvântata și tonică vecinătate a "echipei dinamice". 

Dă bine să ceri să lucrezi mai mult, să protestezi contra vacanțelor, să te arăți deprimat dacă auzi ceva despre dreptul de a lenevi legal. Leagă-te de birou, în cazul ăsta, și stai la lucru neîntrerupt, până la cimentare. Beton.

sâmbătă, 8 aprilie 2017

In memoriam: a.l.ș & ceaiul în Sahara

Dintru început, ne regăsim plasaţi în opoziţie cu gesturile şi hotărârile în răspăr ale cuplului Moresby – o pereche de newyorkezi rătăcinzi prin Maghreb (Ţinutul apusului, în arabă). An emotionally disconnected couple - sună perfect în limba engleză şi poate că tocmai pentru că intuim din vreme această disfuncţie relațională, cădem pradă atât de lesne derutantei ambivalenţe a sentimentelor pe care le încercăm faţă de cei doi soţi.

Căci nu este vorba aici de o lectură obişnuită, ci de o relaţie amoroasă în toată puterea cuvântului, ce se aprinde, arde și, astfel, sudează relația între cititor şi roman. Protagoniştii îngăduie să le rămâi prin preajmă, să le calci pe urme, să le sufli în ceafă, până și să-i îndrăgeşti (cu toate că prețul emoţional plătit ulterior va fi enorm), dar statutul nostru de martori-tolerați al turismului lor suicidal nu va depăşi cu mult statutul ridicol al "respectabilului" cuplu de britanici incestuoşi, mamă şi fiu, care-i însoţesc o bucată de vreme pe Moresbyști.

Tribulaţiile femeii (Kit) prin pustiu - eu agonizând odată cu ea, sfâşiat de neputinţa de a o mântui, copleșit de năvala detaliilor intime greu de îndurat, timp în care ea, descătușată, devenind ceea ce-i era scris să fie, se face tot mai atrăgătoare, tot mai dezirabilă, regăsindu-se pe pe sine pe măsură ce se rătăcește. N-o poţi atinge, nu o poţi salva. Necazul e că realizezi cum, pe nesimțite, exact asta ai ajuns să-ți doreşti, identificat cu Kit: mântuirea ei. Cad repede în păcatul demiurgic, mă tentează să intervin în desfășurarea implacabilului, să schimb cursul predictibilei catastrofe. Sperând într-un happy end măsluit, în favoarea principiului plăcerii mele, nu fac decât a-mi așterne condițiile s-o încasez cu înmulțită cruzime - la final.

Am ținut să aflu mai întâi cui îi aparţine reinterpretarea în românește a titlului: Ceai în Sahara. Traducătorului, Alex. Leo Şerban (foarte curgătoare transpunerea, trădează mintea și degetele unui tip fascinat, puternic atașat de textul tălmăcit; se vede că nu a fost doar o muncă de mercenar - ca atâtea altele), sau editurii? Găsesc acest titlu mai inspirat decât originalul (The Sheltering Sky).

A.l.ș. mi-a făcut favorul să răspundă nedumeririi mele. Reiau aici binevoitoarea-i clarificare: "re-'traducerea' titlului îmi aparţine: cartea apăruse iniţial - în colecţia 'Romanul sec. xx' a Editurii Univers - cu titlul 'Cerul ocrotitor'; cînd Humanitas a preluat versiunea, am avut ideea de a-i da titlul primei 'cărţi' (prima parte a romanului, n.m. C.S.) - cu atît mai mult cu cît există o piesă lui Sting, destul de cunoscută, cu acest titlu (evident, inspirată de romanul lui Bowles...)."

„Inclasabilul” Paul Bowles este cel mai camusian autor „întâlnit” de mine - după Camus. Or, "camusian" are valoare de superlativ în umilul meu buchet de valori. O fi efectul stupefiant al nordului arab al Africii, atracţia hipnotică faţă de impermeabilitatea spiritului maghrebian în ochii neexersaţi ai occidentalului (Bowles locuind o însemnată bucată din viaţă în Maroc – 40 de ani, din 1945)? Or fi existenţialismul sau acest "senzorialism" literar, de largă răspândire pe atunci (1949)? În orice caz, din legenda ceaiului cu gust de nisip, băut ritualic în mijlocul pustiului, a ieşit o carte-durere de toată fruusețea.

Mi-am promis că o să schiţez doar câteva păreri despre Ceai în Sahara. Nu mă voi ține de cuvânt. Pe de-o parte, pentru că încă păstrez în mine rămăşiţe din disperarea mută în care-am înlemnit din seara când am încheiat lectura! Pe de altă parte, pentru că este extrem de dificil să eviți să înșiri prostii despre un roman sălbatic - făcut din tuşe înşelătoare, o compoziție picturală, impresionistă. Tablourile, trăirile, nu prind însă contur în închipuire, în felul dorit (presupun) de autor, decât dacă te abandonezi cu totul lor, dacă te avânţi nud în jocul lor alienant. 

Te afunzi fără burnuz în miezul topit al dogorii din deşert.

Orice lectură nu se desfăşoară mereu fără sacrifici, iar atunci când aceasta îmbie/împinge la "relecturarea" propriei vieţi, când te ia şi (mi) te coboară-n subsolul propriilor neîmpliniri, e iarăşi semn că ai dat de o Carte

Ceai în Sahara nu este genul scriiturii de admirat de la o confortabilă distanţă intelectuală, ci una sub al cărei ghidaj înșelător consimți să te lași pierdut sufletește. De citit sub atentă supraveghere (firile mai nevricoase), cu cineva alături care să vă ţină de mână, îndeosebi în partea a doua a cărţii. Iar la final, în braţe! În cazul apariţiei efectelor neplăcute, nu mai aveţi cui să vă adresaţi, nici autorului, nici personajelor, vă previn. Personajele se arată extrem de glaciale la cea mai mică tentativă cititorească de a le atrage într-o relaţie. Riscul declanşării unei iubiri neîmpărtăşite este uriaş.  

Sfat: nu primiți sfaturi!. Totuși, aranjaţi în aşa mod încât să nu terminați Ceai în Sahara noaptea, într-un hotel (nici gând!), ori singuri în casa pustie. Alt sfat: dacă între actuala dumneavoastră relaţie şi ultima, încheiată dureros, nu a trecut suficient timp (pentru autoanaliză) - nu vă apucaţi de citit! Nu încă. Are harul de a scormoni în noi geloziile fumegânde, unele active fără un motiv lămurit, altele - stârnite de voluptatea ce irumpe, neaşteptat şi scandalos, pentru restrictiva noastră bună cuviinţă, în trupul şi mintea (până la un punct, încremenite ale) lui Kit.

De asemenea, nicăieri mai viu, mai tangibil mitul personajului care prinde viaţă (doar) atunci când e citit - în rest, somnolând aplatizat între pagini: amintiți-vă capacitatea uimitoare a lui Port de a de a se desprinde din pagină, tridimensionat. În fine, poate de vină e iubirea mea inexplicabilă pentru deşert, pentru culorile sale, pentru darul său fără egal de a înnisipa lent, vrăjindu-i cu afectuoase halucinaţii, oamenii, de a le înlesni întâlnirea cu sine şi apoi cu moartea.

Iubesc şi eu deşertul cum iubea regretatul O. Paler Spania: total, dar cumva precaut, de la distanţă, profitând din plin de bogăţia fantasmelor ce apar taman, şi numai atunci, când obiectul iubirii noastre e absent ori ni se refuză.

Închei cu nişte consideraţii care m-au mişcat, făcute publice de un alter ego, comentator pe site-ul goodreads - probând, odată în plus, putința acestei cărți de a le rătăci unora minţile: More recently, I have realized that not the book qua narrative, but its singular intimacy with my person coloured the profoundness of my love-affair with this novel. As a result, my review must be peculiarly subjective for someone so accustomed to the pretence of objectivity

(Text apărut, într-o formă sau alta, pe masa_pustie în 2008)

vineri, 7 aprilie 2017

Nem estecate

Mesteci Proust și respiri mai ușor dacă-l citești în paralel cu alte cărți. Am bănuiala c-am mai scris aici, cu alte cuvinte, că În căutarea timpului pierdut e cel mai confortabil hamac, instalat în antecamera ce dă către o adormire grabnică. Dormi ca întors la origini. 

Într-un mod nelămurit, confruntată cu volutele textului proustian, mintea e condiționată să i se pară că se află în mijlocul unui vis, ca urmare somnolează dulce. Nu iese vis fără somn...

miercuri, 5 aprilie 2017

Românul Diesel

Ani de zile, românii și-au cumpărat diesel! "Îmi cumpăr mașină" - zice cineva. "Ia-ți diesel" - răspunde altul automat, din reflex, ca un suferind de Tourette. Puțini știu precis din ce motiv e musai să-ți iei diesel. Asta nu-i împiedică să te sfătuiească fără să ezite, chiar fără să-i întrebi.

Dieselul e un mit ce se transmite prin viu grai în familia românească, ca o zestre folclorică orală: din tată-n fiu. "N-am avut io, o să ai tu!" Dieselul e o "fata morgana" națională, ca „primul meu beemweu”. - "Și-o luat pruncu' mașină" - "De care?" - "Nu știu io, cre' că diesel."

Diesel - numa' bun să aduci cu el, întreagă, oala cu sarmale de la mă-ta.

"E cam leneș, dar consumă puțin". Ăsta da factor motivant! Românii și consumul. De parcă tații noștri ar fi consumat atât de mult cu daciile lor, troace pe patru roți, încât ne-au lăsat moștenire, înspăimântați, jurământul că noi nu vom face în veci la fel. 

Și de-ar fi vrut să consume, pe vremea aia nu se găsea benzină la pompă. Numere „cu soț”, cozi etc. Chestia asta cu consumul a însoțit generații de români (unii nici n-aveau o mașină!) ca o traumă, ca o teroare surdă, până-n ziua de azi.

Or în nici în sfânta zi de astăzi nu ai drumuri pe care să ți se ofere ocazia să consumi. Pe când om avea și noi parte de drumuri, va fi interzis prin lege dieselul. O să beau pentru asta, la vremea respectivă! Pentru spulberarea unui mit de căcat.

luni, 3 aprilie 2017

Cultura de pește

Frecarea ecranului alungă, frumos, emoțiile (înainte chiar de apariția lor). Pentru a fi așternut pe hârtie - nu mai rămâne nimic. Tot ce e simțire curge la vale, odată cu apa.

Mașina adună frunze, afară. Ploaia le spală, nu cu mult succes. Frunzele mașinii cad mai greu decât cele ale copacilor ce și le leapădă peste negrul ei un pic fanat.

Nimic nu-i idilic în neclintire, în stabilitate, în permanență. Sunt însă momente în care o curte interioară în care pătrund magnetizat - mică, tăcută, apărută de nicăieri, palierele sale înghesuite intim și totodată în ciuda intimității, obloanele verzi la geamuri... Îmi înmoaie genunchii. Oprește timpul, iar dorința o ia razna, își pierde obișnuita doză de rezonabil, în spiritul căruia am educat-o.

Ceață, spumă de lapte stricat. Sălbăticie pe străzi, foame. Cultură de pește afumat. În urma lui, miros de fum.

Ne certăm, ne insultăm, ne peninsulăm, greu cu lebensraum-ul la deal. Calea ca valea dicteului automat. Cam atât despre scrisul de mână cu un stilou abstinent. Pisica stă să sară pe litere, literele se zvântă pe loc de teama pisicii. Se uscau repede, în memoria soarelui nevăzut.

Sufocată pân-la brâu în tricoul gri picioarele goale în chiloți aplecată peste unghiile spoite cu negru pentru a-și ascunde genunchii. Trei cuburi de gheață pe fundul gros, rece, aburit al paharului. Muy linda!

Disprețul evoluționist la adresa nehotărârii. Omul nu mai e de zărit dincolo de înclinația de a judeca și de supărarea ce-i opacizează ochii. Dracii, colcăind în priviri, tandrețea nu-i acasă, pentru a-i îmblânzi. Iar eu scriu în pat, așa cum nu am promis.

Cultură de pește. Tulei de măsline. Scobitori fericite.

Trăiască vacanța altora - ăstfel, orașul mai respiră. Poți admira orașul așa cum e, nu ca pe un râu de automobile. Viitura automobilelor pe străzile denivelate de traficul greu și de lucrul prost făcut.

Fie ca lumina să biruie întunericul din buric.

duminică, 2 aprilie 2017

Cei dintâi vor fi primii

Înclin să cred că nu mi-au fost în aceeași măsură de ajutor - precum mi-au fost visele - toate discuțiile, sfaturile & încurajările prietenilor, familiei, colegilor, străinilor. Consolarea lor, comparațiile lor consolatoare cu situații mult mai dramatice, întâmplate altora - multe dintre acestea oferite în mod sigur cu cele mai bune intenții.

Visele încearcă să mă pună în acord cu mine însumi, fiindcă eu sunt sursa a tot ce-mi dăunează sufletește: binele și răul, șansa și sabotajul. Eu îmi sunt piedică și sprijin. Prieten și dușman. Îmi sunt amant și mașteră. În sinea mea sunt, câteodată, o femeie câinoasă. Senzualitatea mă împarte, fără a mă rupe, între masculin și feminin.

Primii vor fi cei din urmă. Cine ajunge primul, stinge lumina.

sâmbătă, 1 aprilie 2017

national flag for deletion

Să pun între mine și celălalt mai cu seamă argumentul diferenței etnice și nu pe cel al diferenței spirituale mi se pare atât de puțin, atât de stupid! Etnia este prelata impermeabilă, vopsită în culori naționale, cu ajutorul căreia orice prost (crede că) se apără cu succes de pericolul de-a fi plouat în gât (etnia ținându-i loc de cap).

joi, 30 martie 2017

Cât am așteptat!

Elena Udrea mai este acuzată că a primi o mită de cinci milioane de euro în dosarul Hidroelectrica, de trafic de influență și spălare de bani în legătură cu dosarul Microsoft și pentru modul în care a obținut în mod privilegiat un împrumut de trei milioane de euro de la BRD. Dacă mai punem și legăturile strânse cu dosarele Bica și cu dosarul retrocedărilor rezultă că Elena Udrea – din poziția politică pe care o avea – s-a aflat în centrul unei uriașe rețele de corupție din care au făcut parte oameni politici, oameni de afaceri, membri ai administrației centrale și locale, magistrați și un număr mare de oameni din mass-media.
Un asemenea nivel de corupție nu poate să nu maculeze mandatele lui Traian Băsescu. La sfâșitul lor, Băsescu a afirmat că nu ar fi obținut nici un rezultat dacă ar fi avut o poziție intransigentă și nu ar fi făcut compromisuri. Băsescu a fost un maestru al exercitării puterii prin exercitarea scrupuloasă a principiului divide et impera. A jucat instituții împotriva altora, grupuri de interese împotriva altora asigurându-se că nimeni nu obține suficientă putere și influență încât să scape controlului său. Nimeni, cu o singură excepție: grupul reprezentat de Elena Udrea. De aceea, este imposibil să detașăm chirurgical președinția lui Traian Băsescu de corupția clanului Udrea-Cocoș.
Ca urmare, experimentul Băsescu trebuie considerat un eșec. A crezut că prin compromisuri abile poate îndigui, controla și folosi mocirla corupției la vârf pentru a servi „interesele statului”. A sfârșit prin a fi înghițit de mocirlă.

luni, 27 martie 2017

Ambiții - așteptări sceptice

Așteptările sceptice, resimțite dinspre părinții săi, pot mâna un copil către o purtare ce imită (superficial) ambiția - un strop de voință disperată, destinată să-i contrazică pe adulți în preconcepția lor, să le demonteze neîncrederea. Iar pe alt copil îl pot împinge către împlinirea „profeției” părintești (profeție ce e, uneori, ascunsă, în mod straniu, înapoia unor nervoase îndemnuri, încurajări...) - atât de puțin crezi în mine, se întreabă copilul, atât de puțin corespund speranțelor pe care (fără să mă întrebi) ți le făceai cu mine? Poftim, ia de-aici „rezultate” (~eșecuri)!

Ambiția hrănită din scepticismul morocănos sau milităros al tatălui e poroasă, e instabilă, nu e a ta, nu va dura la nesfârșit. Nu-i o ambiție sănătoasă. În general, ambiția de a demonstra ceva cuiva, de a te dezvolta contra(r) părerii cuiva, nu este una sănătoasă. Oamenii împăcați cu sine nu simt impulsul de a se pierde în acțiuni justificative, în demonstrații marcate de dorința maladivă de a plăti polițe, mascate într-o presupusă competitivitate, în meticulozitate, perfecționism.

Perfecționismul este epiderma (reversul?) neîncrederii, pe fundația căreia a trebuit să se clădească personalitatea în întregul ei.

Perfecționismul este un act scenic, o demonstrație pentru un public imaginar, o justificare cu un adresant care, cu timpul, ajunge să nici nu mai conteze ca prezență fizică. Dintr-o ființă în carne și oase, se preface într-un „pitic” diabolic, un pitic-de-ureche, însoțitor permanent - judecătorul tău internalizat.

duminică, 19 martie 2017

Povestiri noi

"Am învățat și gustul amar al după-amiezelor de duminică, marcând apropierea absenței, și nimic nu-mi poate șterge senzația aceea de crepuscul definitiv, întrucât copilăria nu moare dintr-o dată, ci în fiecare după-amiază de diminică, pe parcursul întregii vieți."
 "Brusc, simt că mi-e foame. Senzația asta familiară, obișnuită, mă stupefiază și mă umple de rușine. N-a trecut nici un ceas de când m-au anunțat că ești mort, iar mie mi-e foame. E urgența asta imperioasă și de neamânat a organismului, nu știu dacă trebuie să mănânc, să mă predau acestei chemări interne sau e cazul să o ignor."
Fragmente din povestirile Doamna R. și, respectiv, Explozia - Gustavo Dessal (Operațiunea Afrodita și alte povestiri, ed. RAO, 2016, trad. Tudora Șandru-Mehedinți & Cornelia Rădulescu)

vineri, 17 martie 2017

Histrion Iliescu

V-a sărit, din întâmplare, în ochi că liderii contemporani - populiști sau de extrema dreaptă - din întreaga lume au tendința să-și "valorizeze" în mod particular podoaba capilară, lăsând-o să crească puțintel mai lungă, mai așa, ca de prim-solist la operă ori ca dirijorii de orchestră simfonică, ca să le scape șuvițele de sub control, fluturând elocvent în timpul discursului?

Părul vâlvoi al ăstora merge mână-n mână cu gesticulația lor amplă, dar ieftină și nesinceră.

Figurile astea tembeloide se numesc histrioni. Iar afecțiunea de care suferă se numește histrionism. Histrionul era măscăriciul fără haz al grecilor antici. Conform psihanalizei, comportamentul histrionic (teatral, la un nivel mediocru) este specific (și) bolnavului isteric.

luni, 13 martie 2017

Nu eu, alții

Până la 30 de ani, eram un exaltat - puteam ieși din mine doar săltând, aruncându-mă, legat la ochi, în pereți, în gol. În golul din sufletele altora.

Vârsta aceea - una cu mult soare, topită în memoria mea. Se întâmplau câteodată veri nesfârșite - ecouri ale celor din copilărie. O ultimă vârstă solară, așadar. Lipsuri de toate felurile, trăiri bogate. Mi-am prelungit adolescența cât am putut de mult.

Cel mai cumplit ne sperie libertatea altuia - oglinda desăvârșită a lașității mele. Celălalt, liber, este oglindirea neputinței mele de a fi ca el. Libertatea lui îmi amintește de rigiditatea și încorsetarea mea. Sunt un copac trecut de prima maturitate, crescut cu propteaua uitată lângă el, legată de el, încastrată în tulpina lui.

Mă paște pofta unei vite scăpate în iarba arsă de soare.

Nu-mi place scrisul la persoana a II-a - să vorbesc despre mine ca despre altcineva. Ca despre altul. Să scriu despre mine cu tu. Iei stiloul și te așterni la compus, iar sunetul catifelat, ușor răgușit al peniței în trecerea ei peste foaia aspră de hărtie sfârșește prin a te calma.

Vara, în lacrimi, trece spre toamnă. Nu sunt păreri de rău, e doar zâmbetul trist al picioarelor goale ce aleargă să-și găsească culcuș în șosete.

Dacă mâine iese soarele, cum o voi scoate la capăt cu dorința imperioasă de a ieși? De a ieși, pentru că iese și soarele.

Soarele mă va chema afară din casă, însă el nu știe că plăcerea mea chinuitoare e aceea de a-l refuza. De a-l privi întristat cum trece, cum scade & scapătă.

sâmbătă, 4 martie 2017

vineri, 17 februarie 2017

De partea lui 'despre'

Trebuie că e mai comod să te afli de cealaltă parte, de partea lui 'despre' - specifică recenzentului literar. Te scuteşte de erori iremediabile sau greu remediabile. Te poţi ascunde după 'poate mă-nşel', 'părerea mea e', 'sensibilitatea mea îmi spune', 'am senzația că', 'găsesc că'.

Numai datorită unei complicităţi tacite şi tăcute, scriitor-cetitoriu, fabulaţiile unei ficţiuni pot fi parcurse fără pff-uri, ah-uri, indignări, oripilări, tot aşa se ştie şi se acceptă unanim (mă rog, cu unele zâmbete, cu unele înţepături, de ambele părţi) care este statura recenzentului, a cronicarului de întâmpinare, a hermeneutului în raport cu statura Autoriului (munca acestuia le aduce şi lor o pâinică pe masă).

Mie, unuia, mi-a fost mai mereu ceva mai lesne să mă lăfăi boiereşte sau să zburd pe ideile 'de-a gata' ale unui text deja conceput (articol de ziar, fragment de carte, carte). Sigur că sunt cronicari/editori care, în timp, pe 'nesimţite', reuşesc cumva să elimine prezumţia de eroare din analiza lor la o carte. Aşa a ajuns Gide, de pildă, la respingerea manuscrisului Căutării timpului pierdut... Așa se ajunge și la aplaudarea fără rest a oricărui creator 'nobelizat'.

joi, 16 februarie 2017

Spaniolii - actualmente, cei mai buni romancieri ai planetei! Jos pălăriile...


O emoţie inaccesibilă în străfundurile timpului şi înfiorând totodată însuşi momentul ce-l trăieşte acum cu ea; asta vrea să-i povestească, nu amintiri nici cuvinte ci puţinele imagini ce acum îi revin în minte  cu o delicată forţă, fără să intervină dorinţa, fără să le aducă nostalgia, trezite de duioşia lui pentru Nadia, ca nişte ecouri de nume şi mângâieri prelungite înspre trecut, deşi nici cuvântul acesta nu-i place, i se pare inexact, probabil mincinos, nu poate fi trecutul ceea ce trăieşte acum în el, este chiar  prezentul pe care  îl simte zvâcnind cu  potolită suavitate în pulsul Nadiei, când o îmbrăţişează pe la spate şi îi ţine sânii în mâini, prea iubitul meu îmi este ca un mănunchi de mirt, care se odihneşte între ţâţele mele (Cântarea cântărilor), citeşte ea în Biblia ce a aparţinut lui don Mercurio, când degetele îi alunecă între coapse şi această pulsaţie intimă pe care o simte în buricele degetelor umezite urcă precum o uşoară descărcare electrică până la inima ei şi intră în aceeaşi cadenţă cu el şi-i trezeşte din nou dorinţa, când îi mângâie genunchii şi îi sărută şi coboară mai jos ca să-i simtă picioarele şi să le sărute şi simte din nou pulsaţia sub pielea întinsă a gleznei, ce frumoase îţi sunt picioarele în încălţămintea ta, fată de domn (Cântarea cântărilor) spune, ea sau el, uită sau nu disting ale cui sunt senzaţiile, cuvintele, mâinile, îmbrăţişarea ce-i înlănţuie când se cambrează  sau se întind unul peste celălalt, fire de mătase  înfăşurându-se  şi strălucind în contre-jourul unei dimineţi instantanee şi în acelaşi timp îndepărtată, fire gălbuie pe care le ţeseau viermii de mătase când începeau  să-şi formeze aproape în mod invizibil încă gogoşile, frunzele umede de dud, îi povesteşte Manuel, învelite într-o cârpă udă ca să se menţină proaspete, culese de pe jos de sub copacii mari de pe străzile din apropierea garnizoanei; el era un copil fricos şi nu se urca până la frunziş, el şi prietenul lui Félix rămâneau să se uite la băieţii mai mari ce se căţărau ca nişte maimuţe şi ajungeau la crengile unde ieşiseră frunzele cele mai fragede. Ei, Félix şi el, culegeau de pe jos frunzele aruncate de ceilalţi, le întindeau una peste alta ca şi cum ar fi fost stampele unei colecţii, de culoare verde închis şi lucioase, un verde umed cu miros de sevă şi de suc de dudă strivită, ţineau viermii de mătase în cutii de pantofi pe care le căptuşeau pe dinăuntru  cu frunze de dud. 
Nu le e de ajuns să se privească şi să ştie cine sunt cu o certitudine şi un orgoliu pe care   nu le-au cunoscut niciodată până acum, ca şi cum fiecare dintre ei ar fi singura oglindă posibilă a chipului celuilalt şi de asemenea singurul chip pe care ochii lor doreau să-l privească; vor să se întâlnească în timpul în care încă nu se cunoşteau şi în lumea în care nici unul din ei doi nu se născuse, şi li se pare că  în tot ceea ce văd  şi îşi spun, în tot ce se trezeşte în mod simultan în ei ca forţa aproape dureroasă cu care li se dezvăluie regatele necunoscute ale trupurilor lor istovite de dragoste şi renăscute dincolo de limitele pasiunii, a temerii şi a pierderii cunoştinţei, a existat încă de la început un impuls al predestinării  sau un destin  care fără ca ei sau altcineva să ştie îi proteja şi îi apăra,  îi făcea mai  puternici în faţa nenorocirilor, a singurătăţii, a greşelilor  sau  a exilului, născuţi fiecare din ei în alt capăt de lume şi fără nici cea mai mică posibilitate nu numai de a se cunoaşte  ci şi de a avea ceva în comun, poate doar tonurile albăstrii al peisajelor ce se vedeau în depărtare în zilele mai senine; Nadia conturul Manhattan-ului de pe celălalt mal al Est River-ului, Manuel vârfurile muntoase din Mágina dincolo de plantaţiile de măslini şi de Guadalquivir. (Din volumul cu acelaşi titlu, apărut la Editura clujeană Casa Cărţii de Știință. Traducere de Eugenia Alexe Munteanu)

marți, 14 februarie 2017

Criza cumplită a dovleceilor lovește Europa. Rusia ajută, punând la dispoziția sinistraților cartofi din producția internă excesivă

(...) nu mai târziu de săptămâna trecută, pe Pervîi Kanal, postul de televiziune public din Rusia, a fost difuzat un reportaj care a făcut deliciul internauţilor şi comentatorilor independenţi, care au ironizat postul şi propagandă rusă chiar pe propriul site. Televiziunea rusă anunţa ritos că în Europa a început criza alimentară de proporţii.
Reportajul difuzat sub această tematică sublinia că în Marea Britanie, Norvegia şi Danemarca s-ar fi trecut la monitorizare, distribuţia unor cantităţi controlate şi se discută chiar cartelarea pentru un set de produse absente şi care au ajuns la preţuri prohibitive, respectiv salată, broccoli, dovlecei şi vinete. Reportajul spunea că vânzătorii nu permiteau achiziţionarea a mai mult de 3 salate sau produse de grădină de persoană, iar preţurile au crescut enorm, de exemplu, dovleceii si vinetele scumpindu-se de aproape patru ori!
Citeste mai mult: adev.ro/olcwnn

sâmbătă, 4 februarie 2017

Copiii nesupuși

Învățați copiii că doar Legea trebuie respectată, nu și autoritatea! Noile generații de copii n-ar trebui să afle vreodată ce e supunerea. Cultivarea simțului critic este antidotul pentru somnul rațiunii, pentru abuzul de autoritate și pentru contaminarea cu populism.

Mai bine excesiv de critici, decât posibile victime ale comercianților cu iluzii! Ori: mai bine excesiv de critic, decât un materialist ordinar, a cărui tăcere să poată fi cumpărată cu 50 de lei în plus la pensie sau la salariu.

Îmi doresc o generație de copii "iconoclastă", formată în spiritul lipsei de respect (înțeles, deformat, ca supunere timorată, necondiționată) pentru funcție, pentru diplomă (ca bucată de hârtie), pentru vârstă (ca simplă acumulare de ani)! Să fie crescuți numai întru considerația pentru merit & valoare - vădite din faptele cuiva, din trăsăturile de caracter, atitudine. Nu din statut & funcție.

Statui, basoreliefuri, efigii, icoane, moaște, părinți, strămoși, monștri sacri naționali - totul e discutabil.

Un fost (și actual) jeg

N-am încetat, poate, decât pentru câteva clipe (în 2012, când am votat să nu fie suspendat) să văd în Traian Băsescu ceea ce fanaticii lui - mulți dintre ei sunt activi și astăzi - au refuzat cu obstinație să vadă: mitocanul mitoman, excelent politician de învârteală, dâmbovițean get-beget (deși dobrogean), un simulant de talent, un mare și lăudabil lobotomist de creiere intelectualicești. Din primele zile ale primului său mandat, ba mai mult, de când a fost anunțat candidat în locul lui Stolojan, a "beneficiat" de tot disprețul meu, neîncrederea și rușinea de a tolera în fruntea statului asemenea grobian. Din 2004. Nu am pus botul, ca alți nefericiți, la nici unul dintre gesturile sale politice. Și am avut dreptate. Nici o faptă (chiar dacă multe - cu efecte pozitive, binevenite) nu i-a fost sinceră. Astăzi îl vedeți și voi, adulatorii, așa cum este dintotdeauna (dar v-a prostit, disimulând)! De fapt, mă întreb: îl vedeți? Acum, când singur și nesilit și-a cumpărat loc în strana apărătorilor penalilor!

Greața mea față de Băsescu (și acoliți), la timpul respectiv, este comparabilă cu cea pentru Dragnea (și acoliți), în zilele astea. Da, era vorba de greață - atunci, ca și acum! N-am uitat. Simțul meu critic nu cunoaște determinări sau omisiuni ideologice. N-am fost vreodată servitorul politic al cuiva, n-am fost curtean, n-am ridicat în slăvi persoane publice. Am susținut doar idei; m-am delimitat prompt când am fost dezamăgit (de liberali, când cu USL). Nu știu și nu vreau să știu cum este să lingi oameni politici, în deplina ignorare a evidentei erori în care se află. Să le conferi însușiri divine, mesianice, să crezi în capacitatea lor (a unuia!) de a soluționa totul. Să nu fii în stare să-ți păstrezi moderația, circumspecția, odată ce i-ai ales, ci, dimpotrivă, să-i sanctifici. Să uiți că-ți sunt slujbași și nu suverani. 

Josnic îmi pare cetățeanul docil, purtătorul de osanale nesolicitate, aduse unor slujbași vremelnici. Mai întristător decât Traian Băsescu a fost numai fan-club-ul său orbeț și arogant. Nu vă temeți, acel fan-club mâine-poimâine își va alege altă icoană politică, pictată cu căcat, căreia să i se închine, pentru că poziția patrupedă stă în natura lor bizantină (dar ce neam aparte se imagina armata snobilă a lui Băsescu, fiecare primindu-și felia lui de tort - Mihăieș, Patapievici, I.T. Morar, TRU, EVZ, B1, iar alții, executându-și temenelele gratis). Nu știu ce e preferabil: să primești bani sau onoruri pentru limbiîncurism ori s-o faci pe orbul și să stai capră în mod gratuit, de dragul idolului tău?
„Numitul Băsescu i-a pus (aseară, n.m.) rând pe rând la zid pe preşedintele Iohannis, pe procurorul general al României, dl. Augustin Lazăr, pe procurorul şef al DNA, d-na Laura Codruţa Kövesi, pe cei ce protestează seară de seară nu doar în Bucureşti, nu numai în marile oraşe ale ţării, ci şi în orăşele mici. Dovedind că povestea-i groasă, că cetăţenii cinstiţi ai României nu mai pot fi duşi cu preşul, că nu acceptă trocul murdar bani-contra democraţie oferit de tandemul penal Dragnea-Grindeanu. Protestatari pe care Băsescu îi acuză, asemenea lu Dragnea, lui Grindeanu, lui Tăriceanu, lui Codrin Ştefănescu şi a altor indivizi de aceeaşi joasă condiţie morală.
Numitul Băsescu Traian l-a acuzat pe preşedintele Iohannis că ar încălca litera şi spiritul Constituţiei, i-a cerut d-lui Augustin Lazăr să îşi vadă de treabă fiindcă, dacă nu o face, ar putea să păţească ceea ce a păţit procurorul general al SUA care s-a opus ordinelor abuzive ale preşedintelui Donald Trump. În acest fel, fostul preşedinte al României a dovedit că nu pune şi nici nu a pus vreodată nici cel mai mic preţ pe separaţia puterilor în Stat. Că a făcut pe democratul, pe apărătorul Statului de drept doar în propriul şi josnicul lui interes, exercitându-şi şi pe când se afla la preşedinţia României talentele de speculant, de traficant de piaţă, dobândite pe vremea când făcea contrabandă cu cafea, cu ţigări, cu blugi şi cu vido-uri.”
Citeste mai mult: "Trista revenire pe televizoare a cadavrului politic al lui Traian Băsescu | Mircea Morariu | adevarul.ro