Insuportabila ușurătate a unei rochii de vară

De curând, într-o dimineață, m-am trezit cu-o durere și-un cucui: mă izbise un gând. Mă izbise gândul că s-ar putea ca adorația pe care i-o port verii să fie, în cazul meu, o nostalgie a dezlănțuirii și să n-aibă legătură nemijlocită cu anotimpul în sine, ci cu faptele mele din verile vechi noi recente demult trecute.

Parfumurile tari, ale verii, sudoarea ta, mea, soarele, aerul plin dintr-o cameră în care au loc doar ei doi, soarele fix, țârâitul sâcâitor al insectelor, curtea interioară dărâmată de ecoul urletelor tale acoperindu-le pe-ale copiilor în nopțile lungi, nedormite, nopți petrecute, din care somnul fusese dat afară - toate astea-s de fapt vara mea tânjită, magnitudinea sa fierbinte, înăbușitoare acum interzisă unui laș al verii (ce eram, fusesem, sunt?).

Mă vreau restituit - pe mine așa cum am fost atunci, mi-e dor de acel eu. Groaza de a-mi întâlni acel eu, de a-i susține privirea dezamăgită. Dorul de mine în acele ipostaze s-a prefăcut cu timpul în această imensă dragoste a mea de vară, nostalgia verii mele, pentru moment, pierdute. Așteptam vara, așteptam de la ea, ca să m-aducă înapoi la mine! Așteptam ca vara să fi făcut toată munca în locul meu - munca, chinul de a mă regăsi.

Ani de zile, un deceniu ori poate mai mult, n-am mai modelat nimic din materialul maleabil al verii, odată vara instalată, an de an, iunie de iunie, iulie de iulie. Curaj, nesilă. Prins în chingile istovitoare ale lui a privi. Dureroasa aruncare cu privirea asupra trecerii. Vara, pe fereastra vieții.

Verile vacanțelor. Verile sărăcăcioase, dar compacte, dense, cosmice! Verile îndrăgostirilor fulgerătoare. De ani, nu fac decât a le petrece perindându-se - ca pe niște diapozitive ce abia că-mi provoacă o tresărire, un spasm imperceptibil de...

Verile neliniștii stingheritoare, ce nu mă lăsa să mă culc pe-o ureche. Pe urechea ta. Pe-a mea. E dorul ce poate părea absurd dorul după trecutele ocazii de a suferi. Un dor cu totul tembel, la o uitătură superficială, însă bogat în înțelesuri pentru cei obișnuiți să citească. Suferința mișcă. Suferința mobilizează. Suferința, când nu te omoară, doboară, dezintegrează - te schimbă în ceea ce ar fi trebuit să fii...

Ceasurile cădeau, timpul era neputincios vara - dilatare, nepăsare, sentimentul veșniciei, iar câmpul cu flori și albele petale căzute se prelingeau, pătând-o, pe rochia ta. Pe rochia mea. Rochia mea, lunecând purtată-n sus sub foșnetul palmelor lui.

Real vorbind, nimic idilic, vara. Poate doar inconștiența mea. Emoțional, primeam totul în plină figură, dar mintea nu mă ajuta să învăț, să nu mai repet greșelile, greșeala de a mă trăda pe mine însumi, mai cu seamă! De-a mă necinsti, de a mă escroca singur, în cele mai intime așteptări și năzuințe ale ființei ce sunt (mai sunt?), ce eram. Ființa-furie, ființa-schiță, ființa-proiect împietrit.

„Incapacitatea de a acționa spontan, de a exprima ceea ce simți și gândești cu adevărat, și în consecință necesitatea de a prezenta un pseudo-sine altora și ție însuți, provin din sentimentul de slăbiciune și inferioritate...” (E. Fromm)

Fromm continuă că, indiferent dacă suntem sau nu conștienți de asta, puține-s lucrurile de care să fim mai rușinați decât de lașitatea de a nu fi noi înșine și nimic nu ne dă mai multă mândrie și fericire decât să gândim, să simțim și să exprimăm ceea ce ne aparține cu adevărat.

A durat atât până la a ajunge să cer ce-mi aparține, la a nu mai ascunde ce-i al meu! Aparține nu = supunere ori posesiune materială, ci regăsirea onestității cu sine, eu-al meu, eu-cu mine, dar și împăcarea cu chipul imprimat în mine - chip pe care mi-era penibil să-l privesc în ochi. Acum nu-mi mai este!