Interruptus

 Mă întrerupeau din nesfârșitele „meditații”, de fapt - ruminații, din baterea masturbatorie a apei în piuă, iar somnul îl suspectez cu seriozitate că fusese unul cât se poate de îndărătnic, cu accente depresive. O evadare facilă din realitate.

Revăd acei ani ca printre gene, cu ochii mijiți de somnolența continuă ce mă apăsa poate îmi lipseau vitamine, minerale din organism ceva îmi lipsea o fată iubăreață copleșitoare după care să nu fiu nevoit să alerg ci să stau locului cu ea s-o fi lăsat să mă-ndoape să mă alăpteze în public cu lapte din praf. Totuși, m-a ferit Dumnezeu. Statornicia sfidează legile paroxismului.

Una dintre camere, aia din mijloc, era de-o obscuritate ce te punea pe fugă, totul ți se înfățișa incolor acolo, trebuia să ai grijă pe unde pășești dar eu știam rânduiala aveam harta mintală varianta pipăibilă nimic complicat, iar cealaltă încăpere despărțită formal de cea din mijloc plutea în ceața despre care vorbeam mai înainte de nici nu mai pot garanta dacă era numai în ochii mei lipiți de atâta somn autoindus (lipsă oxigen, foame, lumină puțină) sau era pe bune și de-a adevăratelea, lumina filtrată murdar prin pânzele de păianjeni nederanjate cu anii din ferestrele veșnic închise de groaza mirosului venit dinspre cocini.

Canapeaua pestriță înghițea toată lumina, dar și ilumina oarecum odaia, când te așezai în poala ei scotea acel oftat de paie strivite și sfâșietorul miros de vechi, de nefolosit.

Să bați palma cu fantome

 Visul începe cu trezirea asta a noastră printre niște munți, o vale adâncă se deschide într-o depresiune, iar în depărtare - peisajul alpin. Drumul până acolo s-a șters. Îi atrag atenția tatălui că „dincolo” ar putea fi Munții Făgărașului, dar n-aveam de unde ști cu certitudine. Țin îndeosebi să-i arăt ce învățat sunt, ce cunoștințe am și cum le folosesc eu la nevoie. Tăcea aprobator.

Dăm peste polițistul orășelului, călărea o bicicletă, el îmi recomandase și „data trecută” meșterul. Acum pare că ne evită, simulând morocăneala, ne spune doar că data trecută el l-a recomandat pe F., dar acum n-ar mai face la fel.

Asta se va petrece abia după ce părăsim birtul. Ne întâlnim cu omul legii, coborând treptele - purta un tricou alb, mulat, cu insigna de polițist atârnându-i în piept, arăta destul de bine, habar n-am ce importanță poate avea amănuntul ăsta. Tata era acolo pentru ca eu să am ocazia să-i demonstrez, cu toate că el nu mi-o ceruse, nu se îndoise de mine.

Mă asigura cu prezența lui, mă învăluia, se afla acolo ca să mă ajute să reconstitui drumul angajării unor meșteri de care nu mai reușeam să dăm, să le cerem socoteală pentru întârzierea lucrării. Invocarea în vis a morților familiei survine în momente de mare strâmtorare.

Călătorim mai departe, localități cu nume de vechi bătălii pomenite în cartea de istorie, comentăm case de patrimoniu, conace, vile boierești în ruină ori renovate grosolan.

Următoarea secvență - la o festivitate. Mese aranjate, mici obiecte gratuite pe mese, urări de paște fericit, felicitări, hârtie de împachetat, la discreție. Senzație de deșertăciune. Subit, ceea ce anunțase a fi fost un bal se preschimbă într-o înmormântare. Pe o bancă din fața noastră, femeile familiei îndoliate, cam trei generații, bocesc, zguduite de plâns. Tata nu mai e cu mine.

Înainte de asta, întreb o femeie în vârstă dacă îl știe pe meșterul cu numele F. Cu un aer vag iritat, bătrâna răspunde, privind fix înainte, nici o clipă înspre mine, că oricine (sau toată lumea) cunoaște un meșter F. în localitatea asta.

Așezare tipică pentru sudul țării - aglomerată, populată intens de oameni întunecați la chip, frământați lăuntric, înclinați să fie suspicioși și neprietenoși, să păcălească, să cerșească. Construcții kitschioase, termopane, bâlci, țânci hoinărind nesupravegheați se apropie de masa noastră din birtul ăla, așteptând să le dăm ceva sau să ne fie de folos, să ne agațe hainele în cuier, să ne pună mâncarea la rece etc.

Aveam neapărat nevoie de un martor în persoana tatălui pentru ca eu însumi să cred. Să cred ce? Că am procedat bine, că am ales ceva real, ceva ce există și ne va face posibilă și tangibilă lucrarea deasupra pământului. Că nu încheiasem înțelegerea, nu bătusem palma cu niște fantome (ironia e că taman martorul meu era fantoma tatălui, duhul lui visat).

Jurnal de pandemie. Mai, 2020

 Din ce înțeleg eu, în zilele astea, mulți părinți ajung să-și cunoască cu adevărat copiii, petrecând o mai mare parte din timp în preajma lor. Câți dintre părinți știau, până mai ieri, care-i chipul & care-i firea copilului la prânz, de exemplu? Ce obiceiuri, ce nevoi are la ora aceea? Cât de mofturos, de pisălog sau de iubitor poate fi propriul copil la ora 13. Mulți nu aveau habar. Acum, au aflat!

Așa cum, despre adulți, se spune (o spun conspiraționiștii slab educați) că-s „sclavi moderni” la câte o corporație, tot așa, și copiii lor sunt, s-o admitem, orfani part-time.

Petreci, constrâns de izolarea la domiciliu, cca. 12 ore în același spațiu cu copilul tău, nu 4 ore - ca până-n prezent. Fostul interval 18-20/22 (când e ora patului), a devenit 7-20/22. Asta, dacă - în lipsa activității și a epuizării de peste zi, a programului drastic de culcare/trezire, îl mai poți târî în pat, seara, la ora obișnuită.

Toți anii

 Am rupt-o cu ei, așadar, imediat după BAC. Cu cei mai mulți. Nu fiindcă le-aș fi fost victimă, n-am de ce să pozez în asta. Pesemne că, după absolvire, i-am ignorat (fu mai mult un proces de ghosting decât o respingere) din cauză că atâția ani a trebuit să depun atâtea eforturi ca să rămân amuzantul-de-serviciu, simpatizabilul, exagerându-mi toate trăsăturile de clown - pentru a plăcea, pentru a nu fi dat la o parte și ca să nu mă mai simt un impostor, un intrus printre ei. Impostor - din clasa a 6-a încolo, până la terminarea liceului.

Alți ani de liceu

 Nu știu precis care-i povestea completă a prezenței mele în clasa aceea de liceu. O trecere. O, tempora! O contribuție episodică, dar intensă, formatoare. Un mod mai puțin aspru de a mă apropia de vârsta adultă, împreună cu niște străini.

În aceeași barcă, pentru câteva ore pe zi, în aceleași bănci. O strădanie cât mai creativă de a face cât mai suportabilă viața de licean. Dacă m-am „dăruit” așa n-a fost cu dezinteres, ci pentru a primi și de la ei, la rândul meu, ceea ce consideram eu că era pus deoparte pentru mine.

Mi-au fost dragi colegii, fiindcă reușiseră să mă înțeleagă, să-mi înțeleagă limbajul de scamator — iute, eliptic, aluziv + jocurile de cuvinte — chiar sfârșiserăm prin a vorbi aceeași limbă cu toții.

Inventam și-i provocam să inventeze. Să se încreadă în mințile lor, să lase din mâini grija inhibantei temeri de a se face de râs. 

Nu prin predici îi stârneam, ci prin exemplul propriu. Îmi ieșea să fiu molipsitor de coroziv. Răsuceam înțelesuri, răstălmăceam, chinuiam și mulgeam la sânge limba română. Nici o prostie nu era prea mare pentru a fi rostită cu glas tare. Sigur că nu era un proces dinainte gândit, n-aveam un plan ticluit, rațional, în sensul ăsta. Trebuia să-i transform puțin pe ei, încât să-mi pot găsi eu mai lesne locul și vocea în mijlocul lor.

Eu arbitram, deci, limbajul și atmosfera. Unii dintre ei erau cu strădania. Alții aveau, de asemenea, satira înnăscută. Puțini rămâneau în urmă.

Amintiri stârnite de parfumul senzual, psihotrop, al teilor.

Cărtărescu

Atâta spun: Mircea Cărtărescu (perceput de mulți ca un fel de înger al literelor, de fapt un înger cam megaloman, cum spunea și M. Lovinescu) este unul dintre cei vizați de Julien Benda în La trahison des clercs (Trădarea intelectualilor).

Cărtărescu a scris articole elogioase, sau escamotând adevărul, despre Băsescu. I s-a aservit orbește, ca H-R. Patapievici, unui golan. De parcă Băsescu ar fi fost un Abraham Lincoln sau un Reagan al României. Un necioplit.

Lacrimi & suspine

 Oftez compulsiv (de când mă știu). Și nu mereu îmi dau seama, înainte de a ofta, ca să mă stăpânesc. În schimb, mi se întâmplă să mă irite oftaturile (repetate ale) altora.

Un motiv ar fi că oftaturile acelea (ale altora) îmi răsună în urechi a victimizare ostilă (e.g. narcisismul lamentativ), am impresia că-mi sunt adresate. Supervizorul meu - de la unul dintre locurile de muncă - era în mod neascuns deranjat de suspinul meu sonor, în spațiul biroului. Posibil, din aceleași „rațiuni” ca ale mele...

Supervizorul respectiv își crease un „sistem” destul de bine pus la punct de a nu spune cu franchețe ceea ce gândea (de rău). Asta neînsemnând că ar fi ascuns cu succes tot ceea ce gândea. Atâta că ocolea adresarea sinceră cu un oarecare (inutil & ofensator) talent teatral. Persoana despre care fac vorbire se simțea, totuși, constrânsă să vomite cumva ce-o nemulțumea (la noi) și, astfel, năștea în chinuri o pseudo-opinie care-i părăsea aparatul fonator contorsionată - obstretic & ginecologic - și, finalmente, aproape de nerecunoscut. Un avort al gândirii.

„Stăpânea” o metodă deosebit de antipatică, și agresivă, de a nu se pronunța, de a se feri de constatările tranșante, care i-ar fi trădat (în opinia sa) gândurile și adevărata personalitate. În ciuda acestui efort ce privea exclusiv ceeacesevede-ul, transpira dezaprobare prin toți porii! Mimica (anxioasă), gesticulația și, mai ales, „undele” emanate fără nici un control, otrăvind întreaga încăpere, deconspirau persoana reală.

Cartea râsului și a uitării

Cuvânt înainte. Voi scrie despre Milan KUNDERA. Cartea râsului şi a uitării. Încerc, cum ar veni, imposibilul. Aştept exigenţă...

Iubeşte cineva fără umbre? Umbre, nori, pete. Nu am putut nicicând iubi fără umbre. Dar, spre deosebire de ceea ce li se întâmplă altor suferinzi, spaimele mele s-au îndreptat mereu către trecut. Eu nu izbutesc defel să îngrop trecutul, câtă vreme alţii/altele vor, din contră, să şi-l resusciteze. Nu trecutul meu - aşa credeam. Însă despre al meu e vorba, oricât m-aş ascunde. Ceva nedeslușit, dintre cele întâmplate mie în zorii vieţii, nu-mi dă tihnă în iubire. Răsfățul unei binecuvântate tihne. Să-mi tihnească! Să mă pot, în sfârşit, bucura...

Era un râs sănătos, cum e îndeobşte numit hohotul rotund, adânc, spontan şi curat. Spusesem eu ceva realmente amuzant, într-un scurt moment de inspiraţie şi degajare. A mai râs de atunci, deschisesem cutia Pandorei râsului izbăvitor. Al doilea hohot pe care îl reţin bine, mult prea bine pentru liniştea mea, în toată splendoarea notelor lui, a tonalităţii lui împlinite, nu-mi era adresat. Era adresat uitării... Şi recompunerii unei singurătăţi glaciale.

Recenzentului (de ocazie, cum sunt eu şi) puţintel mai comod, Kundera îi întinde cu bunăvoinţă o mână de ajutor, pe la p. 193: Cartea râsului şi a uitării ”este un roman despre Tamina” (până la urmă, nucleul care impune mişcarea de revoluţie a variaţiunilor - după model beethovenian - care plăsmuiesc cartea). Când ea iese din scenă, în urma primei intrări, totul devine un roman ”pentru” Tamina. Ar fi simplu dacă ar fi numai asta. Ar mai putea fi aceasta încă o apropiere a scriitorului ceh de miezul obsesiei sale, cu parfum camusian: alungarea din lume (ba chiar din propria viaţă) a individului care se încăpăţânează să-şi păstreze autenticitatea, care refuză să se falsifice. Isprăvind cartea, cititorul îşi dă repede seama că orice răspuns, mai înainte aproape sesizabil, acum îi scapă.

Rămasă singură, văduvă, refugiată într-un oraş din Occident, Tamina nu are altă grijă (nici altă pricepere, altă modalitate, de a-şi trăi şi istovi necesarul doliu) decât să-şi ”recupereze” trecutul, cei 11 ani petrecuţi împreună cu iubirea vieţii sale - soţul său. Dar trecutul i se încăpăţânează să pălească, pe zi ce trece, în ciuda chinuitoarelor exerciţii de memorie. Se dilua, o minţea, devenea diform. Tamina era şi o bună ascultătoare, un umăr bun de udat cu lacrimi sau cu simple confesiuni de pahar. Asta o făcea nespus de populară: cu toţii iubim cu precădere fiinţele care nu ţin neapărat să spună câte ceva despre ele însele. Care nu replică niciodată cu acel ”la fel mi s-a întâmplat şi mie, eu...”. Ci se resemnează să ne accepte ca unici ”ocupanţi” ai ascultării lor răbdătoare. 

Tamina îşi apăra cu o convingere aproape mistică fidelitatea (de fapt, o nostalgie răscolitoare), nu se putea dărui nici unui alt bărbat, nu devenea lubrică sub nici o altă atingere. Nu din principiu: se îngrijora că, odată mort, deci lipsit de apărare, el, soţul, ar putea avea de suferit, ştiind-o în braţele altcuiva (”Căci acum, după moarte, soţul ei n-o mai avea pe această lume decât pe ea şi numai pe ea!”). Este unul dintre cele mai sinistre şi mai dureroase gesturi de loialitate (post)conjugală întâlnite de mine în literatură.

Cât timp trăia, soţul Taminei o rugase să ţină un soi de cronică a vieţii lor laolaltă, o existenţă deloc lipsită de clipe mai puţin şarmante, de conflicte, de plictis. Sau de înalte clipe de inefabilă armonie, printre care se numără şi cele (neconsemnate în jurnale) petrecute în duhul complet străin al odăii lor de pribegi prin ţinutul Alpilor austrieci. Caietele intime rămăseseră acasă la mama soţului, în Cehia sovietizată (ţara fără memorie), într-un sertar bine ferecat. 

Vitalitatea Taminei se ofileşte, gradual, odată cu intensificarea dorinţei şi a pustiitoarelor sale sforţări de a reintra în posesia manuscriselor - nu deţine o altă relicvă care să ateste ceea ce a fost; urmăreşte să se servească de ele în sisifica muncă de restaurare - eternă liturghie, dedicată scurtei sale vieţuiri cu bărbatul pierdut. Cu atât mai disperată corvoada cu cât nu poezia zilelor împreună o revendica biata suferindă, ci însuşi trupul trecutului dispărut, mort, înmormântat. În speranţa că, odată restaurarea completă, îşi va putea duce traiul mai departe. În absenţa amintirilor concrete, imaginându-şi temătoare şi că acele însemnări ar putea cădea sub un profanator ochi străin, femeia simte că, realmente, se dezintegrează - condamnată la un prezent de natură s-o fugărească doar către moarte.

”Absolutul iubirii este în realitate dorinţa de identitate absolută: femeia trebuie să înoate la fel de încet ca noi, să nu aibă un trecut ce-i aparţine doar ei, de care-şi poate aminti cu bucurie.”

Romanul lui Kundera este şi o carte a tentativei de descărnare, de examinare prin puternice şi nemiloase lentile, de conştientizare până la caraghioslâc a iubirii trupeşti. Un eseu al devoalării ridicolului unor mişcări mecanice, a unor automatisme "narcotizante"; orgasmul sportiv contemporan, dansul cretin care, neacompaniat de iubire, nu poate fi numit decât sex. Încercarea mizeră de îmblânzire a trupului prin sex, de ”îmbogăţire” a vieţii prin perversiune. Demersul aprig al amantelor de a-şi asuma, retrăi, trecutul şi, de cealaltă parte, cel al amanţilor de a li-l nega, mai mult!, de a-l destrăma prin repetate şi anxioase contestări. Râsul provocat actanţilor înşişi (în decursul scurtelor minute de luciditate) de aceste posturi omeneşti degradante. Nuditatea, în paginile lui Kundera, are, ades, ceva chirurgical, şi ceva din goliciunea lipsită de orice expresivitate sexuală a evreilor încolonaţi către camerele de gazare. În schimb, aflăm, iubirea inimii "nu poate fi ridicolă. Iubirea nu are nimic în comun cu râsul."

Mă voi opri aici, pentru a lăsa fiecărui cititor şansa descoperirii. Tamina, în căutarea timpului pierdut, va regresa până la presupus-idilica vârstă a copilăriei. Se va vedea, însă, că posesivitatea şi violul tandru nu-i sunt străine nici acestei vârste.

Toate acestea, pe fondul sistemului totalitar comunist - duşman aprig al istoriei, al individualităţii, al identităţii. Totalitarismul care, nu doar că schimbă nişte nume de străzi şi ridică, peste noapte, monumente închinate unor criminali, ci contorsionează şi destine, sufocă speranţe. Batjocoreşte idealuri, maturizează forţat (uneori, pe merit) firile naive - grăbindu-le spre moarte cu fabrica lui inepuizabilă de lozinci progresiste.

Mă întorc la mine. E atât de uşor să cazi în derizoriu. Doliul pentru un suflet uitat (sau lăsat intenţionat) în urmă. Refuzul doliului poate cădea, el însuşi, în propriul derizoriu. Încăpăţânarea de a împietri ori de a părea împietrit, autodefensiv - cică, în ochii Celuilalt. ”Proiectul personal” de a trece drept un ins tare ca piatra, oţelit, călit. Clădit dintr-un aliaj impenetrabil. Ruşinea vulnerabilităţii, dezumanizarea purtată de această ruşine. Ne este, oare, mai apropiată nostalgia stării de semiom, de sclav al progresului, de cyborg, decât cea a paradisului inocenţei pierdute?

Ispitit şi abandonat în deplin vacuum de cartea acestui demon al scrisului fără mizericordie care este Milan Kundera, pe urmă - printr-o misterioasă compensaţie -, într-un nesperat dis-de-dimineaţă, brusc mântuit de simple, spontan rostite şi mângâietoare cuvinte calde - eu, unul, am simţit nevoia să mă rog. Fără grai. Bucuria de a-mi fi fost restabilite contururile prinse a se ruga de una singură.

Tata cu trei iezi

 Țuica este parfumul tatălui clasic, de altădată. Țuica (sau rachiul, răchia, pălinca, horinca) ce, băută, iese apoi duhnind prin toți porii - aburi de alcool, combinați cu mirosul de tutun ieftin și cu acela de bărbat muncit (muncit fizic, muncit de gânduri). Ăștia erau tații de odinioară: definiți prin „parfumul” spirituos care-i definea, însoțea & preceda mai mereu.

Familia care trăiește în noi*

 „După cum am explicat mai înainte, bebelușul se iubește (pe sine n.m.) în funcție de modul în care îl iubește mama lui. Mai târziu, copilul se respectă potrivit modului în care îl respectă tatăl lui. Acesta îi conferă valoarea, locul lui în societate.

Mulți pacienți se considerau nuli, incapabili, lipsiți de orice potențial și sufereau eșecuri la rând pentru că fuseseră ignorați, criticați sau dominați de tații lor.”

___________

*Chantal Rialland, ed. Philobia

TEAM BUILDING

 Team buliding-ul este doar o ocazie de a regresa. Asta se așteaptă de la mine, să regresez, or eu nu vreau să fiu asistat de niște complet străini, care nu-s terapeuții mei, regresând la infantilism. În orice caz, prezența într-un team building scoate din mine niște afecte ce mă înspăimântă.

Dispreț, scârbă, ură și nevoia de a sabota sau chiar de a demola tot eșafodajul acela de minciuni team spiritiste. Femeile-s, însă, vedetele ridicole ale oricărui team building. Ele se strămută integral, trup & suflet, în probele care au loc. Implicarea lor e maximă, fără rest.

Își retrăiesc viața însăși și țelurile lor cele mai intime în desfășurarea jocului respectiv. Când scriu „retrăiesc” nu mă refer la vreo repetiție, nici la o reînscenare a vieților lor pasămite fericite, ci la a remonta teatral o existență visată, una pe care n-o au în realitate și care nu e nici pe departe atât de palpitantă precum e concursul (proba) pus(ă) la cale de „traineri” (de obicei, „sexoși” - căci orice trainer e „sexos” pentru o femeie stătută, care nu iese neînsoțită decât o dată pe an, și anume la team building).

O viață în care femeile nu primesc rolurile și însemnătatea pe care și le pot asuma (cu îndârjire) pe timpul unui joc tembel, corporatist, ce nu este altceva decât o simplă demonstrație goală a ceea ce ar fi putut ele să fie, dar n-au (mai) devenit...

Mă bagi în răcori, Aradule!

Nu era prevăzut că voi scrie, luasem cartea lui Jung despre vise (la care cred că „lucrez” de 2 ani), mă așezasem în fund, cu spatele sprijinit de turtitele perne, pregătindu-mă (să continui) să citesc.

A sta întins pe burtă și a-mi tensiona astfel, yoghistic, coloana este pentru mine exercițiul suprem. Altul nu fac. Aseară am mișcat puțin din genunchi. Ieri am făcut curățenie. Răcoarea nu mă invită să ies. Ieșind, mi-ar plăcea să văd oameni, dar mira-m-aș să fie mulți pe străzi, alungați de ploaie. Adevărul curat e că n-am nici un chef să ies.

Mă-ncearcă adesea o strângere de inimă gândindu-mă la Arad. Un loc pe care, în timp, l-am încărcat cu emoții negative - pare-se. Totul a început de la vizitele noastre de țărani săraci la neamurile „urbane” (tot țărani și ei, dar... parveniți). Contactele cu familia aia, cu verii mei, au lăsat urme de neșters până astăzi. Un complex ce și acum mă împinge să-i evit.

N-am avut parte de iubiri în Arad (mai bine că nu). Am purtat iubiri în Arad exclusiv împins de conjunctură (n-aveam unde altundeva, era singura localitate mai mare în care cunoșteam pe cineva). Am umblat mult pe jos prin Arad - de la un capăt la altul. Singurul neajuns ar fi fost să nu sosesc la gară înainte de plecarea trenului. Am umblat pe jos de la aeroport până-n centru și din centru până-n capătul dinspre Ineu al orașului, unde mă opream și speram să găsesc repede o mașină de ocazie către casă. Traumele sunt cele ce mă „leagă” pe veci de Arad.

Aradul a fost pentru mine orașul căruia trebuia să i te închini, voiai sau nu, pentru că toate cele importante aveau loc în cuprinsul său. Prima mea școală de șoferi, pe la 28 de ani. Primul examen ratat, la 14 ani. A doua școală de șoferi. Orașul în care coboram cu teama de durerile de cap ce se alipeau de mine după câțiva pași. Stângace și smerit înaintea imensității sale.

Orașul mare, în care nu mă pricepeam să fiu în largul meu, pentru că nici în mine însumi nu eram în largul meu. Nici în Ineu, nici acasă.

Sunt, totuși, acolo și câteva amintiri plăcute: niște petreceri, niște întâlniri neuitate, niște intersecții umane, câteva nopți, câțiva zori. Câteva vinovății atât de utile acum.

daemonium meridianum

Așa fu și cu visul de sâmbătă noaptea - m-a condus drept la stilou, caietul i s-a deschis înainte de bunăvoie, doar că nu a fost caietul, ci blogul, iar stiloul au fost degetele mele pe tastatura touch a zisului telefon mobil de pe care nu mai sun pe nimeni, de atunci am mai polizat visul, luat la rindea de nu știu câte ori, dar esența s-a păstrat, mirosul de piele tăbăcită respirat în piața Florenței mă urmărește pân-aici, somnul bun nu mă urmărește, a rămas acolo în ploaia Italiei, în nădușeala văratică a casei din Ineu și-a întrebărilor irespirabile rămase fără răspuns ale tatălui meu, ți-ai făcut temele, ți-ai învățat pentru mâine, nu, doar m-am prefăcut, m-am pregătit cu profesorul de română și la matematică, profesorul pe care tu nu-l suferi.

Până una alta, visele cu ambii părinți întregi, mândria de a șofa avându-l pe tată pe scaunul din dreapta, delfinii din grădină, adamșieva, un singur trup, mă uit la tine mă văd pe mine, ceasul spânzurat de-un copac, cadranul pe care se citea limpede ora - toate au ajutat, au servit la ceva. Toate și multe altele, nebănuite, aflate under the hood, ascunse, deci nebănuite.

Orbitor. Dragul meu turnător

Cer doar atât de la Liiceanu, Cărtărescu (săracu' Cărtărescu, bietul de el, om sensibil), Patapievici și Mihăieș (pe ceilalți am să încerc să-i uit - cum ar fi, de exemplu, Ioan T. Morar, T.R.U.): să nască dimpreună un volum colectiv, intitulat tot Dragul meu turnător, eventual Dragul meu turnător 2, în cuprinsul căruia să-și recunoască neghiobia de a-l fi susținut orbește pe Băsescu și nu doar susținut, ci și făcut zid de trupuri & minți în jurul lui (omițând cu bună știință să-i taxeze derapajele), iar unii - adulat în public.

După care, pe câțiva dintre ei promit că voi continua să-i citesc cu pasiune și nu o să-i evit sau să-i citesc cu greață, ca acum. Mi-s dragi, mai ales că alții n-avem!

Nu poți ține, senin, conferințe despre etică, morală și efectele perverse ale corectitudinii politice câtă vreme tu târăști după tine, atârnând de gleznă, tot nerezolvată, „problema Băsescu”. Nu te-ai dezis de el nici în ultimul ceas, nu ți-ai pus cenușă-n cap (pentru că tu, ca intelectual de seamă al țării, ca model al meu și-al altor generații, nu se cădea să ai parti pris-uri fățișe, ci să fi făcut ceea ce se așteaptă îndeobște de la un intelectual - să-ți fi păstrat vigilența și spiritul critic, fiind un suporter cel mult discret, selectiv, nu idolatrizând, nu tolerând prin omisiune conștientă grosolăniile flagrante ale Băsescului).

Refuz să cred că sus-numiții au trecut simultan prin niște ani de prostire în grup, de halucinație fără leac. Sunt cu toții prea inteligenți, prea perspicace, prea capabili ca să nu-și fi dat seama dintru început cine le era Băsescu (adică, mi-am dat seama până și eu - un anonim). Mai ales că i se gudurau adesea prin preajmă și, presupun, se alegeau cu firmituri de la „masa” lui. Așa că nu e vorba de nici o prostire, de nici o halucinație și de nici o rătăcire temporară a minții. L-au sprijinit în deplină cunoștință de cauză, cu sau fără beneficii materiale.

Susținerea asta necondiționată și deplin conștientă pe care i-au acordat-o lui Petrov îi împiedică acum (pe lângă ego-ul lor disproporționat) să scrie acest text mult-așteptat de mine, această dezicere atât de necesară: m-am înșelat, am fost orbit, am greșit - o nerozie de bătrânețe.

După care vom putea continua împreună, va putea din nou să conteze, cum e și firesc, valoarea lor ca scriitori și nu înhăitarea - la o vârstă răscoaptă - cu un coate-goale, un nedomn, mare simulant anticomunist, și prefăcut reformator al statului. Omul ăsta n-a crezut nici măcar în propriile reforme (multe de-un real succes, ca dovadă - cele din justiție s-au întors și contra lui)! Toate gesturile sale politice răsunătoare au fost numai niște monede coclite cu care și-a negociat păstrarea puterii (inclusiv prin cauționarea acesteia de niște intelectuali de marcă).

Băsescu a fost un excelent absorbant de idei (ale altora) pe care se pricepea de minune să le reîmpacheteze și să le fluture apoi ca pe niște convingeri proprii.

Frenzy

Frumoase încinsele veri când mă refugiam în îmbâcseala casei vechi și citeam până la leșin cărți cu paginile răscoapte ce mi se fărâmițau în mâini, un praf aromat și dulceag - vanilie și mortăciune, adormind tulbure și trezindu-mă excitat de dorințe trupești greu de urmărit cu mintea.

Un doctor uitat din copilăria mea umbla să-mi extragă lichidul din ureche, iar C. își deschisese împreună cu soția un local în Ineu, vindeau mobilă jerpelită într-una dintre puținele case vechi rămase în picioare pe centru, trebuia să beau repede o bere, mai mult ca să nu refuz, și-apoi să mă las pe mâna medicului meticulos care voia cu orice preț (să scoată) lichidul din urechea mea.

Stare de bine

Cu toate că situațiunea e departe de a fi roză, vreau să profit de acest moment de după servirea cafelei pentru a lăsa aici un semn că simt o plăcută & nefamiliară stare de bine, o oarecare senzație de împlinire și împăcare cu sine. Nu va dura, dar atâta câtă este vreau să o statornicesc pe hârtia de scris (ce îndură, oricum, atâtea alte amăgiri). Poate fi văzută și ca o stare de rugăciune din care cuvântul s-a retras, un gest superstițios, un șir de gânduri magice rău mascate.

Foarte probabil ca nici scrisul meu să n-aibă alt rost decât pe acela de a-și îndeplini rolul magic de a se opune trecerii ori măcar de fixare a trecerii în niște cuvinte ce n-au cum s-o cuprindă, darmite s-o oprească.

Invizibil

Sf. Augustin: “Morții sunt persoane invizibile, nu absente.”

S. Freud: “Iată, sunt stafii; tot ce am pierdut se întoarce înapoi.”

Sunt un strigăt

Cearta este, în numeroase dăți, o evitare zgomotoasă a vorbirii cu sens. Anumite explicații omenești, oboseala de a le oferi - când e mai comod să dormi cu mintea întinsă & albă ca foaia - pot fi evitate prin ceartă. Ridici vocea și comiți gesturi „definitive”, în loc să-ți folosești dreptul de a te pronunța cu înțeles. Reproșezi, proiectând, în loc să (te) justifici, în loc să clădești.

Stripped

De ce acest dans clișeic al femeii dezgolindu-se progresiv, neapărat cu lentoare, azvârlindu-și hainele de pe ea, în timp ce iubitul, întins în pat lasciv și expresiv ca un dulap, o soarbe, cică, din ochi? De ce nu s-ar putea dezbrăca sărmana înainte, fără artificii, să treacă în pijamale și apoi, în pat, la culcare? Sexul e și el o „treabă” ca oricare alta. De ce te-ai undui în preambul, dacă tot o faci neprofesionist, cu grația unei vaci ce-și freacă cu mișcări ample grumazul de gard ca să se scarpine?

Femeia care se bălăngăne ca o limbă de clopot în turla unei biserici pustii. Bărbățelul - întins în patul nedesfăcut. Chiorându-se. Oare ea s-o fi legănând pentru a parodia o stripteuză adevărată, și parodiind înadins în tușe groase, să pară în final mai puțin dezbrăcată, mai puțin goală, mai puțin vulgară, mai puțin curvă?

E chiar obligatoriu să te legeni ca trestia-n vânt pentru a face mai apăsat mesajul: uite, iubitu', acum mă despoi, parc-aș fi stripteuză, dar tu, iubitu', știi că nu-s, surâsul meu stânjenit îți spune că-s tot eu, Veorica ta, un pic condimentată. Mă legăn - doar ți-oi adormi puțin conștiința și spiritul critic și nu vei râde mâine de mine, iar azi n-o să-ți treacă accidental prin minte că oi fi vreo curvă! Știi că o fac pentru tine, dragul meu, numai noi doi o știm, mica noastră taină de dormitor, doar nu credeai c-aș purta hamurile, tocurile și dresurile astea și la lucru! Mă unduiesc stângace în fața ta, n-aș vrea totuși să întrec vreo profesionistă, uite cum mă împiedic voit, cum nu mi se desface sutienul, cum mă plesnesc involuntar cu breteaua peste sfârc. Mă mișc neîntrerupt. Ca tu să vezi & să uiți pe loc ceea ce vezi, sunt și nu sunt eu. Sunt o eu cu circuit limitat. Să nu mă iei prea în serios. Ori poate ai prefera ca mâine seară să vin îmbrăcată în profesoară de pian, cu un coc sever la ceafă? E mai prudent așa, orice numai să nu scad în ochii tăi...

Energie

Se-ncarcă telefonul și, pe urmă, totul o să fie bine. O să am telefon încărcat și o să urmăresc cu-o ușoară groază cum se descarcă iarăși, treptat, frunzărindu-l maniacal. Am avut vise despre care mi-e frică să scriu.

Un pod improvizat din scânduri pe jumătate scufundate sub ape, pășesc abia zărindu-l prin apa tulbure ce curge peste el, apoi mă văd nevoit să înot nu știu cum se face schițez niște mișcări acolo cât să mă mențin la suprafață.

Mă agăț cu degetele de scânduri, întrecându-mă pentru supraviețuire cu alți oameni, acum trebuie să urc, nu înțeleg din ce motiv, ca să las apa în spatele meu, urc spre mal? mă înalț deasupra apelor să pot respira ținându-mă mai departe de scânduri.