Așa fu și cu visul de sâmbătă noaptea - m-a condus drept la stilou, caietul i s-a deschis înainte de bunăvoie, doar că nu a fost caietul, ci blogul, iar stiloul au fost degetele mele pe tastatura touch a zisului telefon mobil de pe care nu mai sun pe nimeni, de atunci am mai polizat visul, luat la rindea de nu știu câte ori, dar esența s-a păstrat, mirosul de piele tăbăcită respirat în piața Florenței mă urmărește pân-aici, somnul bun nu mă urmărește, a rămas acolo în ploaia Italiei, în nădușeala văratică a casei din Ineu și-a întrebărilor irespirabile rămase fără răspuns ale tatălui meu, ți-ai făcut temele, ți-ai învățat pentru mâine, nu, doar m-am prefăcut, m-am pregătit cu profesorul de română și la matematică, profesorul pe care tu nu-l suferi.
Până una alta, visele cu ambii părinți întregi, mândria de a șofa avându-l pe tată pe scaunul din dreapta, delfinii din grădină, adamșieva, un singur trup, mă uit la tine mă văd pe mine, ceasul spânzurat de-un copac, cadranul pe care se citea limpede ora - toate au ajutat, au servit la ceva. Toate și multe altele, nebănuite, aflate under the hood, ascunse, deci nebănuite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu