“Dumnezeu m-a făcut pedant și filistin”

Apropo de nimic* + bucăți

 *Woody Allen - „Scriu toată ziua și, de obicei, scriu cel puțin o parte din fiecare zi a săptămânii. Asta, nu pentru că sunt dependent de scris, ci fiindcă scrisul mă împiedică să mă confrunt cu lumea, unul dintre lucrurile care-mi displac cel mai mult.”

* 

Am moștenit arta japoneză a caligrafiei.

Viață anostă, plină de bucurii.

Scriu de mână ca un floretist schizoid.

Își pierduse copilăria la câteva străzi de mine.

*

Încep cărțile cu maximă curiozitate și cu plăcere, dar mai încolo, înaintând în ele, chiar dacă sunt din cale-afară de frumoase și acaparatoare, mă surprind citindu-le înverșunat, parcă înciudat că nu se mai termină odată! Așa și cu autobiografia lui W. Allen  - care e savuroasă și mă interesează în cel mai înalt grad.

Revoluția permanentă

 Ca și cum n-aș fi avut altceva mai bun de visat, visez o rebeliune de extremă stânga. Manifestanții, revoluționari/teroriști, mișunau cu cocktailuri molotov, le aprindeau, le aruncau în case private, casele ardeau. Rupeau cărți! 

Incendiaseră casa noastră de la Drauț, ditamai conacul împărțit la trei, rupseseră cărțile vecinei, de la care obișnuiam să le împrumut (trimițând-o pe sora să le ceară).

Revoluționarii cruzi (cum sunt ei de obicei), fără Dumnezeu, crezând doar în ideea lor fixă care-i mâna să distrugă o lume concretă și s-o înlocuiască cu alta, a lor, concepută artificial, în cuiburile lor așa-zise „de gândire”).

Acționau în valuri, atacau intens o anumită zonă, se opreau cât să ne dea impresia că, gata, au încetat, dar izbucnind apoi în altă parte a satului. Căci revoluția asta avea loc la țară, în satul copilăriei. O lume pe cale să fie distrusă.

În cele din urmă, au fost învinși, dar lăsaseră ruine, fum și dezolare în urma lor. Unele lucruri și locuri nu mai puteau fi reconstruite sau reconstituite în forma lor originară. Mulți oameni își luaseră lumea în cap, părăsindu-și casele. Noi nu făceam excepție.

Pornesc să-i caut pe ai mei. Gară. Trenuri despre care nu știu nimic - încotro, când? N-am bani de bilet. Perspectiva de a călători la grămadă, în înghesuială, mă face din cale-afară de anxios.

Satul rămâne vraiște, a locui în continuare acolo e descurajant. Deși înfrântă, revoluția își atinsese scopul - ruptura cu trecutul.

Mă trezesc cu intenția fermă de a rămâne în pat. Primul gând, la trezire, a fost acela de a nu face astăzi nimic.

My Lynch

Și atâtea filme de (re)văzut.

in memoriam - alș & vremurile bune...

 Alte câteva intervenții alș-iste de pe acest blog (o să aduc aici și fragmente din comentariile altora din aceeași discuție, pentru context) - s-a întâmplat pe 26 iunie 2010.

vitalie spunea...

cu referire la Eichmann, vezi ultimul film al lui Haneke, cel premiat la Cannes anul trecut: "Das weisse Band - Eine deutsche Kindergeschichte"... e despre copilaria unora ca Eichmann, despre solul din care si-au alimentat acestia radacinile...

als spunea...

'das weisse band' NU este 'despre copilaria unora ca Eichmann, despre solul din care si-au alimentat acestia radacinile...'!

asta a declarat haneke (mi se pare), dar nu tbuie luat de bun ce spune un artist - & mai ales haneke ;)

povestea (100% fictiva) este o proiectie in trecut + o parabola dspr Rau IN GENERAL; cred k tbuie sa avem mare grija sa nu reducem o opera artistik la un 'mesaj' care explica una & alta

cristians. spunea...

Da, și eu prefer să văd filmul respectiv ca pe o parabolă despre rău. E un gest struțesc să pretindem că răul apare doar în cadru instituționalizat, oricum. Ca și cum noi nu i-am fi purtători, ci eternul ”sistem” ne contagiază. Bineînțeles, noi, până la ”molipsire”, suntem puri și diafani.

Pare-se că și A. Gorzo în cronica lui a zăbovit la cheia asta ideologică de interpretare, a cochetat cu ea. Iar Anca Grădinariu, tânăra speranță, a scris așa: ”filmul austriacului Michael Haneke, este un portret al unei comunităţi unde cruzimea e cotidiană, răul banal şi violenţa latentă.” Eu aș ocoli articolul nehotărât unei, în ton cu propunerea lui alș, și aș scrie că este portretul oricărei comunități... Al comunității. (...) Societatea a aderat dintotdeauna în felul descris în film ”la structurile de putere”.

als spunea...

mda, este vechea idee pioasa - & 'rousseau-oasa' ;P, alimentatoare de nesfirsite corectitudini politice & alte blablauri - cum k omul se naste bun, dar societatea il corupe...

VAX

Anonim spunea...

La fel eu sper să nu cădeți în extrema cealaltă, domnule ALS, propăvăduită de envy-romentaliști cum că omenirea e tot ce poate fi mai rău în universul ăsta.

/rs

cristians. spunea...

Radu, doar știm că alș nu e nici pe departe eco-leftist. Nu se pune problema, deci. :)

Environmentaliștii și behaviouriștii cred în bon sauvage-ul contimporan. Și mai cred că societatea e maștera, coana aia rea care ispitește și maculează. Crima fiind, desigur, o expresie de factură filozofică, un protest, o mântuire. :) Trebuind să-i înțelegem, deci, pe cremenali, pentru că ei au comis-o împinși într-acolo de mediul ostil. De bogăția caselor clasei mijlocii, de Moș Crăciunu sărăcăcios sau absent, de râsetele colegilor de clasă, de abundența acneei.

als spunea...

cum bine spuneti - va multumesc pt precizari

k sa pun si mai multe paie pe foc: eu zic k ecologismul este un fascism aplicat naturii ;P

vitalie sprinceana spunea...

cred ca problema environmentalistilor, behavioristilor, roussseau-istilor si altor isti nu e neaparat grauntele de adevar ce-l comporta, ci seductia reductionista (de a exiplica TOTUL pornind de la teoria lor). e un adevar ca, sa luam crimele, mediul social, conceput ca situatie (experimentele lui Zimbardo, Milgram, Ash, Darley si altii) ori ca constrangeri structurale (saracia, inegalitatile economice mostenite) ori ca construct influenteaza comportamentul, la fel de adevarat ca si anumite tendinte/datumuri fiziologice, dar e un neadevar sa pretinzi ca construiesti o explicatie totala pornind exclusiv de la un singur punct...sper ca condamnam, in discutia asta, variantele reductioniste ale teoriilor/ideologiilor in cauza, nu formele lor moderate si valabile.

P. Gay/S. Freud

 „Dar dacă jocul copiilor exprimă dorința de a fi maturi, adulții își consideră fanteziile copilărești. În acest sens, atât jocul cât și fantezia reflectă stări de nemulțumire: //Am putea spune că persoana mulțumită nu-și creează niciodată fantezii, ci doar cea nemulțumită o face (Freud).// Pe scurt, o fantezie, ca și dorința exprimată în joc, este //o corectare a realității nesatisfăcătoare (Freud).//”

Eu: persoana mulțumită nu creează niciodată. Punct! Freud: „artele sunt un narcotic cultural”.

Futere caritabilă

 Un bărbat frumos și penibil. Jalnic, dacă preferi. Un cerșetor de amor. N-ai cum să-l refuzi. Se gudură pe lângă tine până-l fuți din milă. După care, tot din milă, nu-l mai părăsești.

Cărțile noi & proaste

/// SCHOPENHAUER: „Cărțile proaste sunt un venin intelectual care distruge spiritul. Și, pentru că majoritatea persoanelor, în loc să citească ce-i mai bun din diferite epoci, se mărginesc să citească ultimele noutăți, scriitorii se limitează la cercul îngust al ideilor în circulație, iar publicul se scufundă din ce în ce mai adânc în propriul noroi.”

Karl Ove Knausgård

 L-aș citi pe KOK (Karl Ove Knausgård) în neștire. M-am bucurat să văd că ultimul volum din Lupta mea are mai mult de 1000 de pagini (dar și scrisul mărunt - ceea ce nu-mi bucură ochii; de n-ar fi micșorat - meschin - editura „noastră” fonturile, probabil că ne-am fi apropiat de 1500 de pagini). Delectare, deci!

M-am obișnuit, acum multe cărți, să aflu „universalitatea” unui text ce-și are rădăcinile în experiența personală a unui ins complet străin. Îl citesc pe KOK de parcă aș privi înăuntrul meu. Nu pot afirma fără greș că-mi seamănă, dar pe ici-colo, posibil să găsim afinități. Nu-s capabil să spun exact nici ce anume mă atrage la el - presupun că totul, inclusiv aceea că-i, pe alocuri, antipatic și mai este - tot așa, sporadic - de neînțeles, de nedeslușit, chiar și pentru el însuși.

KOK pare să încerce, preț de mii de pagini, să afle ce se petrece cu sine, luându-mă părtaș pe mine, cititorul, simt că are nevoie de mine, în demersul său de a se căuta, de a se înțelege & a se împăca sufletește (cu trecutul și oamenii care i-l populează).

Din ce-mi pot da seama, nu va reuși în veci să se lămurească pe deplin asupra firii sale. Scrie - în speranța c-o să afle. Nu scrie - ca să afle.

Mi-e limpede cât de singur este, în ciuda familiei ce-l împresoară. Mai singuratic decât mulți alții. Probabil că de aici și opera... Ca paranteză, aș fi curios dacă KOK poate scrie ficțiune propriu-zisă la un nivel excelent. Dar nu de asta ar depinde aprecierea mea necondiționată. KOK este, de pe acum, unul dintre autorii mei favoriți.

Nu-l citesc din voyeurism, nici ca să mă las consolat de suferința autorului -  pasămite, mai intensă decât a mea. Seria Lupta mea este despre nimic altceva decât despre el însuși, despre devenirea lui Knausgård. O bură din cauza căreia KOK a început să rătăcească și-apoi să scrie; o ceață din care a ieșit un scriitor care, câteodată, pare un scriitor „de musai”. Un om care se oblojește prin scris. Neîndoielnic, exorcizând.

Cartea râsului și a uitării

Cuvânt înainte. Voi scrie despre Milan KUNDERA. Cartea râsului şi a uitării. Încerc, cum ar veni, imposibilul. Aştept exigenţă...

Iubeşte cineva fără umbre? Umbre, nori, pete. Nu am putut nicicând iubi fără umbre. Dar, spre deosebire de ceea ce li se întâmplă altor suferinzi, spaimele mele s-au îndreptat mereu către trecut. Eu nu izbutesc defel să îngrop trecutul, câtă vreme alţii/altele vor, din contră, să şi-l resusciteze. Nu trecutul meu - aşa credeam. Însă despre al meu e vorba, oricât m-aş ascunde. Ceva nedeslușit, dintre cele întâmplate mie în zorii vieţii, nu-mi dă tihnă în iubire. Răsfățul unei binecuvântate tihne. Să-mi tihnească! Să mă pot, în sfârşit, bucura...

Era un râs sănătos, cum e îndeobşte numit hohotul rotund, adânc, spontan şi curat. Spusesem eu ceva realmente amuzant, într-un scurt moment de inspiraţie şi degajare. A mai râs de atunci, deschisesem cutia Pandorei râsului izbăvitor. Al doilea hohot pe care îl reţin bine, mult prea bine pentru liniştea mea, în toată splendoarea notelor lui, a tonalităţii lui împlinite, nu-mi era adresat. Era adresat uitării... Şi recompunerii unei singurătăţi glaciale.

Recenzentului (de ocazie, cum sunt eu şi) puţintel mai comod, Kundera îi întinde cu bunăvoinţă o mână de ajutor, pe la p. 193: Cartea râsului şi a uitării ”este un roman despre Tamina” (până la urmă, nucleul care impune mişcarea de revoluţie a variaţiunilor - după model beethovenian - care plăsmuiesc cartea). Când ea iese din scenă, în urma primei intrări, totul devine un roman ”pentru” Tamina. Ar fi simplu dacă ar fi numai asta. Ar mai putea fi aceasta încă o apropiere a scriitorului ceh de miezul obsesiei sale, cu parfum camusian: alungarea din lume (ba chiar din propria viaţă) a individului care se încăpăţânează să-şi păstreze autenticitatea, care refuză să se falsifice. Isprăvind cartea, cititorul îşi dă repede seama că orice răspuns, mai înainte aproape sesizabil, acum îi scapă.

Rămasă singură, văduvă, refugiată într-un oraş din Occident, Tamina nu are altă grijă (nici altă pricepere, altă modalitate, de a-şi trăi şi istovi necesarul doliu) decât să-şi ”recupereze” trecutul, cei 11 ani petrecuţi împreună cu iubirea vieţii sale - soţul său. Dar trecutul i se încăpăţânează să pălească, pe zi ce trece, în ciuda chinuitoarelor exerciţii de memorie. Se dilua, o minţea, devenea diform. Tamina era şi o bună ascultătoare, un umăr bun de udat cu lacrimi sau cu simple confesiuni de pahar. Asta o făcea nespus de populară: cu toţii iubim cu precădere fiinţele care nu ţin neapărat să spună câte ceva despre ele însele. Care nu replică niciodată cu acel ”la fel mi s-a întâmplat şi mie, eu...”. Ci se resemnează să ne accepte ca unici ”ocupanţi” ai ascultării lor răbdătoare. 

Tamina îşi apăra cu o convingere aproape mistică fidelitatea (de fapt, o nostalgie răscolitoare), nu se putea dărui nici unui alt bărbat, nu devenea lubrică sub nici o altă atingere. Nu din principiu: se îngrijora că, odată mort, deci lipsit de apărare, el, soţul, ar putea avea de suferit, ştiind-o în braţele altcuiva (”Căci acum, după moarte, soţul ei n-o mai avea pe această lume decât pe ea şi numai pe ea!”). Este unul dintre cele mai sinistre şi mai dureroase gesturi de loialitate (post)conjugală întâlnite de mine în literatură.

Cât timp trăia, soţul Taminei o rugase să ţină un soi de cronică a vieţii lor laolaltă, o existenţă deloc lipsită de clipe mai puţin şarmante, de conflicte, de plictis. Sau de înalte clipe de inefabilă armonie, printre care se numără şi cele (neconsemnate în jurnale) petrecute în duhul complet străin al odăii lor de pribegi prin ţinutul Alpilor austrieci. Caietele intime rămăseseră acasă la mama soţului, în Cehia sovietizată (ţara fără memorie), într-un sertar bine ferecat. 

Vitalitatea Taminei se ofileşte, gradual, odată cu intensificarea dorinţei şi a pustiitoarelor sale sforţări de a reintra în posesia manuscriselor - nu deţine o altă relicvă care să ateste ceea ce a fost; urmăreşte să se servească de ele în sisifica muncă de restaurare - eternă liturghie, dedicată scurtei sale vieţuiri cu bărbatul pierdut. Cu atât mai disperată corvoada cu cât nu poezia zilelor împreună o revendica biata suferindă, ci însuşi trupul trecutului dispărut, mort, înmormântat. În speranţa că, odată restaurarea completă, îşi va putea duce traiul mai departe. În absenţa amintirilor concrete, imaginându-şi temătoare şi că acele însemnări ar putea cădea sub un profanator ochi străin, femeia simte că, realmente, se dezintegrează - condamnată la un prezent de natură s-o fugărească doar către moarte.

”Absolutul iubirii este în realitate dorinţa de identitate absolută: femeia trebuie să înoate la fel de încet ca noi, să nu aibă un trecut ce-i aparţine doar ei, de care-şi poate aminti cu bucurie.”

Romanul lui Kundera este şi o carte a tentativei de descărnare, de examinare prin puternice şi nemiloase lentile, de conştientizare până la caraghioslâc a iubirii trupeşti. Un eseu al devoalării ridicolului unor mişcări mecanice, a unor automatisme "narcotizante"; orgasmul sportiv contemporan, dansul cretin care, neacompaniat de iubire, nu poate fi numit decât sex. Încercarea mizeră de îmblânzire a trupului prin sex, de ”îmbogăţire” a vieţii prin perversiune. Demersul aprig al amantelor de a-şi asuma, retrăi, trecutul şi, de cealaltă parte, cel al amanţilor de a li-l nega, mai mult!, de a-l destrăma prin repetate şi anxioase contestări. Râsul provocat actanţilor înşişi (în decursul scurtelor minute de luciditate) de aceste posturi omeneşti degradante. Nuditatea, în paginile lui Kundera, are, ades, ceva chirurgical, şi ceva din goliciunea lipsită de orice expresivitate sexuală a evreilor încolonaţi către camerele de gazare. În schimb, aflăm, iubirea inimii "nu poate fi ridicolă. Iubirea nu are nimic în comun cu râsul."

Mă voi opri aici, pentru a lăsa fiecărui cititor şansa descoperirii. Tamina, în căutarea timpului pierdut, va regresa până la presupus-idilica vârstă a copilăriei. Se va vedea, însă, că posesivitatea şi violul tandru nu-i sunt străine nici acestei vârste.

Toate acestea, pe fondul sistemului totalitar comunist - duşman aprig al istoriei, al individualităţii, al identităţii. Totalitarismul care, nu doar că schimbă nişte nume de străzi şi ridică, peste noapte, monumente închinate unor criminali, ci contorsionează şi destine, sufocă speranţe. Batjocoreşte idealuri, maturizează forţat (uneori, pe merit) firile naive - grăbindu-le spre moarte cu fabrica lui inepuizabilă de lozinci progresiste.

Mă întorc la mine. E atât de uşor să cazi în derizoriu. Doliul pentru un suflet uitat (sau lăsat intenţionat) în urmă. Refuzul doliului poate cădea, el însuşi, în propriul derizoriu. Încăpăţânarea de a împietri ori de a părea împietrit, autodefensiv - cică, în ochii Celuilalt. ”Proiectul personal” de a trece drept un ins tare ca piatra, oţelit, călit. Clădit dintr-un aliaj impenetrabil. Ruşinea vulnerabilităţii, dezumanizarea purtată de această ruşine. Ne este, oare, mai apropiată nostalgia stării de semiom, de sclav al progresului, de cyborg, decât cea a paradisului inocenţei pierdute?

Ispitit şi abandonat în deplin vacuum de cartea acestui demon al scrisului fără mizericordie care este Milan Kundera, pe urmă - printr-o misterioasă compensaţie -, într-un nesperat dis-de-dimineaţă, brusc mântuit de simple, spontan rostite şi mângâietoare cuvinte calde - eu, unul, am simţit nevoia să mă rog. Fără grai. Bucuria de a-mi fi fost restabilite contururile prinse a se ruga de una singură.

Martie

 O lună ce se clădește greu, se surpă noaptea ce a clădit ziua, se ridică iarăși și se prăbușește la loc, în sine. În oraș mare, primăvara e mai timpurie, însă nu poți scăpa de impresia de artificialitate, de mare grabă, de seră. O primăvară de seră, cu verdeață la sol și răceală, reumatică - ca de pe gheață - în aer.

Ce n-am mai văzut, ca-n anii din urmă - ciorăpiada. Moda dresurilor în culori pastelate sau înflorate pare să fi fost una trecătoare. Ciorapii roșii, fistic, mov, au dispărut. Au rămas purtabili cei de „mici prostituate”, cu jartiere false, la vedere.

Fontana di Trevi - Gabriela Adameșteanu

Fără a o spune în derâdere, cartea asta este o bârfă (nu o târfă) neobosită, întinsă pe 400 de pagini. Un monolog trist & înăcrit cu trăsături de editorial, de reportaj sau, pe alocuri, de eseu jurnalistic. 

Desfășurarea incontinentă a unei gândiri (ruminații) neputincioase, monomane. Mai este și un autodenunț - denunțarea lașității râncede a protagonistei, de care G. Adameșteanu pare să vrea se despartă cu tot dinadinsul în termeni răi, (tocmai că n-o putea părăsi altfel decât făcând-o detestabilă - și a reușit!).

Simfonia unui nesfârșit dispreț (față de soarta omului, soarta femeii românce în particular, soarta mizerabilă a României - parcă prinsă într-un interminabil proces de descompunere, înainte și după '89). Complicitatea fără dubiu dintre soartă și victimele sale...

Excesiv de politizat romanul, excesiv de detaliat - până la monstruos și de aceea, pe alocuri, iritant!

După care vin pasajele de inegalabilă pătrundere psihologică (a individului, a cuplului), la care nu mai am ce cârcoti și care fac din Adameșteanu ceea ce știm că este: posibil, cea mai mare romancieră băștinașă a zilelor noastre! Și cea mai cu picioarele pe pământ (căci de “fantastici” - vezi M. C. - nu ducem lipsă).

Cum bine afirma și Bogdan Crețu, cele mai reușite pagini ale cărții aparțin iubirii. Letiția și Sorin. Iubirea sferturilor și jumătăților de măsură. Iubirea interzisă - la pândă, niciodată dezlănțuită, dar durabilă sau, mai bine spus, cu o durată nesperat de lungă. Durabilă, pentru că toxică, simbiotică, co-dependentă.

Mici plăceri

 Să mănânc o zmeură sălbatică, savurând-o cu ochii închiși. O frăguță ce abia că se-nalță de la sol, ascunsă de frunza ei. Să văd o veveriță, o marmotă ce mă fac să surâd instantaneu și să mă simt plin de-o afecțiune părintească, universală. Încheierea lecturii unei cărți. Un vis bogat. Un somn bun, fără soporific. Urcarea unei înălțimi, a unui deal, a muntelui, privind cu teamă în hău. Golul vindecător pe care munții mari și tăcuți îl iscă în mine. Revenirea la proporții rezonabile a ego-ului, la bunul-simț al propriei dimensiuni. La limitele omenești ale propriilor dimensiuni. Plantele, inflorescențele ce răsar ori apar în locuri și-n condiții, ai zice, imposibile.

Regina

Sf Simplitate

 Notez astea întins în hamacul meu preponderent albastru. De aici, de la prea mult albastru, scrisul ăsta strâmb, într-o rână. Mă gândesc la ce-i mai bun pe lume. La sacrificiile ce ți se cer și doar ca să guști firimituri din ce e mai bun pe lume. Relaxarea fără cuvinte, întins în hamac, la deal, în cântec de păsări și cicade, o gleznă moderat orbitoare, un schimb de priviri susținute.

Miroase a friptură, miroase a clisă friptă, oare de la ceapa asta care mi-a încolțit în geantă, s-o fi făcut numai stând în pungă, e aproape insuportabil de cald afară. Muzica își vede de treaba ei, cântând din boxa portabilă, via telefon - tehnologia vremii pe care o trăim. Altădată, era nevoie să venim la Deal căptușiți cu baterii R20, ce se găseau cu dificultate și durau puțin. Priză, la Deal - o raritate.

Antichități: casete audio, CD player, casetofon. În prezent, bătălia se dă pentru semnalul 4G, ca să „bată” Spotify-ul până la locul cu distracția. Mult spus - Spotify la Ineu, acum cad deja în avangardă, căci YouTube este tărâmul promis al manelelor, întrerupte oportun de publicitate.

Grasu'

 Grasul are principii, n-are complexe. S-a trezit implicat într-o relație deschisă, cam fără voia lui (cum i se poate întâmpla oricărui disperat), și își face mult prea multe griji ca să-și poată pune, nestingherit, în practică capacitatea de a agăța femei - pe care, totuși, are însușirea de a le atrage.

Se blochează, se răzgândește, se oprește, meduzat de perspectiva succesului. Se retrage acasă, cam răvășit, cu îndoiala-n suflet. Oferă un cunilingus umil, nu (suntem lăsați să) vedem dacă a fost unul bun, dar refuză să fie supt. Pași mici. Ezitări. Se păstrează, investindu-și magic „castitatea”, pentru venerata-i soție, care - dimpotrivă - nu se păstrează deloc pentru el.

În adâncul lui, este un mare fidel. Dar nu din motivul că ar fi un onest înnăscut. E un fidel conjunctural. Se teme s-o piardă. Și ar vrea să-i fie și ea exact la fel, însă e prea laș ca să i-o ceară. I-o sugerează prin impotența și ocolișurile sale indescifrabile.

Metode de εκστασις

 Ar trebui să citesc mai multe despre rostul ținerii unui jurnal. Pe Mihăieș, de exemplu. Să găsesc „explicații” în mintea unor diariști înrăiți. Ce așteptau ei de la notațiile jurnaliere - nemurirea? Murarea? Eternizarea micilor gesturi cotidiene. A nimicului. Anecdotizarea faptelor fără însemnătate, cu gândul secret că asta va folosi cuiva. Eu, utilul, trăind prin cuvintele mele. Învățături către cei ce vin. Filozofie mediocră, nu jurnal. Totuși, câteodată simți că-ți iese.

Am ieșit din mine dansând. Dacă nu mi-aș fi dansat tinerețea, aș fi rămas prins în mine definitiv, fără scăpare, fără speranță, aș fi privit - la propriu - lumea & viața pe fereastră (mai mult decât o fac acum). Dar mi-am dansat-o și, astfel, am părăsit găoacea trupului, am putut iubi, atinge, m-am putut face văzut, iubit, atins. 

A fost nevoie să devin nebun pentru a ieși, să nu rămân veșnic încuiat în temerile mele fanteziste, prizonier al închipuirilor automulțumitoare.

Dansat, sărit, căzut înadins în ridicol - realitatea a tăbărât peste mine, iar eu m-am lăsat pradă ei. Am vrut să doară, să mi se îngroașe apoi pielea peste rănile închise. Piele groasă, peste carnea vie a sensibilității virginale. Nebunia - prețul pe care poți alege să-l achiți pentru a te transforma în ceea ce ești.

Prenumele meu s-a clădit pe dans. Mai întâi, a fost cuvântul citit - suferința mută, tăcerea. Dansul a venit peste tăcere, cu urlet, zâmbet larg, sfidare. Am sfidat pentru a deveni.

Fărâmițări

 Nu-mi pasă. N-am întrebat. N-am sunat. N-am luat inițiativa. Era acolo lângă mine inițiativa, dar n-am luat-o. Aș fi putut s-o iau, dar nu. Și asta, doar pentru că pisica doarme la ora asta, nu își cere mângâierea obișnuită.

Oscar mergea zilnic la birou, de cinci ani, deși fusese concediat. Mergea la birou, nu și ajungea acolo.

Acum că soțul te-a părăsit, trădându-te cu moartea, gazat în propria mașină, cu propriile gaze de eșapament, să ciocnim, să ne-mbătăm, să ne trezim abia după ce-ți trece doliul și îți revine cheful de viață.

Ne pișăm subțire și întrerupt, așezați pe toaletă. Cumpărăm și vindem lucruri.

Ce poți face într-un loc fără wifi? Poți să trăiești. Sau poți să tunzi anual pomii? Prunii de ale căror roade nu te bucuri, nu le folosești. Și ce prune grase au fost în 2018!

Pernele păstrează cutele de proaspăt cumpărate din magazin. Casa e măricică, dărăpănată numai atât cât trebuie. Toate ușile, deschise. Apa curge, te poți spăla, patul e întins. Picioarele-s desculțe, calcă fără griji, praf, trepte, dușumele, piatră - soarele calcă tălpile.

Flăcău tomnatic

 Suflă vântul încet, sunet amplificat de uscăciunea frunzelor, viața parțial retrasă din ele, nu știi dacă vine ploaia ori vine toamna, mai sigur - toamna, afară-i totuși însorit, nimic nu pare schimbat, la o privire neatentă aruncată pe fereastră din autoînchisoarea asta căptușită cu cărți și exces de intelectualizare, protejată slab de jaluzele, pare să se fi întunecat, dar nu-i așa.

Mă trezesc cuprins de o nostalgiei a Oradei (n-am să scriu în veci Oradiei) și știu cu precizie ce aș face acolo mai întâi: m-aș duce să vizitez (s-o scotocesc) librăria Humanitas.

Îmi propusesem, pentru astăzi, să merg după struguri și, până la urmă, înarmat cu aparatul foto, m-am dus după cărți, trecând prin centrul sărăcit de oameni sau străbătut sporadic de oameni care aveau aerul că-s pe-acolo cu treabă, vârstnici, tineri grăbiți.

N-am surprins nimic memorabil, pentru camera mea foto, m-am confundat scurt timp cu orașul, am scuturat puțin din încărcătura umerilor. De pe bancă, soarele prea cald m-a alungat, din librăria bufnițelor m-au fugărit țipetele de copii ținuți prea mult între patru pereți, dar și atmosfera aceea dinăuntru, de biserică baptistă - neoprotestantă, în orice caz (unsuros-slinoasă, ipocrită, smerenie teatrală, încetineala unor gesturi care se căzneau să simuleze cultura).

Caut printre cărți cu aviditate, obișnuita speranță că voi găsi chilipiruri, și pare că le-am găsit, câteva, trei: Malamud, Sylvia Plath, Gonzalo Torrente Ballester.

De ce să scrii?

 Să scrii ca să nu mori de tot, să scrii ca să nu-ți pui capăt vieții, să le îngădui unora (dragi sau nu) să aibă parte de tine prin scrisul tău, să ai și tu parte de ei, să înduri mai bine adunarea anilor, îndepărtarea tinereții, să scrii ca să trăiești mai multe vieți, să faci ceva cu talentul tău, să scrii ca să-l afli pe Dumnezeu, să primești iubirea la care atâta râvnești, precum și alții, la care tu ești orb, râvnesc la iubirea ta.