Fără a o spune în derâdere, cartea asta este o bârfă (nu o târfă) neobosită, întinsă pe 400 de pagini. Un monolog trist & înăcrit cu trăsături de editorial, de reportaj sau, pe alocuri, de eseu jurnalistic.
Desfășurarea incontinentă a unei gândiri (ruminații) neputincioase, monomane. Mai este și un autodenunț - denunțarea lașității râncede a protagonistei, de care G. Adameșteanu pare să vrea se despartă cu tot dinadinsul în termeni răi, (tocmai că n-o putea părăsi altfel decât făcând-o detestabilă - și a reușit!).
Simfonia unui nesfârșit dispreț (față de soarta omului, soarta femeii românce în particular, soarta mizerabilă a României - parcă prinsă într-un interminabil proces de descompunere, înainte și după '89). Complicitatea fără dubiu dintre soartă și victimele sale...
Excesiv de politizat romanul, excesiv de detaliat - până la monstruos și de aceea, pe alocuri, iritant!
După care vin pasajele de inegalabilă pătrundere psihologică (a individului, a cuplului), la care nu mai am ce cârcoti și care fac din Adameșteanu ceea ce știm că este: posibil, cea mai mare romancieră băștinașă a zilelor noastre! Și cea mai cu picioarele pe pământ (căci de “fantastici” - vezi M. C. - nu ducem lipsă).
Cum bine afirma și Bogdan Crețu, cele mai reușite pagini ale cărții aparțin iubirii. Letiția și Sorin. Iubirea sferturilor și jumătăților de măsură. Iubirea interzisă - la pândă, niciodată dezlănțuită, dar durabilă sau, mai bine spus, cu o durată nesperat de lungă. Durabilă, pentru că toxică, simbiotică, co-dependentă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu