miercuri, 28 decembrie 2011

Thera (2)

Zeruya Shalev insinuează ideea că Ella a sa nu suportă „jugul” (apăsarea) propriei căsnicii întrucât acesta îi amintește, cu toate că la o amploare mult temperată, de „jugul” umilitor purtat cu un voluntariat tâmp de mama ei în casa părintească. Îl rememorăm împreună cu autoarea pe patriarhul-tată, găsind în baia familiei primul sutien al fetei și aruncându-l scandalizat pe fereastră. Trupul Ellei, rămas astfel mic, interzis, împuținat, ca la doisprezece ani - oprit din creșterea lui pentru a nu semăna a femeie, de rușinea tatălui, sub amenințarea lui. Formele pline, senzuale, sexualmente grăitoare, nu erau permise în casa adolescenței sale („nu am mai crescut, nu m-am mai rotunjit deloc”).

Ella nu mai poate crede în Familie. Sub aparenta trăinicie a mariajului părinților săi colcăie o viață de șicane surde, de teroare psihică subtilă, un iad ascuns ochilor lumii, nemulțumiri adunate ce nu au sfârșit prin a le fi distrus fizic relația numai grație infinitei toleranței și supunerii oarbe (deprinsă prin educație, din mamă în fiică) probate de membrul slab al cuplului: soția (mama). (va urma)

luni, 26 decembrie 2011

Inconstanța

Mi-am adus aminte de lumina lăptoasă și încinsă a Constanței, învăluindu-mă indiscret imediat ce soseam în gară și coboram, ca „să schimb”, din trenul supraîncărcat și opărit.

duminică, 25 decembrie 2011

Primăvara lui Zorro

Zorro de la Cotroceni a obosit, e epuizat, primăvară românească nenăscută, s-a trezit vorbind și abia apoi gândind, sincer cu el însuși, păi se cuvenea înainte de Crăciun, cum că avizul parlamentarilor tovarăși întru devalizări e obligatoriu pentru începerea urmăririi penale a celor acuzați de acte de corupție, că în caz contrar nu facem decât să ruinăm prețioasa carieră politică a unor oameni ambițioși și, altfel, de mare însemnătate pentru țară, de unde desprindem că lupta anti-corupție, sau simularea acesteia, e mai importantă decât victoria în sine, o parafrazare și șmecherească, și picată la țanc a generosului slogan asociat de obicei cu spiritul Jocurilor Olimpice, cine parcurge traseul câștigă, câștigătorii nu-s neapărat cei ce trec (primii) linia de sosire, important e să participi, e suficient să privești muntele ca să vezi că-i munte, nu trebuie să-l și escaladezi, te poți apoi culca pe o ureche, lasă pe mâine ceea ce poți să nu faci niciodată și alte asemenea mostre de pseudo-filosofie zen, adaptată turcește pentru uz (iz) bucureștean, primăvară searbădă și nesfârșită, de ți-ai anunța prezența pe meleagurile noastre ac pastorem Romanorum, eu și prietenii mei am emigra cu sprijinul tău ce nu cunoaște istovirea, alungă-ne tocmai în Franța, unde ar urma să alcătuim un guvern de tranziție, în exil permanent. 

Nu veni niciodată să ne ceri înapoi din cele străinătățuri (= afară sau dincolo, să înțeleagă și clasa medie de cartier), pentru că nu vom arăta nici o poftă să-ți dăm ascultare, ție sau vorbelor tale mieroase de târfă scăpătată, exagerat sulemenită la salonul din colțul blocului, amintește-ți vremurile în care nu te dădeai în lături să te tăvălești cu câte trei ciobănei odată și trei turme de miei (ca să iasă rima), scutește-ne de himerele tale fără gât, însă cu trup și țâțe blonde, udrești, neretușate, pentru că - în vârstă de aproape patruzeci de ani, și încă în formă, cu toate că nu încă siliconate, nu botoxate, nu plasticate, adevăr îți spun - nici măcar nu încerca să ne ademenești cu sarmalele tale proaspete, învelite în moațe de varză puturoasă și cu mititeii iuți, sinucigași!

Îi vom lăsa uitați pe apărătorii autoproclamați ai neamului, în uniformele lor cusute prost, primăvară coruptă în fund românească, să-ți păzească întinderea pustie, fără noi, să vegheze la un viitor ce n-o să mai existe, fără noi, să stea cât poftesc cu arma în mână la fruntalii, căci nimeni nu te va mai ataca, primăvară românească infertilă, până într-o bună zi în care vor fi începând să se măcelărească între ei, bănuindu-se reciproc de spionaj în favoarea putorilor străine.

Concubinează tu fericită, primăvară autohtonă pruncucigașă, cu Zorro al tău cel acum despuiat de orice magie electorală, făcătorul de minciuni, justițiarul de televizor, editorialistul ratat, acest Hamelin Piper al intelectualilor naivi, acest prim playstation al statului de drepți, pitulat temerar pe după boscheții din parcul părăginit al Cotrocenilor.

joi, 22 decembrie 2011

Rave Anthems

Lui Westbam i-au ieșit bine toate imnurile pe care a fost chemat să le compună pentru Love Parade (edițiile berlineze), dar ăsta, unul, din 2006 întrece orice măsură! Este, în fiecare minuțel al lui, o capodoperă. Gândit până în cel mai mic detaliu, făcut să mobilizeze mulțimile de ravers întru celebrarea frumosului, a marelui Nimic: sărbătoare & dans, mișcare și surâs, cui să-i mai pese de psihologii și filosofii existențiale, de „înalta literatură”? Puține lucruri de pe lume ar putea să se măsoare în luptă dreaptă cu dansul și cu sunetul fără vers și să câștige.

Un tact de breakbeat: crăcănat, gospodăresc, dar cursiv, precis, unde Techno-Papst Westbam e maestru, peste care se suprapun armonios ca-ntr-un tipar primordial clapele apăsate sincopat, cu o infimă lunecare - aluzie la gloria (de altădată) Members of Mayday, Westbam probând consecvență cu sine însuși, omagiind legătura subterană dintre Mayday și Parade - și vocea feminină niggerish-suav-melancolică, în stare să topească și cele mai țepene rezistențe. Sincopa se insinuează fără jenă, ca o amușinare sub coadă, ca o mână ce greblează lin prin păr, ne uităm în zare să vedem dacă s-a adunat lumea cea multă, nările freamătă, se deschid larg, îmboldite de feromonii din aer, de parfumul fin de transpirație curată, de bronz natural, parfumul chefului de viață, al mușchilor tensionați sub epidermă, al sfidării.

United States of Love.

marți, 13 decembrie 2011

Phone-ul bun & falusul virtual

Vous dînez avec votre ami Franck. Un homme que vous avez connu courtois, cultivé, curieux des autres. Or, ce soir, c'est peu dire que Franck porte une attention fluctuante à la conversation. L'oeil rivé sur son téléphone, posé à droite de son verre à vin, il dialogue sans vous regarder, tripote maladivement l'écran, sursaute aux petits bips que produit régulièrement la machine - "un flash info", s'excuse-t-il - et ne parle plus qu'applis, tweets, jailbreaks et mises à jour. "Avant, le soir, pour s'endormir, il lisait. Maintenant, il joue à " Fruit Ninja "", résume sa compagne, consternée. Franck, depuis quelques mois, est propriétaire d'un smartphone.
 Vă îndemn cu febrilitate să citiți continuarea din Le Point. Despre moaștele postindustriale.

luni, 5 decembrie 2011

House sana in corpore

Nu o să preschimb bunătate de blog, cum am mai văzut, în gazetă de perete pentru linkuri către youtube. Cred că s-a putut remarca selecția drastică (pentru cunoscători, firește), nu tu abuz, nu tu lipsă text explicativ, măcar de două rânduri dactilografiate (cei obișnuiți să-și frece degetul de touchscreen s-ar putea să nu rezoneze la înțelesurile cuvîntului dactilografie). Când și când, îmi place să sfidez bunul simț ipocrit și să mă înhăitez fără stinghereală cu câte un tech-house (house NU înseamnă Alexandra Stan decât pentru cei care au deschis ochii pe lume mult prea târziu!), muzică clasică electronică din eternele „vremuri bune”: tech ținut sub presiune ca să se pătrundă bine, pompat până-n prag de implozie, istericuț, prăjit în ulei de măsline, groovy, deep, săltat - așa din pieptar și din grumaz, doi pași înainte, unu-n lateral, dar nu e musai ca tălpile să părăsească solul, e destul ca umerii să șerpuiască smucit). Mărturisesc că ăsta de față nu știu din ce vremuri e, dar e bun la casa omului! Mike Dehnert - Rootstalk. Recomandat de Bobo.

sâmbătă, 3 decembrie 2011

perte de vue

O oarecare eleganță, ciobită la timp de sunetele stridente cu valoare de document. Dintr-o dată, lămurindu-se că totuși a venit frigul, gâștele domestice s-au decis să încerce a zbura, adunându-se cu precipitare într-o întrunire de urgență. Afară, să fim serioși, nu este atât de frig precum pare, este chiar mai frig de atât, dar ne împăcăm unul cu altul, mâncăm în oraș ceva preparat în grabă, râgâim a salam cât e noaptea de lungă, ne balonăm și tragem vânturi aspre, de stepă, îl ajutăm pe candidatul nostru să se facă celebru până dimineață, adulmecăm cu gândul trimis aiurea frigurile avangardiste de pe pagina alăturată și ne închipuim cu lux de amănunte petrecerea tumultuoasă pe care cele două zâne au abandonat-o ca să vie să ne stârnească pe noi, dezinvolte, adorabile. Întrebarea e: câți suntem „noi” ăștia, eu și cine mai? Cinemaiubit?

joi, 1 decembrie 2011

Princesse de Lamballe, masacrul

Pictura de Léon-Maxime Faivre
Oroare, cruzime pură și tentația irezistibilă a voyeurismului. Fragilitatea distinsă a prințesei Marie-Thérèse Louise de Savoie, Madame de Lamballe, paloarea nobilă a pielii sale, fragilitatea, delicatețea ei, până și-n această postură degradantă: cu picioarele-n lături, un ciorap lipsă, moartă, frumoasă, despuiată, însângerată, expusă profanilor, întinsă pe caldarâmul grosolan al Parisului anului 1792, septembrie - semnalul declanșării Terorii. Revoluția aberantă...

O scenă rigidă, o imensă tăcere, răzmerița continuă în fundal, mulțimea nu murmură, respiră la unison o tăcere nu dintre cele mai pioase. Curiozitate. Răgaz. Mulțimea ucigașă, cu Rațiunea absentă, pusă undeva la păstrare, acasă, sau rătăcită pe veci, încremenește o secundă, fascinată, batjocoritoare: ia să vedem cu arată o Doamnă pe dinăuntru, sesizând parcă, pentru scurtă vreme, dar foarte scurtă vreme, o clipită, disproporția grozăviei comise, gratuitatea crimei în raport cu scopurile inițiale ale mișcării revoluționare, ce ajunsese să pară mai mult o izbândă a forțelor întunericului sau, mai puțin mistic: un genocid (vezi represiunea vendéeană: Guerres de Vendée : après le génocide, le mémoricide…), decât o entuziastă, candidă și precipitată punere în practică a generoaselor idei iluministe. Un alt sfârșit al Istoriei.

Băiatul, micul burghez, zgâindu-se absorbit la cadavrul „reparatoriu” (adjectivul este o găselniță a revoluționarilor, în încercarea de a „lipi” o dimensiune didactică monstruozității), cercetează cumva de sus, cu o bățoșenie sperioasă, lipit prevăzător de peretele rece, în caz că ea va mișca. Pe fața lui prefăcut impasibilă se trasează deja schița viselor de groază care-l vor tot vizita până la exorcizarea completă a traumatizantei scene din conștiința lui fragedă, subit sălbăticită. 

Precupeața masivă, din prim plan, cea care acoperă parțial ochilor noștri inofensiva goliciune a prințesei, își ține mâinile în șolduri, a neîncredere, amenințător, ca și când ar avea de-a face o vită îndărătnică, ce nu se lasă cu una cu două vârâtă în grajd: hai frumoaso hai madam' scoal' odată ce ai înțepenit? ce spui acum nu mai dansezi nu mai faci ochi dulci pomădaților voștri de la curte nu te mai desfrânezi méconnaissable cum scria la gazetă laolaltă cu Austriaca ta în deghizarea măștilor de bal masqué timp în care poporul pierea de foame?!

Și trupul neînsuflețit, livid, tragic, ochii fără căutătură, ațintiți în gol, îndreptați spre un cer întors, ce nu se mai zărește, preț de un secol și ceva cerul va rămâne pe urmă de nezărit, întors, înnoptat de puzderia demonilor sloboziți din cutia Pandorei, trupul e înfățișat în tablou încă intact (întreg), avea să fie hăcuit, tranșat, inimaginabil ciopârțit și decapitat, după cuviință. Capul blond, purtat într-o suliță de „poporul” satanizat până sub ferestrele turnului Temple, închisoare regală ad-hoc, unde își aștepta rândul la moarte buna prietenă a prințesei (cher cœur, așa își spuneau), regina Franței, Marie-Antoinette. A fost, probabil, momentul în care regina începu să renunțe la speranță.

duminică, 27 noiembrie 2011

Thera

Zeruya Shalev „trimite” neostenit la tradiție (dar și la arheologie, mitologie) în romanul Thera, însă aceste trimiteri îmi par artificiale, altoite fără rod. De acord, nădejdea autoarei o fi fost că un cadru socio-familial în care, cu toate că ne aflăm în contemporaneitate, modernismul (feminismul?) încă își dispută întâietatea cu patriarhatul, ar servi mai bine de ecran pentru a proiecta intriga cărții; faptele vor părea mai reprobabile cititorilor conservatori, pe când cei liberali ar simpatiza mai intens cu protagonista. Pe lângă asta, nu-mi dau seama care dintre conflicte are o mai mare însemnătate - cel al Ellei cu autoritatea parentală și cu vocea (interiorizată a) tradiției rabinice sau lupta cu ea însăși? (va urma)

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Special Mail!

 
 Sălbăticia swing-ului făcut din limbă, buze și cerul gurii. Ella, un drum de beat și un plus de bass, adăugate „din butoane” de Club Des Belugas.

vineri, 25 noiembrie 2011

Revoluția atlantică

Într-un cuprinzător articol publicat de revista l'Histoire (nr. 342, mai 2009), Annie Jourdan schițează o analiză comparativă a (violențelor petrecute în sânul) celor trei revoluții care au marcat sec. al XVIII-lea: americană, franceză și olandeză. 

Marie-Antoinette, de Franz Xaver Wagonschon
Mi-a rămas în minte - dimpreună cu dramul de statisfacție caracteristic consumatorului subiectiv de Istorie, ancien-régimiste cum mă țin - concluzia neechivocă a autoarei (profesor asociat la univ. din Amsterdam): în opoziție cu specificul „societății civile” franceze din epoca dix-huitième, America și Olanda sunt definite prin ceea ce s-ar putea numi o „cultură a disensiunii”, așadar o cultură în care dezacordul și conflictul nu sunt văzute ca o ostilitate absolută și în care logica persuasiunii are întâietate pusă în balanță cu logica represiunii. Această tradiție nutrită din pluralismul religios al celor două țări s-a deplasat în mod automat în tărâmul politic.

În Franța, din contră, vacanța Puterii „a condus la o libertate totală”. Hannah Arendt ar fi spus că vidul de putere a dus la o „întoarcere la starea de natură”, dar de asemenea și (mai ales!) la o violență incontrolanbilă și necontrolată - mai adaugă A. Jourdan.

vineri, 18 noiembrie 2011

Eargasm!

Îndrăzniți de plecați urechea la drăcovenia ce urmează. Doamne, n-am auzit ceva mai frumos în toamna asta, dar acum, de-a dreptul extaziat de freamătul ăsta demonic-îngeresc, îmi pare că n-am auzit de veacuri ceva mai frumos! E o redescoperire, e un Aphex Twin ca odinioară, pe vremea lansării albumelor Didgeridoo sau Analog Bubblebath. Stiluri: ambient, acid, intelligent electronic music. „Suportul” este, bineînțeles, cel de trip hop, ce altceva ar putea susține o astfel de e-fuziune de stiluri și sunete.

Muzichia ca o vână de bou izbită de palmă; muzichia cu inima suferind de melancolie, inima ce tot îi mai bate, îi zvâcnește orgasmic, chiar și după ce i-a fost scoasă și îmbălsămată aseptic de sonoritățile anemice din zilele noastre. Muzica lui E.A. Poe, de-ar fi știut el compune. De ascultat în chip autist, izolat, cu riscul de a asurzi, neapărat (de câte ori am scris asta?) lipind capul de boxe ori înfundând bine în urechi căștile cele noi, de sărbătoare. Cântecul nimfelor captive în prinsoarea copacilor. Suferința rece a poveștii. E de urmărit culoarea impură a întunericului bătând îndărătnic la timpane, să se strecoare înăuntru. Să intre! Să intre! Fremătă armonic glasuri prelungi, angelice, de copii: mamă, mamă, lasă ușa descuiată, să intre! Să intre în mine.

marți, 15 noiembrie 2011

Raymond Aron și eu (ne-am pus de acord că...)

„...dacă se definește rolul unui intelectual în funcție de voturile sale, sunt un intelectual de dreapta, dar de un fel mai aparte, adică indisciplinat și rareori de acord cu cel pentru care a votat. Îl critic pe omul pentru care am votat cu aceeași libertate cu care l-aș fi criticat pe celălalt dacă ar fi fost ales.”
Alții etichetează în mod pripit asta (rumegați bine citatul de mai sus, extras din spusele lui R. Aron*), atunci când se întâmplă să criticăm: „a te plânge”, „a te lamenta”, „a critica neconstructiv” (constructori vajnici țara are), câtă vreme vorbim, de fapt, despre un strop de spirit civic asezonat cu o ușoară, dar evidentă, aromă de verticalitate și o onorabilă inapetență pentru adulație. Eu n-o să am niciodată un Traian Băsescu al meu (ca Sever Voinescu, Mircea Mihăieș, Robert Turcescu, T.R. Ungureanu, H.-R. Patapievici, M. Cărtărescu și alți - orbiți de admirație sau interesați de putere - cărturari băștinași)! Vezi, poate tocmai de aia n-am devenit eu, și nici nu o să fiu, un „mare intelectual”. Unul din cei 4, poate al cincilea, pe care îi avem și noi, mereu aceiași, mereu pronunțându-se (competent, firește) în toate subiectele posibile - de la împletirea ciorapilor la compoziția oțelului patriei, trecând prin, vai!, neapărat prin psihanaliză.
________________________________________
*Spectatorul angajat - Raymond Aron

miercuri, 9 noiembrie 2011

Eterna re

Tot mai încerc ispita de reveni în suferință, asupra ei, de a-mi plăsmui scene deja povestite, răni neînchise, ca să storc din ele ultimele picături de durere, ori cel puțin o mică indispoziție.

Cărțile ce așteaptă să le citesc, unele înfoliate încă, mă fac să mă simt îmbogățit, îmi dau necesara senzație de plenitudine. Viața este numai după ce trec pragul casei și-mi pun geanta-n cui.

J.L. Borges: „Mi s-au întâmplat puține lucruri și am citit mult. În realitate, cred că această frază e eronată. Pentru că am citit mult, o serie de lucruri mi s-au întâmplat așadar. Lecturile mele sunt adevăratele evenimente ale vieții. Unii au devenit chiar nebuni citind, cum a arătat-o Cervantes cu personajul lui Don Quijote.”

Îmi pot consuma „vina” numai în vis. Chiar si acolo, „iese” bine camuflată în alte „crime” (priceapă cine ce-o dori).

Prin cantitate, pot fi numit un „consumator” de cărți. Prin ritmul lecturii și prin gradul de implicare în intrigă, prin felul naiv cum pun la suflet, rămân totuși (și asta mă liniștește!) un veșnic ucenic.

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

alș-isme

als spunea...


dk e vba dspr 'despartiri', alea-alea, iarasi n-am inteles dc se fac asemenea drame din nimic: dk te desparti, inseamna k nu mai ai nimic comun cu persoana respectiva, nu? si-atunci, dc sa suferi?! te desparti frumos, civilizat, lasind loc de buna ziua cum se spune, si treci - sau nu - la urmatorul/urmatoarea. ps sper sa nu fiu vz k un 'alien', dar eu n-am suferit niciodata 'de amor'... nici de lipsa lui, de altfel! (postura f confortabila, altminteri :P)

ps pt mal de vivre nu exista decit un antidot: voiajati, voiajati, voiajati! il n'y a que ca pour changer d'idees = changer d'air, changer de ville... changer de vie, peut-etre? :P

Cristian SÎRB spunea...
Nu vă închipuiți cât de mult îmi doresc să pun de-un voiaj cât de curând! Dreptate aveți când spuneți că o călătorie ar înmuia multe asprimi și ar dilua din melancoliile astea ce apar ca niște sarcini false.

vineri, 4 noiembrie 2011

mă, 'tușă

Sunt de acord - este un pic făţarnic să avem pretenția (despre noi înșine) că putem da mereu răspunsuri hiperobiective şi negreșit echilibrate la anumite chestiuni.

Izbucnesc în noi şi pasiuni, şi convingeri, şi respingeri neargumentabile (ori imposibil de revizuit, chiar și confruntate cu cea mai raţională dintre argumentările posibile, venită dinspre un partener de discuție), musai să înghiţim asta! Degeaba ne scremem să umanizăm, să îndulcim, să „apropriem”, să „înţelegem” orice, nu totul poate fi explicat.

Nu altfel am tratat cu a.l.ș. când dumnealui încerca să demonstreze de ce sunt eu un „consumator pe cale de dispariţie” de presă pe hârtie. Îi dau/dădeam dreptate în legătură cu dispariţia mea, sunt mult prea conservator pentru vremile relativiste în care trăim, fireşte, DAR asta (o argumentaţie răbdătoare, pertinentă sau agresivă ca a dumnealui, fie și exhaustivă) nu mă face mai puţin împătimit de gazeta clasică, luată de la chioşc. Nici o şansă să mă convingă cineva, prin mijloace raţionale, deci epidermice, că „e preferabil” să-mi introduc în obișnuință a vizita ediţiile online ale publicaţiilor sau să înceapă a-mi plăcea lectura e-books (citite pe kindle). Sau că ar fi bine, în tot cazul, să le „accept” existenţa.

Înduioşător curentul ăsta necreştin (îndobitocitor, relativizant), dar rămânând de inspiraţie creştină, al „acceptanţei”, al „integrării”. Al „toleranței”. Și alte cuvinte-principii, ce încep cu multi-. Culmea e că-l poartă eroic pe scalp fix cei mai necredincioşi (sau insensibili la Credinţă) dintre noi!
*
Deocamdată, eu, unul, îmi trăiesc inexplicabilde intens (dar ce-mi pasă?) toate postările pe internet. Până să apară „tribuna” asta în viaţa mea, scriam în caiete, scriam la gazete locale. Parcă era mai frumos să primesc aprecierile sau înjurăturile în stradă, în faţă. Aveam siguranța că replica mea, de-mi era permisă, nu risca să se piardă înainte de a ajunge la receptor din cauza „căderii reţelei” sau a unui clic eronat. Dar asta a fost...

Nu aveţi, câteodată, un acut simţ al ridicolului acestei necesități de a introduce de atâtea ori câte o parolă şi un user, CA ŞI CÂND astea două, odată introduse, ce ușurare!, ne-ar asigura într-adevăr intimitate & securitate?... Privacy îi zice. Nu mai bine am deschide o uşă cuiva, în schimb?

joi, 3 noiembrie 2011

Fakebook

Mai cu seamă psihologii „cu carte” ar putea constata următoarele: numeroși oameni, dintre cei ce se înghesuie acum, pentru o clipă de emoție intermediată, pe twitter, messenger, facebook, NU au adesea curajul relaţiilor directe, al apropierilor fizice - trebuie să privim asta în faţă (iar dacă îl au, în timp, acest curaj li se atrofiază). Viceversa fiind că, petrecând tot mai mult timp pentru a socializa iluzoriu (şi atrăgând şi pe alţii în aceste prietenii aseptice) nu fac decât să se înstrăineze şi mai mult de cei pe care susțin că i-au redescoperit grație facebook. Mințindu-se pe sine că și-au regăsit, de astă dată pentru totdeauna (nu, despărțirea n-o să mai fie îngăduită)!, și și-au reapropiat pe fostul bun coleg Cutăreanu, acum aflat în Australia, pe verișoara de gradul III din Florența, pe mătușa Aglaia din Florida.

„Prietenia” întreținută prin postare de poze intime și de textulețe mai inspirate sau mai tâmpițele pe facebook, și neurmată de întâlnirea periodică pe viu e un rahat lovit de nulitate. Unul ce nu-i bun nici la îngrășarea solului grădinii din spatele casei. Apropo, ce înseamnă X-ulescu only shares some information with everyone”? Cum adică „only” și cum adică „everyone”?

Există rețete clasice, funcționale, pentru a întreține distanța. Una este a te izola de ceilalți. Dar a te izola în mod fățiș, asumat, și nu mimând apropierea, nu simulând contactul, interesul pentru soarta celuilalt, cum „facem” pe fbk.

Cresc generațiile și se înăcresc - îndopate covârșitor cu această realitate fotografică, deosebit de anxioasă în a păstra distanțele - asemeni acelor copii care nu au avut în viața lor parte de-o atingere afectuoasă.

În orice caz, personaje „virtuale” sau nu, cu toții manifestăm tendinţa de a purta măşti, de a ne disocia, cliva, etc. Din varii motive: fie închipuindu-ne că ăstfel am câştiga un surplus de protecţie, fie din teamă, fobie, diverse culpabilităţi. Nu mă grăbesc, totuşi, să afirm că noi, cei care petrecem mult timp dincoace de monitor, am fi axiomatic mai autentici decât Ei, cei care şi-au „electronizat” (uneori, mistificat) personalitatea.

Eu însumi aş ţine, „pe viu”, numai și numai pentru mine unele afirmații mai fără chiloți, pe care le fac publice cu ușurință, în schimb, pe blog, pe mess, în corespondența electronică. Inevitabil mă întreb: care anume-s eu, cel autentic? Unde-s eu, mai... eu? Dincoace sau dincolo de monitor/taste?


Dar ăsta-s eu. Alții, din grabă, nu mai apucă să se întrebe...

miercuri, 2 noiembrie 2011

Ceva bun

Aș citi acum, aș începe o carte ca Troica amintirilor. Sub patru regi de Gh. Jurgea-Negrilești. Sau o altă Carte a șoaptelor de Varujan Vosganian. De-ar mai apărea unele similare... Splendori din astea, scoborâte, parcă, din pod, dintr-o ladă de lemn una cu praful. Aș scrie frumos despre ele, e promis. Aș scrie încetișor, cu ochelarii aburiți de fierbințeala unei căni de ceai de coada șoricelului. Să nu mă uit la ce și cum scriu, să scriu numai. Care ochelari?

marți, 1 noiembrie 2011

Monolog despre indentitatea internautică

O să afirm ca în cazul falsei probleme „Unde citiţi?”, răstransportată într-o vreme (sub formă de, cum îi spunea?, leapșă!) pe toate site-urile: discuţia despre identitatea internautică nu mă frământă, nu mă prinde, într-o prea amplă măsură, trebuie să recunosc, încât să-i aloc hălci insemnate din timpul meu. Nu-mi dă nici insomnii, nici nu-mi declanşează un flux ideatic îndestulător pentru (a produce) un articol de care să fiu apoi mândru.

În anii trăiţi până acum, am avut destule dificultăţi în a mă apropia cu adevărat - fizic - de semenii mei (timiditate, complexe, auto-subestimare) încât să văd o „cale” - alternativă sau complementară - în formele de comunicare, împrietenire, pe care le-am comentat în treacăt, deşi cu risipă mare de cuvinte, în postări anterioare: facebook, twitter etc. Ar fi fost în ordinea lucrurilor (nu?) să mă fi aruncat cu disperare, aș fi fost clientul lor ideal, în brațele ziselor „rețele de socializare”. Nu am făcut-o și mă mândresc cu izbânda mea asupră-mi. Ca la AAA, ce mai!
*
Pentru a încerca să răspund întrebării mai vechi, hiacintice: „nu vi se pare că aceeaşi opoziţie, bazată pe teoria realului ca real sigur, funcţionează şi în privat vs. public?” („Eu sunt eu la mine în suflet, iar cînd sunt cu ceilalţi oameni, sunt mai puţin autentic. Deşi, straniu, aici teoria funcţionează pe dos: ce e palpabil - cum se comportă omul între oameni - stîrneşte suspiciune comparativ cu ce e inaccesibil - cum e omul în el însuşi.”): cred că funcţionează, da!, e aceeaşi. 

Ca să-mi păstrez tonalitatea caracteristică: m-am oferit mereu de exemplu. Nu din egolatrie, ci pentru un strop de... carne, pe care monologul de față o merită, pentru a ieşi din abstracţiune. Mă voi oferi încă o dată: - Nu mi-a fost niciodată greu să mă mărturisesc, să mă spovedesc, inclusiv cu public de față. Confesiunea este supapa mea obligatorie pentru ca o anumită normalitate să se perpetueze. Este ceea ce „am luat cu mine” şi când am îmbrăţişat identitatea virtuală. Nu sunt genul de ins care să fi bătut la uşa netului ca să se ascundă și mai abitir decât era deja. A mă dosi, adică, după - să zicem - vorbăria savantă despre cărţi, pe după note zilnice abundente şi observaţii insipide, bine protejate, cât mai neutre, care să nu mă conţină sau care să dezvăluie din mine cât mai puţin. În credința mea (poate greșită), confesiunea ne apropie cel mai mult de autenticitate. Opusul confesiunii nu ar fi tăcerea discretă, ci autozidirea în cuvinte.

A scrie despre cum îți bei ceaiul, despre cum îți transpiră picioarele sau axilele la serviciu. Despre cum și cât ți-a crăpat fusta pe cusătură când ai alimentat mașina cu benzină.

Prefer, pentru a reveni la „cestiune”, opoziţia asta pământeană, privat-public, celei despre care am făcut vorbire mai sus. Cu tot ce exportă ea mediului www.

Mulţi oameni - cu toate că ar fi jurat că nu fac decât să alerge înspre ei sau că, dimpotrivă, fug de ei înşişi taman în sânul relativizant-ocrotitor al internetului - și-au regăsit aici, online, aceleaşi reţineri, aceleaşi ipocrizii, aceeaşi chinuită ascundere de sine. Rătăcirea în găunoasa stilistică, de care tot amintesc. În atâta „stil”, ți-e și greu să mai găsești omul. Mi se pare o tristă irosire, dacă ne gândim ce deschidere/şanse/izbăvire (chiar așa!) ar oferi netul unor astfel de suflete torturate de patima tăinuirii. Tăinuirea ca lamentabil, închipuit, scut.

Alţii, dimpotrivă, căzând în tentaţia, la fel de sterilă, a larmei fără conţinut.

Ce este cu adevărat provocator şi cutremurător de scandalos e că omul care optează să se sustragă, critic sau tăcut, acestor „comunităţi” virtuale amuzante începe să fie privit cu suspiciune. Iar dacă mai cutezi să și râzi de frenezia stabilirii amiciţiilor cu o mie de alți „useri”, gata: eşti simplist, încuiat, maniheist, manifeşti lipsă de adaptabilitate la nou! Să fiu scuzat, râsul este un scurt circuit salvator, râsul mai are şi rostul de a salva de... ridicol. El stabileşte unele ierarhii ale „importanţei lucrurilor” într-un mod direct, descumpănitor, care scapă raţiunii, de regulă. Uneori, râsul de acest tip este chiar o formă de cunoaştere, rezervată celor care sunt capabili a pricepe/percepe „preajma” (ambientul, environment-ul), dispensându-se de stuful cuvintelor bine aranjate, de sisteme, de cârje ortografice, topice şi de punctuaţie.

duminică, 30 octombrie 2011

Cu a.l.ș., despre, despre... II

„Argument”: Numele acestei meserii de jurnalist ar trebui să fie o TM înregistrată în Occident. Iar românilor de la gazete să le rămână în exclusivitate apelativul de mâzgălitori fără coloană, sclavi ai gusturilor joase ale publicului de-format tot de ei. O discuție polemică purtată cu a.l.ș. în decembrie 2008.

als spunea...
...si nu credeti ca motivul pt care se intimpla asta este ceea ce se tot spune - anume ca publicul asta cere, jurnalistul asta ofera?

ce public exista in gt. britain & ce public exista la noi?
din pacate insa, tendinta de tabloidizare este universala... si este o tendinta datorata SI bloggerimii de pretutindeni: in momentul in care 'demonstrezi' ca jurnalismul nu inseamna 'mare lucru', ajunge sa insiri niste cuvinte (online sau on paper), sa ne mai miram ca meseria de jurnalist coboara standardele tot mai mult...?
francezii numesc acest fenomen 'nivellement par le bas'; este tendinta 'fireasca' a oricarei democratii care invadeaza SI teritoriul culturii (iar jurnalismul face(a) parte din cultura...)
Cristian SÎRB spunea...
DAR: nu am constatat urme (îngrijorătoare) de tabloidizare în Le Monde, L'Express, de pildă. Haideţi să ne punem de acord în vreun fel de data aceasta. Măcar pentru că e evident că sunteţi un avizat consumator de presă occidentală. Haideţi să nu găsim scuze acolo unde merită să criticăm. Eu unul, „ca blogger”, nu mă simt vinovat pentru nivelul scăzut al presei de la noi. Ar fi facil să răspundă alţii (noi) pentru nivelarea în jos pe care publicaţiile cotidiene de la noi o practică într-o veselie. Cred că a devenit limpede cât de mult am nevoie de ziare, din păcate, chiar şi în halul în care arată ele în România. Nu am ce pune în loc. Eu nu fac aceste „demonstraţii” ca să vin eu din urmă cu soluţia mântuitoare, eu vreau să citesc presă de mare calitate în România. Promit că îmi fac abonamente şi plătesc la chioşc, nu o să stau după ediţia gratuită, online, că mi-e dragă hârtia.
als spunea...
Dvs vorbiti dspr o 'nisha' de citeva mii de cititori de calitate... Daca as fi un manager cinic (cinic sint, dar nu manager ;), v-as raspunde ca, pt 'atita tot', nu merita investitia! Aveti o imagine simpluta asupra acestei 'industrii': adica scoateti cu totul din ecuatie patronul & extensiile sale, care cer NU calitate (asta risca sa 'alieneze' publicul 'targetat'), ci... randament. Si astfel, 'Dilemateca' cu Tim Burton pe coperta e vinduta la pachet cu filmele lui Sergiu Nicolaescu... Cit dspr cotidianele de 'mare calitate' - acestea, pur si simplu, NU si-ar scoate investitiile prin cei citiva mii de cititori.
Cristian SÎRB spunea...
Well, de ce nu putea lipsi epitetul „simpluţă” din răspunsul dvs? Zic doar aşa, ca să pot şi eu răspunde folosindu-mi mintea şi bunul simţ, şi nu, din nou, doar terminaţiile nervoase. Încerc un răspuns cumpătat, şi simplu, şi clar ca lumina zilei: nu mă interesează „viziunea” asupra presei, vreau să cumpăr ziare ROMÂNEŞTI de calitate. Nu mă interesează nici bucătăria patronatului, deşi pot să înţeleg că exact aşa cum scrieţi funcţionează. La noi, presa a parcurs în circa 5-10 ani tot drumul de la quality la tabloid. Şi, cum spunea Ancussa, nu ne-a mai rămas nimic serios de citit (în jurnalismul cotidian românesc). Toate au trecut la „adversar”. Cotidianul, Adevărul, Gândul, România liberă, au astăzi prea mult dintr-un tabloid şi prea puţin din quality. Timp în care Le Monde (trecând aproape de un faliment) sau Die Zeit, naiba ştie cum, îşi menţin ţinuta care le-a consacrat. Eu nu-mi doresc presă cu orice preţ, adică orice soi de presă, ziar să fie. La fel, nu aş primi în nici un chip să lucrez la un ziar, dacă target-ul meu, dat de redactorul şef, ar fi viaţa privată a vedetelor, sau accidentele cu decapitări. Ce vrea presa românească, doar să-şi perpetueze apariţia? Celelalte funcţii au dispărut? Nu mai formează? Mă rog, intrăm în detalii la care se pricepe mai bine CP-B sau I. Comanescu. Mă văd nevoit să repet ceea ce credeam tranșat: vreau să citesc o publicaţie similară lui Magyar Nemzet în româneşte. Sunt cititor incurabil de ziare, nu analist media. Şi în această unică postură, de cititor, mă pronunţ aici.
als spunea...
Daca sinteti cititor de cotidiane de calitate, o sa va spun - sec - ca sinteti o specie pe cale de disparitie. In plus, comparatia asta continua cu 'Le Monde', 'Financial Times' etc mi se pare nepotrivita: daca aceste titluri se mentin pe piata este pt ca, ACOLO, cineva le cumpara; la NOI, acestia ar fi f putini - deci e nerentabil... Spuneti ca nu va intereseaza 'bucataria' presei; eu v-am oferit o explicatie din culise care explica - in parte - situatia; a nu tine cont de ea mi se pare copilaresc. A bate din picior repetind ca 'nu avem presa de calitate' nu rezolva nimic. (Pe de alta parte, imi amintesc ca dvs. erati alergic si la recenziile dspr publicatii precum 'Vanity Fair'... sau la corespondente de afara... acum, brusc, 'strainatatea' devine un bun termen de comparatie?) Ca sa inchei pe un ton realist (ceea ce nu inseamna optimist): DA, 'publicul asta cere'. Faptul ca aceasta propozitie a devenit un cliseu nu inseamna ca e mai putin adevarata. Dar aveti, desigur, libertatea sa nu acceptati realitatea si sa va mutati frustrarea in... virtual ;) ps am folosit 'simpluta' pt a evita 'simplista'; era mai bine?
Cristian SÎRB spunea...
Bine, bine, nu ştiu de când e nepotrivit sau motiv de culpabilitate să-şi dorească cineva (care nu e jurnalist) presă de rang înalt şi pentru România. Porniserăm destul de bine, acum nu mai ştiu câţi ani. Poate că, dacă nişte colegi de-ai dvs nu ar fi cedat la presupusele cerinţe maneloide ale publicului, tabloul presei ar fi fost mai echilibrat azi. Ce mă miră e că vorbiţi ca şi când nu v-aţi dori (pour une fois) exact ce-mi doresc şi eu: un ziar autohton credibil, bun, gros şi cald - la fiecare dejun. Ca şi când, dimineaţa, aţi fi primul la coadă la Libertatea. Ceea ce nu aş putea crede nici cu dovezi. ;) De ce reveniţi atunci, presupun, încărcat cu presă vestică, din fiecare deplasare de lucru sau în interes personal? Răspunsul, în caz că nu vă puneţi să negaţi că ar fi aşa, se află chiar în textul meu de mai sus şi chiar în recenzia aceea răspomenită, a dvs, la Vanity Fair. Prin urmare, nu visaţi niciodată să găsiţi şi acasă aşa ceva? Pentru că asta e ce vreau eu. Asta e vina mea şi gândirea mea simplistă. Învăţaţi-ne pe noi, simpluţii, să cumpărăm produse de calitate. Că sunteţi acolo, în miez, aveţi uneltele în mână, pâinea şi cuţitul - cum se spune. Nu pledaţi pentru graţiere, criticaţi, nu încurajaţi nivelarea prin resemnarea asta fericită (dvs aveţi acces mereu la Vest, poate nu vă pasă, poate nu vedeţi cum Realitatea tv „transmite” uşi închise de la Parlament sau traficul de pe V. Prahovei ca breaking news). Mă aşteptam să fiţi la fel de intransigent cum sunteţi cu filmul! Măcar 'gusturile îndoielnice' ale publicului pot fi discutate, corectate. Puneţi, vă rog, umărul la asta (că aveţi cu ce şi nu sunteţi fiecine, slavă Domnului) şi vom avea un an (sau mai mulţi?) nou fericit.
als spunea...
alt motiv pt care nu avem o presa cumsecade (ca, de altfel, nici o clasa politica ca lumea - cacofonia intentionata!), cu exceptiile de rigoare (care, cum se stie, confirma regula): halul in care ies din LICEU, nu din facultate, viitorii ziaristi! parerea mea e ca in facultate ei nu mai invata literalmente ni-mic; dar din liceu STIU ca ies cu o ortografie/gramatica dezastruoase, fara exercitiul gindirii libere & critice, fara o cultura generala macar decenta... iar cind ajung in facultate (stiu, pt ca le-am vazut lucrarile - iarasi, cu cele citeva exceptii de rigoare...), things can only get worse :( CUM sa avem, atunci, o 'presa respectabila', sau ORICE altceva - medicii sint o catastrofa, inginerii s-au reprofilat, doar avocatii cistiga banu' cinstit ;) -,in aceasta tara, in aceste conditii???

Cristian SÎRB spunea...
De acord! Chiar aşa spunea şi T.R.Ungureanu la Garantat 100%, şi nu numai pentru ca zicea așa domnia sa sunt eu de acord. Gustul pentru ziare, scris, ştiinţa ortografiei nu apar brusc, la 18 ani. Spunea TRU că dacă nu simţi că te sufoci fără informaţia zilnică, culeasă din jurnale, că nu poţi realmente păşi pe stradă sau din somn în starea de veghe fără gazeta zilnică, nu ai ce căuta la Jurnalism. Este primul şi cel mai important examen (de conştiinţă?) pe care un aspirant la Jurnalism trebuie să-l treacă. Automat, cum scriaţi, asta se va regăsi în calitatea/consistenţa articolelor şi aspectul paginilor. Dar studenţii noştri, majoritatea, nu citesc ziare. Nici măcar după absolvire. De unde naiba să înveţe măcar vag meseria asta?
als spunea... 
pai, in principiu de la facultatile de profil...
dar ei, cum spuneam, au (inca) probleme cu ortografia!
 Cristian SÎRB spunea...
Vedeţi, de aia bat eu din picior şi-mi cer ziarul de dimineaţă, că-s ca un copil, am fost făcut dependent de ceva bun, mai vreau. :)
Ştie dl. Şerban foarte bine ce spunem noi acilea, dar nu şi nu. :)

als spunea...
Nu (va) pot spune decit:
wake up, it's the post-00s! ;)
Cristian SÎRB spunea...
Sigur, şi sper că tot pe acest blog vom afla şi vestea că s-a demodat şi sexul, aşa cum îl ştim: cu secreţii, erecţii, lubrifieri impudice, şoapte obscene şi, deci, revolute. Trecem la un sex mai curat, dacă se poate individual, solitar, iar dacă nu - virtual. Sau mai bine să revenim la interjecţie, la onomatopee, dacă logosul ţine de prăfuitul sec XX.
als spunea...
Bun, atunci putem spune altfel: NU exista public pt publicatiile pe care le vreti! E prea putin - nu poate sustine tiraje care sa faca publicatia rentabila.
Este adevarat ca patronii vor profituri imediate, iar asta e valabil peste tot: pas de schimba aceasta mentalitate - 'vast program'!

Ars ploietica

Activitatea mea în blogosferă a început, onest să fiu, ca surogat pentru visul meu de a scrie în print. De a fi (fost) jurnalist la ziar (din păcate, sintagma asta nu m a i e un pleonasm). Prezența în 'blogosfeclă' nu este, pentru mine, expresia unui impuls irezistibil de a fi una cu trend-ul sau de a beneficia, de a mă servi dintr-una din „cuceririle științei și tehnicii”. Aş fi dat orice să am spaţiul meu, ungherul meu, într-o gazetă. Se vede treaba, însă, că s-au găsit mereu alţi oameni cu mai mult fler, cu mai mult talent, cu mai multă obrăznicie creatoare, mai flexibili - cerințe minime pentru a îndeplini această slujbă. Iar eu înaintez în vârstă şi-n conservatorismul ăsta nu neapărat, sau nu întotdeauna, simpatic. Între timp, gazetele românești au și dispărut, avortate, altoite înainte de vreme cu tabloide.

Ochiul meu de nespecialist se pricepe mai cu seamă la a face observaţii înzestrate cu o mai mică sau mai mare încărcătură de bun simţ (eu îi tot zic 'ţărănesc'). Ochiul meu e capabil să identifice - un exemplu, la întâmplare - primejdia înstrăinării (alienării) prin ultra-tehnologizare (sunt conştient că nu e singura primejdie care ne paşte), iar mintea mea să o 'elaboreze' într-un text pe care degetele să-l înşire ascultătoare pe taste.

Ce potop de text!
Şi o ultimă, şi benevolă, confesiune (apropo de lectura mea - efectuată, de regulă, 'în cheie conflictuală': din cărți, din postările altora, din comentariile lor), pentru că respect gentileţea cititorilor noștri: nu-s destul de BINE situat lăuntric pentru a savura o intervenţie (un comentariu la textele mele) atent şi cuminte argumentată, însă contrară convingerilor mele. Nu am primit niciodată cu aplauze asta; pare-se că într-o nefastă zi a vieții am pierdut parțial însuşirea de a citi Omul într-un text şi NU propriile-mi proiecţii. Trag nădejde că m-aţi înţeles...

P.S. Nu mai există ziare în RO. Alaltăieri, în aeroportul din Muenchen, Frankfurter Allgemeine și Die Zeit - la liber, pentru pasagerii Lufthansa. Am luat un FAZ, mărturisesc, nu pentru a-l citi în profunzime, nu știu suficientă germană pentru asta. Ci ca să-l țin în mână, eu - idolatrul presei scrise, al marilor publicații de tradiție, să-l răsfoiesc, să-i admir întinderea (enormă) și consistența articolelor (vizibilă chiar și la o „periere” amatoricească). Eleganța fonturilor din titluri! Eleganța limbii din titluri, nu în ultimul rând (eh, atâta germană pricep și eu). Proporțiile decente ale fotografiilor. Am încercat așa, un soi de epifanie profană, lumească. Am realizat pe loc - inutil, din nou și cu durere - că publicația aceea nu are corespondent în lumea mea, românească. Că la noi nu există, de fapt, ziare - în toată puterea, în deplinul înțeles al acestui cuvânt. Dar și că, la noi, nu există, respectiv, jurnaliști. În balanță cu un FAZ, dincoace de Budapesta, nu mai există presă!

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Încleștarea cu cartea

Trenul, iconostas laic cu fețe pictate cum a dat Domnul, sprâncene aduse din condei, făcute să deverosimilizeze(!) chipurile. Teniși ieftini, dar nu mai puțin incitanți, șosete albe decoltate pe dedesubtul gleznelor; și din cele roz.

Calcanul - G. Grass. E neobișnuit de frig. Mâța are permisiunea să împartă odăile cu stăpânii casei. Doar o pisică. Doar niște stăpâni.

Istoria bărbatului, lupta lui pentru emanciparea de sub jugul molatic al matriarhatului („orânduire” ce-l folosea doar de fertilizator, tranchilizându-i reacțiile cu lapte din belșug). Emanciparea față de sân. Desprinderea de sânul mamei, al femeii. Suptul îi adoarme bărbatului instinctele, îl moleșește, îl depolitizează și-l deresponsabilizează.

Pe o mai scurtă întindere, felul în care compune Grass, nobelul Grass, ar putea fi de mare efect, hilar, cațavencian, ar stârni râsul lumii, numai bun de degustat în doze comprimate. Pe întindere mare, însă - vezi 500 de pagini tipărite destul de înghesuit, vezi prețul originar de 47,50 lei pe volum, în 2008, la apariția în românește - poate fi extrem de obositor. Îmi piere concentrarea, îmi pierde atenția și riscă să-mi lase mult în urmă interesul. Rareori am mai avut parte de asemenea reverii fertile, fără nici o legătură cu conținutul, pe fondul unei lecturi dintr-un zis „mare scriitor”. Cu Toba de tinichea m-am răsfățat. Cu Calcanul în palme, am visat pe rupte, păstrând ochii deschiși. Nici nu știu, să-i mulțumesc autorului pentru a mă fi redat mie însumi, proiectat pe ecranul prolix al cărții sale sau să-l înjur. Prin urmare, l-am abandonat cu entuziasm.

Nu am deslușit, de fapt, nici o poveste, nu am prins nici un fir, sunt găsibile în pagini mai multe poante, umor „etnic”(?), vorbe de duh, satirizări, răstălmăciri - toate puse cap la cap, doar-doar or căpăta vreun sens - fraze de umplutură de un amuzament „șlefuit”. Fără tensiune, fără miză. Pur și simplu, un scris fabulatoriu, un fel de ladă savantă de gunoi savant, ghena unui scriitor, locul lui de joacă sau de aruncat dejecțiile oarecum simpatice rămase de la (lucrul la) alte cărți, de spălat creierul în pauzele sale de la scrisul serios. Nu știu ce este Calcanul!

duminică, 16 octombrie 2011

Truisme

Sîni de piatră, C.S./2011
Ca de obicei, toate-s vechi, scopul oricărei săptămâni e pitit timid în sfârșitul acesteia - e ceasul în care orice om cu capul pe sub meri are la dispoziție ceva mai mult răgaz pentru - se presupune - a-și aranja gândurile într-o anumită succesiune, periindu-le bine, scuturându-le de praf pe fereastra apartamentului, punându-le coperte noi, învelitoare din plastic. E momentul de glorie al maximei ipocrizii sau al euforiei nejustificate, ambele pulverizând un înșelător parfum de veșnicie asupra celor două scurte zile libere.

Încă din dimineața lui vineri, îți vine a-i îmbrățișa și săruta pe gură, pe frunte sau pe sfârcuri pe toți cei iviți în cale, o pornire sinceră de solidaritate întru nimic, un nu hotărât discriminării sexuale!: să-i iubești fără a-ți păsa de ei, să-i strângi de gât la pieptul tău generos și încă ferm, nesecat izvor de emoție ieftină. Restul zilelor au fost așezate de providență în lăcașul lor, unde ele stau cuminți, doar pentru a spori suspense-ul din weekend. Abia la final, la capătul celor cinci „lucrătoare”, orânduite și programate în amănunt, interesul deosebit de anxios de a ne sustrage ocupațiilor cotidiene aducătoare de învățătură sau de bani în pungă se prelungește alegru în zbaterea făcătoare de nervi gâdilicioși - și, uneori, de minuni - pentru a ieși în sau din oraș (cât mai departe), într-un loc (ambient) care să nu-mi amintească de tine când erai mare (în mine). I'm in, amin!

Acum am dovada și m-am resemnat, nu voi (re)găsi niciodată acel locșor paradisiac, nici țipenie de om (de pildă, pe coasta de sud a Dealului, cea aspră, seacă, de atâtea ori numai a mea, pietroasă ca un sân în care laptele s-a prins, te-ai fi gândit?), mai ales că în următoarele două zile urmează să întâlnesc mereu, poluându-mă, câte o față cunoscută care va recunoaște în mine, numaidecât, salvator, o față cunoscută și iată cum deja se și îndreaptă glonț către palma mea crispată, neîntinsă, luând-o în primire, strângând-o tare, să nu i se simtă cumva echivocul, cu recunoștința recunoașterii, de parcă ne-am fi încrucișat cărările nu acasă, ci pe undeva prin străinătățuri, pe mariahilferstrasse - mecca românilor în viena, doi români care în țară s-ar fi ignorat reciproc cu ostilitate (Anamaria Pop ar fi folosit la modul ostil), cu pricepere și destoinicie.

Prietena inimii mele stă mută și țeapănă sub înfățișarea ei de împrumut pe un scaun de lemn, nu respiră ca să nu-l facă să scârțâie, nu o puteam vedea, dar am reușit s-o reconstitui din șușotelile altora, adoptase o postură falică, erectă, și refuza să vorbească, așa cum, pe neverificate, vag (sau la modul vag - ar fi scris Anamaria Pop), am aflat eu că se poartă schizofrenicii în obișnuitele episoade de absență psihică, și anume în împrejurările în care, îmbibați de prea multă suferință, se deconectează de lume cu un clic aproape audibil, înțepenind și amuțind, amicele mele din vis mă castraseră cu uitătura aceea demonică, de-o ironie oțetită, omniscientă, ce mă făcea să știu că ele știau ceva ce eu nu știu, iar iubita prietenei mele - țeapănă și mută, cu trăsături ostentativ falice, detașată de mine, excizată de pe trupul meu doar din buze, cu un zâmbet capabil să semnifice și să taie orice.

miercuri, 12 octombrie 2011

Sven

Nu altfel, ci fix ca acest Loveparade 1998 Sven Väth, „arăta” câmpul muncii techno-logice germane la 1998! Sunetul spune mai mult decât aș fi eu în stare, cuvântând. Teutonii cu mânecile suflecate arau veseli țarina, discuiau apoi fără să icnească, cu piepturile tresăltând falnic în timp ce pășeau lin peste brazde, de parcă s-ar fi plimbat pe ștrase sau pe vreo pistă cauciucată. Prin sumbră comparație, e destul să scriu atât: dubstep. Adică: stagnare, plictis, muzică cu frânele trase. Dubstep - simptomul unei lumi sătule, ghiftuită cu șaorme. Lumea văzută prin ochelarii aceia ridicoli, mari și sluți, de hipster tocilar, mai prost socialmente decât propriu-i smartphone, nătărăul care sare și mișcă pentru că sar și mișcă cei din jur, nu pentru că ar auzi sau ar asculta ceva cu urechile acelea tâmpe.

Remarcați, în partitura executată de marele Sven, sunetul acela stingher, țipătul de buhai electric, ce vine și revine. Și modul în care trece Sven la vinylul al doilea, cu zgomot de joagăre: mai aruncând o dată peste mulțime - basul dus la minimum, ciocanele piesei ce urmează deja active - biciul, trilul ascuțit de buhai. Și, nu în cele din urmă, priviți lumea aceea! Adunarea. Acum 13 ani, techno fără cusur! Atât de mândru să spun în blogul mare că așa ceva am avut șansa să ascult eu în belle epoque.

marți, 11 octombrie 2011

Fehlleistung

Un oraș este definit prin felul în care arată centrul său și prin ceea ce are loc în zona centrală - inima urbei. Dacă eu mă trezesc în zori și tot ce mi-e dat să văd pe geam e, să zicem, blocul comunist, cojit, de peste drum, se cheamă că-s timișorean? Ba deloc! Orașul este numai acolo unde odinioară erau amplasate, și au mai supraviețuit și astăzi: cetatea, piața, catedrala. În afara cetății, dormitoarele de beton, cetățenii de rang secund, fabricile. Inscripțiile obscene, agramate de pe ziduri, pistele mizere de skating. Îmbrăcămintea țipătoare, treningul, blugii gata decolorați, bluzele albe, strâmte pe burți și pe pectorali, cu vulturi și ștrasuri pe umeri.

Cele care nu au cetate, piață, catedrală (una construită înainte de 1900), nu-s orașe. Sunt doar localități.

Mașina de înghețată străbate străzile întortocheate în sunet de jazz. În față, șoferul, în spate - spațiu ca într-o tonetă. Și muzica, jazz clasic. Ca-n Newark.

Când îl citesc pe Proust, nu-mi pot reprima gândul snob, obsedant: îl citesc pe Proust. Însă omul ăsta e proteină, supliment alimentar pentru suflet & minte. Cu totul altfel, adică ranforsat și mândru, intru și poposesc puțin în toamnă ținând Sodoma în brațe.

Ar trebui să-mi mai plimb trupul, însă mintea preferă să citească.

Unghiile de picioare, cu lac roz-pal. Nesuferindu-se unele pe altele în perioada caniculei, astă vară, degetele stăteau rășchirate, uscate de praf și soare. Din decolteuri, coline. Deșertul s-a sfârșit.

Stau acasă, mi-am luat o zi răgaz, cu aceeași teamă de ceas, de curgerea timpului. Am avut parte de o călătorie cu frica în suflet. Superstiție, vise „înțelese” ca premoniții („obișnuitul” vis cu sfârșitul lumii, supusă unui bombardament celest cu foc, trăznete uriașe, asurzitoare, întunecime). Nicicând mai bântuit de varii culpe, închipuite sau reale, care mi-au legat sufletul, umbrit bucuria, afectat reacțiile, grosolănindu-le.

duminică, 2 octombrie 2011

Nemesis si altele

Biografia personajului Eugene Cantor al lui Philip Roth (Nemesis) e determinată dintru început de absența timpurie a părinților. Așa cum biografia (trăsături caracteriale, fapte, decizii epocale, opțiuni profesionale, iubiri, dependențe) oricărui copil, silit să crească fără mamă, fără tată, privat de prezența autorității parentale, este, de regulă, în mare măsură determinată de un asemenea gol ce rămâne de neumplut. La polul celălalt, nu mi-e clar dacă opus, găsim copiii care s-au „bucurat” din plin de ambii părinți... abuzivi. Să mai afirme atunci cineva, emfatic, că oamenii-s diferiți, individualități irepetabile, sau că ar cunoaște destine radical diferite unii față de alții. Există, se pare, o sumă de posibile traiectorii biografice, le-aș numi fără teamă standard, mereu aceleași, cărora, influențați de diverși factori interveniți în procesul dezvoltării, ne supunem. Suferim la fel - îndelung. Ne bucurăm la fel - cu limită. E prea puțin măgulitor, dar nu mai puțin adevărat, să știm că împărtășim același destin meschin cu, probabil, fiecare al 5-lea om de pe planetă.

Profesor de sport la o școală de cartier newarkez, miop, deci inapt pentru serviciul militar, domnul Cantor își dorea să-i învețe pe micuții evrei să fie „vrednici la trup”, ca să n-o sfârșească implacabil prin a fi batjocoriți de brutele antisemite - răspândite în Statele Unite în proporții comparabile cu acelea din Germania hitleristă, nu mare era diferența - pentru vina de a ști „să-și folosească doar inteligența” (s.m.). Ca și când asta, să faci bani din ascuțimea minții, ar fi o nerușinare, o sfidare la adresa majorității ce trudea bovin, asudând din greu. A trudi adamic fiind, bineînțeles, singura formă acceptată socialmente de a-ți câștiga traiul zilnic - în credința anglo-saxonă, (neo)protestantă, a celor cu pigment alb în epidermă...

Poliomielita - noua ciumă, își seducea nu foarte selectiv victimele de pe întreg cuprinsul Americii de Nord, conform unei „norme”, șeptelul de morți, ce demonstra o logică impenetrabilă, pe care numai epidemiile de acest soi o etalează. Din 1916, de la prima mare epidemie de care își mai aminteau bunicii, știința nu găsise încă remediul.

Dezbateri aprinse în sânul populației civile despre cauzele bolii. Se caută țapi ispășitori, ascunse mâini criminale, purtători voluntari ai microbului: italienii, negrii (adică ceilalți). Să fi fost, oare, soarele, canicula neîndurătoare, scuipații de pe caldarâm, mâncarea alterată, igiena neglijentă, guturaiul, bancotele de hârtie, poșta?

Naratorul, martorul care transmite mai departe învățătura celor petrecute, este Arnie Mesnikoff (unul dintre copiii care se foloseau de locul de joacă administrat de profesorul de sport), dar acesta predă, cu subtilitate, pe parcurs sarcina povestirii lui Eugene Cantor. Newarkul evreiesc văzut prin ochii lui Cantor.

Mânia domnului Cantor se îndrepta către însuși Dumnezeu, cel care crease virusul poliomielitei și-l slobozise în lume; permisese ca mama lui să moară atât de tânără, la nașterea lui; Dumnezeul care lua la el copiii inocenți de-și petreceau vara jucându-se pe terenul pe care îl avea în supraveghere - biată slujbă de vacanță, pentru rotunjirea veniturilor.

Război în Europa, 1944. Americanii își dau viața pentru a salva bătrânul continent al ideologiilor și-al experiementelor politice idioate, puse la cale de „minți luminate”, de „mari gânditori”, idei criminale, susținute și vehiculate încă din secolul precedent de „creatori de geniu”, „rafinați” - Wagner, Heidegger. Acasă la ei, un altfel de conflict, nu mai puțin nimicitor, „un război cu masacre, ruine, distrugeri și blesteme, un război cu toate urgiile aduse de război - un război împotriva copiilor din Newark.”

Cu toate că o scrie impecabil, la finalul cărții, Roth nu rezistă ispitei cam bătrânicioase (boală cu incidență frecventă la scriitorii maturi, în prag de retragere) de a ne oferi pe tavă morala narațiunii, un surplus de lămuriri psihologizante, ca pentru proști, despre mecanismele și sforile invizibile ce i-au mânat și manipulat eroul principal prin turbulențele existenței. Pe când ispita Creației îi face să se zvârcolească în pat pe uscații hermeneuți, obișnuiți să strălucească doar parazitând câte o Operă, iată că nici marii scriitori nu pot dormi de grija interpretării neapărat totale a scrisului propriu, pierindu-le, de la o vârstă, încrederea în capacitatea cititorului, care i-a însoțit fidel preț de-o viață literară, de a-și bucătări singur analizele, după cuviința sufletului său. Ca până acum, ca întotdeauna.

joi, 29 septembrie 2011

Bop you?

Pur și simplu, new jazz... Poate nu într-atât vocea, cât ritmul ăsta sălbatic, executat prin lovirea obiectelor casnice, te miri ce ți-e dat să izbești în cale, dar și vocea, cum să nu!? Și bop-ul, fată, nu te prosti! Și decker-ul dublu, orgă ca la mama acasă, în anii gloriei The Doors (de parcă le-ar fi trecut gloria, numai prostii spui). Ia, de nu mă crezi:

duminică, 18 septembrie 2011

Au milieu de nul pied

Bucălata iese la alunecat pe role - nici un sunet pe asfalt, or fi role scumpe, gândesc (vreau și eu!). Să învăț a luneca pe role la 36 ar fi o performanță care m-ar putea îmbuna puțin. Îmi surâde. Îi simt de aici, odată cu ea, senzația de imponderabilitate iscată de viteză boantele ace care-i înțeapă cu miile regiunea venerică mirosul acru de necoaptă îi intuiesc sudoarea dezinvoltă (pe care, mai târziu, și-o va spăla superficial, acasă) înmuindu-i picioarele captive în bocancii țepeni ai rolelor.

Au milieu de nulle part

Ce s-a întâmplat între voi acolo? Ce rămâne (de) nerostit?

Pași și zvâcniri, mușchii puși la muncă sub piele. Să scriu niște pagini despre mers, despre umblet, despre a păși. Personajele să nu dobândească chip, fizionomie. Picioarele le poartă, iau decizii în locul personajelor, le conduc de colo-colo. Să rămână, deci, anonime, „figurate” doar la nivelul pulpelor, gambelor, tălpi, păduri de glezne, una, numai una dintre cele două glezne ce-l gâtuiau, vecinătatea labelor îi ardea obrajii - sărutată de Bărbat. Pur și simplu capul lui, pe neașteptate, sentimentul meu de putere, nălucirea că eu îl fut pe el, gratificată numaidecât de viitura umedă dintre coapse, capul i se aplecă puțin spre glezna apropiată, aleasă (nu știm care: cea din stânga sau cea din dreapta?), tremura și transpira, ploua peste mine, trebuia - ca să nu juiseze precoce, și mi-o sărută cu un plescăit de ventuză apăsând sorbind creând vacuum cu mucoasa răsfrântă a buzelor limba lipită de fluier lăsând o urmă lucioasă de melc de pe vâscozitatea căreia nu de alta dar pentru a mă ține de ceva să nu mă scufund înainte de convulsia ultimă nu am reușit să-mi mai desprind ochii. Încheietura din care pornește vânjoasă, ramificată, vascularizată, laba piciorului, osul încheieturii rotindu-se rapid în matca pielii.

All photos by C.S./2011
Privirea Femeii - sticloasă, tulbure, iscodindu-l încă, nu departe totuși de abandonul total, pitită încă leneș, cu rămășițe de prudență, pe după desișul genelor întredeschise. Străinul înăuntru, pompând neobosit, îmboldit să vâslească mai departe către excelență atât de mecanica obișnuinței pe care o avea în practicarea acestui sport, cât și - oh, în acest punct dânsul fusese cât pe ce să-și rătăcească în mod rușinos stăpânirea de sine, cât pe ce să se fi pierdut de sine și să se prăvălească prematur, de unul singur, în extaz - cât și, așadar, de ineditul voluptății înăbușitoare provocată de postura prăpăstioasă în care Femeia, fără veste și de bunăvoie, Doamne, îți vine să crezi, eram eu acolo, complet expusă, inundată de o îndrăzneală care mă rușina și mă întărâta deopotrivă, îmi lua mințile, îl așteptase să vină odată într-însa! Ne făcurăm toți trei nevăzuți.

Textul - sfârșitul (dez)nădăjduit al obsesiei?
***

sâmbătă, 17 septembrie 2011

Împiedicări

Lectura la Alegerea Sofiei de William Styron (tradusă în românește de Cristina Jinga, la Adevărul!, ici cu profunzimi delicioase, colo neglijent, ca și cum s-ar fi folosit, în marea-i grabă de a preda la termen, de google translate...; vezi construcții aiuristice, forțate, trecute aproape ad litteram în română, ca: „frumos de inevitabilă”, „prost de nefericit” etc; din păcate, sunt mult mai numeroase).

În ciuda acestui amănunt amar - ce devine nespus de supărător, pe măsură ce înaintăm în carte -, în câteva dăți a trebuit chiar să mă opresc din citit, într-atât de gustos este scrisă! Nu, Styron nu era evreu, i-am tot scotocit în biografie, dar împărtășește cu scriitorii acestei prolifice și inepuizabile nații sarcasmul nimicitor, umorul, realismul erotic fără perdea. Încărcătura erotică sufocantă. A trebuit, deci, să iau o pauză, să iau distanță, dându-mă câțiva pași înapoi. Să-mi zâmbesc mulțumit.
***

All photos by C.S./2011
Să ne încolăcim picioarele în iarbă. Iarba printre degete - câteva fire prinse, încleștate între fiecare două degete. Ultimul degețel rămâne întotdeauna desperecheat. Pe acela în ascundem între buze.

***
„Psihanalistul meu zicea că omenirea va fi întotdeauna propriul ei dușman, până când nu învață că fiecare ființă omenească are nevoie, enfin, doar de un futai fantastic.” (W.S. - Alegerea Sofiei, în versiunea editurii Adevărul; pentru cei interesați de o versiune cât mai corectă - eu era cât pe ce să mă aleg cu romanul în original, dar n-a mai fost să fie - e recomandabilă și tălmăcirea făcută pentru editura Art de Virgil Stanciu, 2007)
***

vineri, 9 septembrie 2011

Krisztián

„Krisztián!”, aș fi dorit să strig, în marea-mi surpriză, chiar și numai pentru că-n numele pe care-l purta, pe care nu îndrăzneam să-l pronunț nici măcar la începutul prieteniei noastre, subit întreruptă apoi, astfel că-l rosteam doar în sinea mea, simțeam aceeași distincție fină ce exista în toată ființa lui, inclusiv numele lui exercita asupra mea aceeași atracție puternică și irezistibilă căreia n-aveam curajul să-i cedez sub nici o formă; dacă i-aș fi pronunțat cu glas tare numele ar fi fost de parcă i-aș fi atins trupul gol, astfel că mai degrabă îl ocoleam, așteptam până pornea cu alții spre casă, ca nu cumva s-o iau și eu tot pe drumul acela sau să merg cu el, ba, mai mult, și-n clasă aveam grijă să nu ajung întâmplător în apropierea lui, să nu cumva să am posibilitatea să-i vorbesc sau, în urma unei busculade întâmplătoare, să mă lovesc de el (...)
Din Péter Nádas - proaspăt tipărita în România - Apocalipsa memoriilor (deși în original titlul nu este atât de catastrofic-tabloidizat!, ci, dacă nu mă înșeală puțina maghiară știută, s-ar traduce prin Cartea memoriilor, dragă editură Curtea Veche și dragă doamnă traducătoare Anamaria Pop)

O carte frumoasă, crudă, ca un înșelător & sadic cântec de leagăn. 

joi, 8 septembrie 2011

Iubire tâmpă

Cei doi se sorb din ochi, față în față, cap în cap, tac și se țin de mână, își surâd cretin, cu un subînțeles de neînțeles, mestecând cu mintea ultimele declarații meșteșugite, ocolite, prevăzătoare - încă nerostite. Am ieșit cu toții în oraș, însă simțirea lor e intensă, îi amuțește, îi izolează în mica lor nebunie - dragostea, habar n-au ce se petrece cu ei, se iubesc ca-n lumea cealaltă, a îndrăgostiților, nu după regulile lumii în care ei trăiesc zi de zi, cea cu profesori, profesii, obligații și, cică, răspunderi.

Un aer primenit regla bătăile oricărei inimi, încetinind circulația, prelungind fericirea. Căile fericirii erau scurte în lumea lor, permițându-le să ajungă lesne dintr-o parte într-alta.

luni, 5 septembrie 2011

Destruchipare

www.paulpolitis.com
Trupurile fără chip își au importanța lor în defularea periodică, în golirea amarului departe, la o distanță sigură, de cercul apropiaților (cercul preschimbat recent într-un singur punct), pentru a-i scuti de supărarea noastră fiziologică, de neliniștea noastră libidinală. Se întâmplă uneori să-ți dorești să întredeschizi, vorbe bine ticluite & presiune mecanică, și să pătrunzi sexualmente - decorul: o încăpere de-un alb anonim - o pereche de buze anonime, dar ce savuroase! și care, firește, să nu șadă chiar pasive în tot acel timp. O vezi, parc-ar vrea să-și îndese toată țesătura așternutului în pântece, apăsând-o într-acolo îndurerată? N-o vezi.

gospodărește (dezagreabil verbul, epuizat sub comunism) îmi încrucișez brațele înainte de a-mi săvârși somnul de anxietate din fiecare după-amiază somnul bizar pe partea stângă somnul în răcoare și iarna în spaima că se va stinge focul din sobe - de felul ei o temere tâmpită ce face parte din ciclul primar al fobiilor omenești; grija focului e echivalentă cu preocuparea de a evita enurezisul nocturn, ejacularea precoce, nevroza indusă de coitul întrerupt (profilactic?) sau echilibristica mintală făcută spre a nu fi prins cu jurnalul în mână ziua în amiaza mare, ca să nu zic de-o revistă deochiată, căci n-am destule mâini ținute la vedere...

duminică, 4 septembrie 2011

Noaptea puricilor lungi 2

Profitând de plecarea la tratament a câinelui adorat al familiei, mâța cea stufoasă, purtătoare eroină de paraziți, s-a și refugiat în casă, aducând cu dânsa, ca zestre, doi saci căptușiți bine cu purici hămesiți, de cea mai bună calitate, negri și lucioși, cu mușchi armonios (înspre excesiv; Anamaria Pop ar fi folosit: la modul armonios) dezvoltați la picioarele dindărăt, gata de muncă, gata de supt, ah, iată-i: m-au identificat prin satelit, dar și terestru, trimițând iscoade specializate olfactiv, în tot cazul mi-a mers vestea, circulă nestingherite zvonurile despre gustul meu dulce-amărui, ceva deosebit, despre feluritele creme cu care în amănunt (Anamaria Pop ar fi folosit: la modul amănunțit) îmi ung pielea ca s-o țin invidiabil de catifelată pentru vârsta mea (jumătate din cea a distinsului cosmetician G. Liiceanu - atât vârsta cât și pielea), despre deorolurile ce-mi răsfață rotund (Anamaria Pop ar fi folosit: la modul rotund) subțiorile așa cum nici o limbă nu mi le-a răsfățat până acum.

S-au bulucit puricii pe întinsul epidermei mele, cel mai întins organ, cazându-mi-se în chiloți, în dosul buzunarelor, amplasament pentru care a opta denotă finețe, educație aleasă, gourmandise, sau navigând pur și simplu odată cu mine, prin lumea largă, agățați de picior, cu trompa bine înfiptă în pielea primitoare, cu ochii închiși în extaz, puricii sug și înghit pe nemestecate, puricii n-au măsele, apoi cad beți pe crac în jos, la parter, stabilindu-se la glezne, în ciorapi, unde ar fi întâmpinați doar de oportunități reduse numeric de a cădea și mai jos, mult mai greu le-ar fi mai jos, din cauză că în ciorap sunt mai încorsetați, mai înghesuiți, însă efectul colateral al strâmtorii e acela că nici nu pot înghiți abundent, cât și-ar dori, din motiv de presiune toracică.

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Linii de fugă

Năzuinței mele melagomane de a avea totul în stăpânire îi mai trebuie, măcar în împrejurările dificile, și nutreț: prezența mea la locul manipulării. Setea de a domina nu se poate, câteodată, împlini cu desăvărșire decât în prezența mea. Altfel, totul se năruie într-o clipită, am remarcat asta, eu, de aici de unde mă aflu, chiar fericit fiind, simt că în altă parte, ceea ce am construit, creația și proprietatea mea se ruinează, așa cum se spulberă convingerea împăratului gol că ar fi, în fapt, înțolit cu haine alese, după momentul de groază în care copilul din asistență îi strigă vorbele bine știute.

C.S./2011
N-ar fi nici o dificultate, în alte condiții, în a-mi dura inteligente edificii personale, mici refugii, salammbô-uri eliadești (flaubertiene?), care să mă protejeze de intruși în timp ce-mi port trupul și senzualitatea lui pe calea regală, de n-ar lua parte la derularea vieții mele pe ecranul reprezentărilor lor o întreagă galerie de suporteri ostili și adversari grijulii, numiți din oficiu, ei fac o gălăgie cel puțin stranie și aruncă în mine cu tot felul de obiecte nefolositoare lor în casă.

M-am trezit, așadar, sărbătorind o neatârnare ce nu a așteptat prea îndelung să se trivializeze, ajungând ea - răbdător, dar sigur - în situația de a se instituționaliza: soarta oricărei rebeliuni. Albinele își pot alege florile predilecte după o mie de nuanțe, pot renunța la unele în favoarea altora, la ce bun însă această iluzorie opțiune, această „ofertantă” beție a culorilor câtă vreme nu are puterea să ascundă dependența absolută a vieții micilor („harnicelor”) insecte de nectarul colectat dintre ispititoarele petale? Bogăția nuanțelor nu face, în ochii mei, rutina mai acceptabilă, sensibilitatea simțurilor mele mă scutură pentru a mă trezi la cel mai mic semn de amăgire.

sâmbătă, 27 august 2011

Am primit carne

Ne relaxăm, îmbrățișăm băiatul din noi. Îl mângâi, îmi dau întâlnire cu el. Îi promit să revin. Îl chem în vizită la mine, să vină când poftește. Știu cât de nedreptățit a fost (sau a crezut că este).

Dacă nu notez în jurnal la fel de des nu în seamnă că nu(-l) mai iubesc. Vara mă îndrăgostește negreșit, an după an, după an... De la etaj, aș sări în miezul rotund și cald al aerului. Fără teamă. Aș sări drept în picioarele trecătoarelor. În albul picioarelor lor ca de început de vară.

Trupuri ușor diforme de la mijloc în jos pot deveni atractive, bag de seamă. Șoldurile li se urnesc greoi, și totuși e acolo fascinant de multă carne!

Cura mea balneară întâmpină suișuri și coborâșuri. Progresul e urmat de violente reveniri la exact starea de dinainte. Picioare pe umeri gâfâieli carne albă murată în transpirație rodnică. Eu, privind cu nesaț - jupuit de piele, ochii fără pleoape.

„Rook începu să-și imagineze scenele care se petreceau acum în Poiana țîței, cu o acuitate care-i stîrni o senzație de greață și de gol în coșul pieptului.” (J. Cowper Powys - Cercul nebunilor, trad. Antoaneta Ralian, Ed. Humanitas)

„(...) șocul pricinuit de cele auzite și de imaginile vii, concrete, care-i jucau în minte, făcîndu-l să vadă ce se petrece în Poiana țîței, stîrniră în el colcăiala acelui mîl negru al malignității umane, care de obicei stagnează latent, în adîncurile firii.” (J. Cowper Powys - Cercul nebunilor)

A cunoaște emoțiile omenești din auzite.
Actul ratat de a-ți călca până la zdrobirea oaselor propria labă a piciorului. Substitutul încălecării. Al vopsirii unghiilor cu lac negru. De regulă, a doua zi, senzația este că am rămas însărcinat.

„În cazuri grave de acte obsesionale, o așteptare pasivă pare și mai mult contraindicată.(...) Pare aproape sigur că tehnica potrivită constă, în asemenea cazuri, în a aștepta ca însuși tratamentul să fi devenit compulsie și a te sluji de această contracompulsie pentru a distruge compulsia morbidă.” (Freud, 1919)

Ochii, pavoazați cu cearcăne hepatice. Atacat de realitate din toate părțile. Strivit de propriile fantasme - închipuirea neobosită a actului. Retrăirea scenei primitive.

În cei patru ani, am „recuperat” atâtea lecturi! Cărțile citite nu m-au făcut însă mai bun. Acumulările culturale nu defrișează sălbăticia din noi. Rădăcinile ei. O împing doar o idee mai încolo. Dincolo de o „begă” (ce mai poate și seca), pe după o creastă de munte (ce se mai și erodează în timp, vezi munții Dobrogei), în spatele unui sân (pe care-l sugem mai întâi în căutarea laptelui, și mai apoi - în căutarea sinelui pierdut).

Puterea e inefectivă, dacă nu e afectivă.

George Steiner (Erata. O autobiografie - Ed. Humanitas) se întreabă ce trebuie să fi fost înainte de melodie. „Tăcere, probabil, dar o tăcere care, într-un mod inexprimabil pe cale lingvistică, nu a fost mută.” Și care era încărcată cu tensiuni și dezechilibre nerezolvabile, după exprimarea lui Roger Sessions, ce tânjeau după destindere și soluționare grabnică.

Terminat încântătoarele Nemesis (Philip Roth) Jocul serios (H. Soederberg). Jocul serios e personală. Greu de vorbit despre ea fără furie și dorință (de răzbunare). Nemesis e o capcană, Roth scrie (recent) numai (sau mai ales) povestiri fără nici o ieșire. Fără scăpare.

sâmbătă, 20 august 2011

Good fucking lord Navarre!

sâmbătă, 13 august 2011

Călărețul e calul

C.S./2011
Aș încerca și eu un titlu în stilul căznit al alteței sale nobeliare Frau Herta Mueller. Călărețului îi șade bine cu drumul, vezi bine că drumul i-a fost cusut de-a dreptul pe trup la patru ace de un croitoriu meșter nevoie mare, cușma brumărie neclintită pe capu-i pletos e bătută cu mare sinchiseală în cuie să n-o ia pe sus vântul primăvăratic al începutului de toamnă ruginie. Calul cară în spate biblioteca noastră orășenească, nu spui ce oraș, nu e mare scofală, cinci rafturi de cărți pe care le-ai dori din toată inima să-ți aparțină și să le citești - însă nu înainte de-a le fi venit vremea și fără ca graba restituirii să mă zorească - și anume așezat pe scara ce duce la podul casei; nu te oprești niciodată din citit, nici atunci când pe la Veneția, ți se spune, trecuse mai adineauri, tăcută, înfofolită-n negru după cum scrie la catastif, moartea scriitorului aceluia pedant, îndrăgostit de băiatul polonez, fraged și blond, eu știind că, în ce mă privește, mi-e dat să surprind adesea cărțile micii noastre biblioteci orășenești, cinci rafturi de cărți pe care le-ai dori în casa ta în loc de air freshner, biblioteca orașului nostru, puțin importă numele lui, să le surprind cum îmi flutură frivole din pagini - nu rezist seducției lor prăfoase, dar stăruința lor și faptul că se lasă totuși atinse, între două trenuri, se lasă citite frugal despărțindu-și prea puțin copertele anevoie de deschis cu totul, totuși deschizându-se (!): cu speranță, cu durerea scrâșnită eroic în dinți (să nu reiasă că mă doare, că mă fuți întâia dată în viața mea) și încă din primii ani ai librăriei lor pubere se dăruiesc își încrucișează gambele pe spinarea (ori)cui le iubește ca pe niște drapele albe de împăciuire (cu precara lor condiție de gen feminin, de receptacul insațiabil) și de predare necondiționată, gesturile astea parcă le mai răpesc din strălucire, din gloss, pasiunea mea scade, or fără pasiune poți pe urmă să le domini cu genunchii osoși înfipți în coperte și poți să te înfrânezi a le mai cumpăra, așa și cu fetele ce arată uneori cutremurător de pofticioase din creștet și până-n micile degetele chircite ale picioarelor, imperfecțiunile îndulcindu-li-se odată cu bronzul ori grație luminilor înșelătoare ale cluburilor, ale serii, le întâlnești în amiaza mare pe stradă și abia te păzești să nu faci cale-ntoarsă, stomacul ghemuit, gata să toarne înapoi toate amintirile digerate prost, toate limbile înghițite pe nemestecate și pârâiașul de salivă revărsat pe la colțurile gurii, să întorci privirea, mimând preocuparea, înspre alte dimensiuni, spre crepuscul sau, de exemplu, spre raftul următor, cel îndopat cu cărți rare, prețuind cât lumea toată, să le dai naibii de picioare parantezuite, sinuoase și funduri mai frumoase decât înșiși obrajii îmbujorați ai muntencelor, îl dai naibii de somn sperios prins pe marginea tare, scârțietoare a canapelei și pleci glonț, direcția: pixul din geanta de voiaj, începi să scrii, chiar dacă, pe cinstea mea, nu am absolut nimic de povestit.