Năzuinței mele melagomane de a avea totul în stăpânire îi mai trebuie, măcar în împrejurările dificile, și nutreț: prezența mea la locul manipulării. Setea de a domina nu se poate, câteodată, împlini cu desăvărșire decât în prezența mea. Altfel, totul se năruie într-o clipită, am remarcat asta, eu, de aici de unde mă aflu, chiar fericit fiind, simt că în altă parte, ceea ce am construit, creația și proprietatea mea se ruinează, așa cum se spulberă convingerea împăratului gol că ar fi, în fapt, înțolit cu haine alese, după momentul de groază în care copilul din asistență îi strigă vorbele bine știute.
 |
| C.S./2011 |
N-ar fi nici o dificultate, în alte condiții, în a-mi dura inteligente edificii personale, mici refugii, salammbô-uri eliadești (flaubertiene?), care să mă protejeze de intruși în timp ce-mi port trupul și senzualitatea lui pe calea regală, de n-ar lua parte la derularea vieții mele pe ecranul reprezentărilor lor o întreagă galerie de suporteri ostili și adversari grijulii, numiți din oficiu, ei fac o gălăgie cel puțin stranie și aruncă în mine cu tot felul de obiecte nefolositoare lor în casă.
M-am trezit, așadar, sărbătorind o neatârnare ce nu a așteptat prea îndelung să se trivializeze, ajungând ea - răbdător, dar sigur - în situația de a se instituționaliza: soarta oricărei rebeliuni. Albinele își pot alege florile predilecte după o mie de nuanțe, pot renunța la unele în favoarea altora, la ce bun însă această iluzorie opțiune, această „ofertantă” beție a culorilor câtă vreme nu are puterea să ascundă dependența absolută a vieții micilor („harnicelor”) insecte de nectarul colectat dintre ispititoarele petale? Bogăția nuanțelor nu face, în ochii mei, rutina mai acceptabilă, sensibilitatea simțurilor mele mă scutură pentru a mă trezi la cel mai mic semn de amăgire.
