Două lucruri m-au impresionat profund în acest weekend care nu anunţa nimic: filmul Sofiei Coppola, Marie Antoinette şi ştirea Primarul Londrei îşi cere scuze, înlăcrimat, pentru comerţul cu sclavi. La care se adaugă, totuşi, o veste care m-a bucurat în ascuns: inspiraţia şi francheţea neaşteptată ale Vaticanului de a arăta cu degetul impostura pseudo-artistică a „genialului” nostru Mungiu: operă „sordidă” care tratează fătul „ca pe un obiect aruncat la pubelă” şi nu ca pe o fiinţă. (Filmul lui Mungiu, o operă „sordidă” în viziunea Vaticanului). „Filmul, sordid şi redundant, este construit pentru a etala pe ecran, la capătul a aproape două ore de monotonie, un făt, sau mai bine spus un copil în vârstă de cinci luni, expus pe pardoseala unei săli de baie” -
Osservatore Romano. Şi aşa este! Dar cine s-o spună, în psihoza asta admirativă?
Gorzo bate şi el câmpii în Dilema Veche, atunci când scrie vulgarizând despre această realizare unicat a Sofiei Coppola, deşi la el nu m-aş fi aşteptat. Mă gândesc acum cu groază câte filme am trecut, poate, cu vederea „mulţumită” cronicilor seducătoare & înşelătoare ale lui Gorzo. Pare o viziune uşor văratică şi simplistă aceea folosită de dilematic în vorba lui despre Marie Antoinette.
Meșteșugul de „operare” al lui Lance Accord - grăitoare cadre fixe, înviate de acele apusuri versailleze de pe acum „coppoliene”, netulburate de rostire, tăceri vibrânde, fragmente de arhitectură exterioară la Versailles, o colonadă, câteva ferestre lucind aurii la crepuscul - mi-a căzut greu la suflet, iar muzica (pentru Gorzo, nelalocul ei, teribilistă, pusă pe sedus publicul adolescent: Aphex Twin, Squarepusher, The Cure, Air, The Radio Dept şi alţii, asortaţi cu Vivaldi), deşi rocky, punk şi electro atmosferic, mi-a adus realmente lacrimi în ochi în momente care nu „umblau” nicidecum la patetism. Nu este un film „despre farmecul adolescenţei”, cum uşurel îl expediază criticii noştri, ci o poezie încă şi mai frumoasă decât Lost in Translation. Intrăm în și ne dat să atingem imediata intimitate a Mariei Antoaneta, îi percepem căldura trupului, respiraţia. Iată-ne împărțind deosebit de mișcați aceeași odaie cu ea, iar mai târziu, întinşi pe iarba Trianonului. O lăcustă sare de pe gulerul meu pe o panglică a vaporoasei sale rochii. Nu-mi iert nici o clipă faptul că am amânat acest film până astăzi, sub influenţa neroadă a cronicii umorale
a lui Gorzo.
Autoarea (iată alt detaliu regăsit cu încântare) nu are ca scop înfierarea moravurilor „decadente” de la curţile absolutiste ale Europei. Nu pune în balanţă luxul regal cu mizeria vulgului. Sau presupusa desfrânare specifică, vezi Doamne, aristocraţiei cu evlavia bisericoasă şi morala dreaptă a gloatei. Gloata avea aceleaşi apucături imorale, chiar dacă duminica se crucea meticulos în faţa altarului (sau în fața „drepturilor omului și cetățeanului”). Şi aceeaşi lene viscerală, atât de... omenească şi de dăunătoare stomacului. Este, pe bună dreptate, îngăduitor satirizată eticheta stufoasă, produsă de sute de ani de tradiţie monarhică franceză - ceremonialul culcării perechii regale, de exemplu. Se accentuează îndeobşte pe trăirile interioare (poporul nefăcând parte din aceste trăiri, spre ciuda lui Gorzo) ale Delfinei, care, să nu uităm, a vieţuit aproape un deceniu cu teama repudierii, datorită faptului că Louis XVI nu consuma căsnicia şi în patul conjugal. Or, un eventual divorţ ar fi însemnat pentru M.A., practic, moartea. Eu unul am avut un simț pentru spectrul morţii, plutind peste toate făptuirile reginei, şi m-am rugat ca, în final, regizoarea americană să mă scutească de spectacolul „aşteptat" al ghilotinării, fără ca din această omisiune să-mi fi dorit să iasă un happy end. Este un film despre Marie Antoinette, nu despre Revoluţia franceză de la 1789. Despre Revoluţie şi atrocităţile ei, a se vedea filmul lui Eric Rhomer, L'Anglaise et le Duc.
Acum, retrospectiv, scrisul gorzoian îmi pare genul de abordare relativizantă care mă determină pe mine să fiu întotdeauna intolerant, tranşant şi neobiectiv: documentarul, zis film artistic, al lui C. Mungiu (motiv de închinăciune a snobilor şi conformiştilor de pretutindeni) miroase de la o poștă a reportaj Al. Sahia în comparație cu poemul Sofiei Coppola! Noul val românesc este doar un alt exotism fără conţinut artistic, fără transcendenţă, aşa cum fu la modă valul iranian sau cel coreean (de altfel, cu adevărat producătoare de Opere) etc. Verosimilitate cu orice preţ, imagini fără suflu, joc detaşat până la absent, reportaje sociale bine făcute, dar… reportaje! Dacă actorii nu -s importanți, imaginea nu contează, scenografia este ignorabilă, atunci unde este „opera”, unde e cinema-ul? Tot aşa de bine, echipa de filmare se putea deplasa, pentru documentare, în oricare din căminele de Politehnică şi, după „aia”, la secţia de obstretică-ginecologie a unui spital, să obţină acolo informațiile edificatoare ce ar fi condus la o relatare de presă demnă de Pulitzer.
Marie Antoinette, regina, nu este o altă Diana Spencer, de acum 200 şi ceva de ani, nici o Paris Hilton răzgâiată (sau e pleonasm?). M-am temut puţin că aceasta va fi intenţia regizoarei. Nu este o amărâtă de „prinţesă a poporului", ca multpreapublicconsumata Diana. Marie Antoinette a fost, și-a dorit enorm să fie, Regina Franţei. O regină care a fost educată pentru a domni absolut asupra poporului, împărțind egal puterea cu Louis XVI, însă nu a apucat vremea aceea. Nu se trăgea cu poporul de bretele prin hanuri (vezi escapadele Dianei). Dacă voința reginei era să „se tragă de beretele” o făcea cu neam nobil, nu cu sans culottes.
Coloana sonoră: nonconformistă, dar perfect integrabilă în mersul peliculei, nu abate atenţia de la ceea ce se petrece pe ecran. Ci petrece, deloc indiscret, aş îndrăzni, şirul de „stări” şi senzaţii care sunt, de fapt, Filmul. Finalul dinainte cunoscut nu lasă loc surprizelor şi pare şi el prevestit, încă de la primele cadre, prin inspirata progresie a track-urilor muzicale. Piesele alese, unele de-a dreptul hieratice, conferă dimensiuni tulburătoare unor imagini „trase" cu cuminţenie, fără, însă, a le altera. Nu tu intrigă care să sară în ochi, nu capă şi spadă, nu salvări şi răpiri miraculoase, o ieşire quasi-totală din istorie. Cei 20 de ani petrecuţi la Curtea Franţei nu lasă urme stridente pe chipul şi în caracterul tinerei regine. Patimile Mariei Antoaneta nu sunt pentru dobitocii mură-n-gurişti cărora li se adresează Mel Gibson în Patimile lui Christos. Momentul ghilotinării este doar sugerat, cu o insuportabilă fineţe şi zgârcenie de mijloace, în scena prezentării la balcon, în faţa mulţimii: acea închinare/reverenţă „în cruce”, cu brațele întinse pe balustrada de piatră. Poporul rămâne JOS, fără contact cu regalitatea, aleasă pe pământ prin har divin. Jos: flămând, brutal, măcinat de iluzia libertăţii promise de teoreticienii psihopaţi ai Revoluţiei – poporul.
În loc să fi scris despre film, dacă aş fi fost Gorzo, aş fi ales cinci fotograme pe care le-aş fi aranjat în pagină în loc de text. În contra celor afirmate de des pomenitul critic, vedem un film-senzual, un film-simţire. Nu o reconstituire care s-ar dori istoric fidelă. Ceea-ce-se-întâmplă, dacă am căuta urmele unei „acţiuni”, cântăreşte prea puţin. Dar cum nu sunt Gorzo…
***
Amintesc două declaraţii ciudat de asemănătoare, care au însoţit filmele: Moartea d-lui Lăzărescu şi 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Spusele aparţin regizorilor lor. Puiu insistă obsesiv că filmul său nu este un film despre sistemul sanitar românesc corupt şi criminal, iar Mungiu, că al său nu este un film despre avort… Deci, vă rog să mă înţelegeţi când mă întreb dacă mai rămâne altceva din ele. Nu am văzut manevrări miraculoase ale camerei, filmări contre-jour, orbitoare, gros-planuri cum nu s-au mai întâlnit, scenografie care să-ți taie respirația, iertare pentru săraca-mi terminologie. Ce mai rămâne? Unde este acel „dincolo"? Unde-i iluzia, unde-i cinema-ul?
******************************************************************
Ce are a face cu toate acestea primarul Londrei? Un alt netot socialist care-şi cere scuze pentru colonialism, în aplauzele organizaţiilor civice britanice. Şi care merge atât de departe cu prostia lui corectă politic încât propune despăgubiri…ţărilor care au avut de suferit de pe urma colonialismului promovat de Occident. Ţări care atunci erau numai ciorchini de triburi, iar astăzi sunt ţări tocmai mulţumită fostei prezenţe pe teritoriul lor a puterilor coloniale. "Râd bolborosit" (citat deja celebru) când îmi amintesc cum statele africane şi-au revendicat, rând pe rând, independenţa, ajutate de neobositele guerillas, finanţate de sovietici şi de Internaţionala socialistă, ca să se arunce voluptuoase în braţele foamei şi ale războaielor fratricide. "Generoşii" ideologi ai toleranţei: Voltaire, Diderot, Raynal au câştigat bani frumoşi din comerţul cu sclavi, să reţinem.
Din câte ştiu, primarul Londrei este un Sir. În acest caz, îi sugerăm să renunţe el cel dintâi la toată averea dumisale în favoarea fiilor Africii. Şi la titlul nobiliar, care se lipeşte de un socialist roşu, urmaş «demn» al bestiei Robespierre, cu graţia unui rahat de un perete. Are de a face, pentru că iresponsabili coate-goale de-alde Ken Livingstone "mi"-au ucis sau vânat, timp de două secole, monarhii şi au adus piramide de sticlă în faţa Louvre-ului, iar sălile tronurilor le-au făcut expoziţii de desfigurată artă «contemporană» (am mai scris undeva despre hoardele de purtători de tenişi, care pângăresc cu fericită ignoranţă aleile măreţe ale Schoenbrunn-ului - iată "privilegiul" dat nouă de părinţii Luminilor - alungarea lui Dumnezeu din lume şi transformarea Majestăţilor în exponate şi suveniruri kitchioase).
Mai întâi, i-am zărit, în fuga ochilor, trăsăturile aparte, pe prima pagină (acolo unde, de obicei, îşi fac loc doar crime, accidente, evenimente neplăcute) a ziarului local - era celebra anonimă Freida Pinto. Obişnuit cu ororile zilei, inadins căutate pentru publicare, nu aş fi luat altfel ziarul în mână. Ea e şocant de frumoasă şi fragilă în film. Nu am găsit nici o fotografie pe internet (actriţa e aproape neştiută) care să o prezinte în toată splendoarea. Bun cârlig de marketing (da, o zic eu, duşmanul tabloidelor) să o folosească în rol secundar! Pe mine asta m-a atras să urmăresc filmul - care nu face greşeala să se bazeze numai pe farmecele de top model ale indiencei, ci îşi are soliditatea lui. 
Nu trebuie să ne pierdem firea, fierbând de ciudă, că noi nu putem da cinematografiei oameni cu atâta simţ al filmului (noi încă recuperăm, noi încă gândim în termeni de "valuri", ne grăbim să ne afiliem, să categorisim). Unde ne sunt povestaşii? - iată o întrebare fără rost. Îl avem pe Nae Caranfil, acest fericit încăpăţânat al naraţiunii. Ştiind odată asta, haideţi să vedem filme. Azi: Danny Boyle - Golden Globe 2009, Best Director - Motion Picture pentru Slumdog Millionaire, dar şi Best Director - British Independent Film Award, iar Slumdog e filmul despre care încerc să scriu aici. Loveleen Tandan (co-regizor: India).
