Se afișează postările cu eticheta arhitecturi intime. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta arhitecturi intime. Afișați toate postările

marți, 10 noiembrie 2026

Urme, urmări

 Lumea din urmă se fărâmă. Trecutul e tot mai ruinat, timpul mușcă din el cu poftă. Prezentul e tot mai scurt.

Oameni, case, drumuri, crânguri, arbori - șterse de pe fața pământului sau din inimă. Amintirile-s dulci sau amare, însă incomplete, infidele, edulcorate ori excesiv dramatizate.

Cert este că abia mai pot ține piept trecutului ce se năruie peste mine cu repeziciunea unei avalanșe. Nu-i adevărată credința că trecutul e tot mai întins, pe măsură ce înaintăm în viață! El dispare, încet. Devine un gust (de madlenă), un parfum de trup drag, un tot mai slab zvâcnet nervos, o rază singuratică ținută minte cu încăpățânare - unica rază ce mai subzistă.

Am în minte imaginea precisă a unui trecut ce se dezintegrează ca buza unei cascade, dar cu o mai mare viteză, o cascadă ce-și roade buza la sânge, iar dincolo de sânge e nimicul...

miercuri, 4 noiembrie 2026

Iubire & moarte - mâzgăleli în fașă

 Iubești, pentru că ești viu. Înnebunești din iubire, dar de fapt, e o răvășitoare dragoste de viață. Despărțirea-i un final, orice final este moartea. Chiar și cele fericite.

Iubești oamenii laolaltă cu viața, te atașezi de ei așa cum te atașezi de zilele ce ți-au fost date. Când ei pleacă, simți că mori.

Iubești, pentru că trăiești! Te îndrăgostești de o persoană din bucuria, din stupoarea vieții. Iubind, celebrezi existența, prezența ta în lume.

Te azvârli în dragoste, fiindcă ceva tainic, un glas, îți susură în minte, promițându-ți mincinos că numai în felul acela vei trăi veșnic. Și, pentru o vreme, trăiești veșnic de-adevăratelea. Nu mai e cronos în iubire. Ceasurile sunt oprite. Se trăiește numai în dimensiunea sufletească. Timpul nu-și mai are rostul, n-are direcție sau dinamică.

Era un om mărunt. N-avea nici un secret.

duminică, 1 noiembrie 2026

Viața la hotel

  Ploaia asta și vremea cenușie mă determină să-mi doresc să mă fi aflat într-un loc necunoscut, oraș străin mie, hotel impersonal (ca toate) - pe care să le fac ale mele (hotelul/orașul), să mi le apropii, împrăștiindu-mi lucrușoarele peste tot: încărcătoare, pachetul de șervețele pentru plâns incontinent, ochelarii de soare și de vedere, jurnalul, cartea pe care o citesc.

Necunoscut, să n-am cui adresa un cuvânt, să vorbesc numai cu chelnerul, cu barmanul, cu femeia de serviciu sau cu recepționerul îmbufnat...

Amabilități și zâmbete din vârful buzelor. Te pricepi la astea, nu-i așa? Să tac mult timp, până la suprema răgușire, să citesc așa ascuns, iar cartea aia să-mi devină prietenă, iubită, cel mai apropiat lucru din viața mea, martor al solitudinii mele voite.

Timpul chiar rezolvă multe. Totuși, nu pe toate. Există și dureri foarte rezistente - la substanțe, la amăgiri, la mințiri de sine, la trecerea timpului. Anii doar se stratifică peste ele, înăbușindu-le temporar, dar ele nu trec, rămân îngropate adânc, putând țâșni oricând - din nou - poate cu aceeași intensitate ori cu una mai amplă, cât să te clatine puțin sau să te deraieze complet de pe o cale prea bătătorită...

sâmbătă, 31 octombrie 2026

Proustioare

 Să trăiești singur, din iubire pentru celălalt.

Proust: „Poți avea o anumită înclinație pentru cineva. Dar pentru ca să se dezlănțuie acea tristețe, acel sentiment al ireparabilului, acele neliniști ce pregătesc iubirea, este nevoie (...) de riscul unei imposibilități.” (La umbra fetelor în floare, Ed. ART)

E frig, seminoros. Aud o „drujbă” afară. Mă învelesc în Proust ca-n plapumă, mă încânt cu el și mă las rece, în egală măsură. Stăruința lui asupra unui detaliu ce mie îmi pare futil.

joi, 29 octombrie 2026

Venera - riscul unei imposibilități

 Venusiana, degrabă mânioasă că nu-i îndeajuns venerată. Bun titlu de tabloid! Eu o să fiu pe veci prea literar pentru un ziar și prea jurnalistic pentru (a face) literatură. Ofticată că nu-ți cad pradă gleznelor, ceea ce constituie un fals în declarații. Cine ți le-a iubit mai mult? Sărut urmele tălpilor ei, ca Nichita, lăsate pe linoleumul învechit din bucătărie.

Că nu te venerez... Dar există atâta nebunie în venerație! E un așa orgoliu supradimensionat în a căuta să fii venerată (și a te alimenta cu asta). Știind(?) bine că obiectul venerației cuiva nu-i niciodată unul corespunzător realității - e plăsmuire, e o fantezie.

A te simți venerat(ă), însă, îți poate asigura niște depozite consistente (și compensatorii) de stimă de sine - enorme și, în aceeași măsură, rapid epuizabile.

Scopul: nu neapărat acela de a afla (ce e) iubirea, nu acela de a trăi în armonie cu un el potrivit, ci acela de a-l subjuga pe el, de a-l face sclavul frumuseții și al farmecelor tale. Farmec & subjugare.

Nu a fi iubit(ă), nu a fi de neprețuit. Dar da - a fi muzeificat(ă)! Iubirea absolutistă ce sabotează & usucă totul - inclusiv intențiile oneste - moare fulgerător și dureros.

marți, 27 octombrie 2026

Să plouă!

 Dorință: plouă asupra mea, să plouă asupra întregii lumi! Oamenii cu planurile stricate de ploaie îmi sunt mai dragi. În felul ăsta, am avea ceva concret în comun. Am fi părtași, co-suferinzi, poate chiar solidari. Fiecare, din motivul său, dar...

joi, 22 octombrie 2026

Zgomot alb

Odată ce te-ai confesat unui aproape, cel care te-a ascultat (și a înțeles despre ce-i vorba) devine dovada însuflețită a nefericirii tale.

Acum, ai un martor, n-o mai poți nega!

Și ți se întâmplă un lucru straniu: începi să-l urăști pe noul „depozitar” al suferinței tale. Nu chiar „de moarte”, dar te surprinzi evitându-l - răspunzându-i mai rar când te caută sau, la extremă, îndepărtându-l definitiv. Ca și cum el/ea ar fi însăși sursa neajunsului tău.

Dar nu - el/ea este doar amintirea; o amintire întrupată ce îți ridică barometrul suferinței la un nivel incontestabil.

A fi cineva la curent că suferi certifică suferința ta, îi dă viață - într-un fel, o păstrează vie. Îți aduci aminte de tine, nu neapărat într-un mod plăcut, de fiecare dată când vezi sau te gândești la persoana aceea.

luni, 19 octombrie 2026

Boala ca tentativă de a te însănătoși

 Viața (existența) ca sumă de acte mai mult sau mai puțin inspirate (ori câștigătoare) destinate surmontării traumei nașterii. Suntem născuți, după care ne petrecem toată viața încercând să „reparăm” asta.

Ieșirea brutală din lichidul amniotic, prima gură de aer, lumina orbitoare, larma inexplicabilă a lumii exterioare, goliciunea trupului, frigul.

Chinuita călătorie înspre „lumină”. Nuditate, aer, răceala noii lumi. Separare. Separarea ar fi trebuit s-o pun în capul listei. Lumina, frigul, larma mi-ar fi mai lesne de îndurat de n-ar fi separarea!

Mă îmbrățișezi cu putere, iar eu am deja în minte - deșartă consolare - întoarcerea la carte. Adorm pe partea stângă, grija mea e să mă-ntorc pe dreapta.

vineri, 25 septembrie 2026

Citesc, ca să nu tâmpesc

 A citi înainte de a mă apuca de lucru - un vis mai vechi de-ale mele, evocat periodic, cu necaz, în toate caietele. Erau dimineți în care, la trezire, stând în fund pe marginea patului, luam cartea de pe noptieră și o deschideam cu religiozitate, imaginea însăși a unei disperări ce - văzută din exterior - ar fi putut face pe oricine să plângă.

Aproape că m-aș fi legat cu lanțuri de carte, mi-aș fi căptușit sinucigaș buzunarele cu cărți menite să mă împiedice să merg la muncă, de grele ce-ar fi fost.

Totuși, când în vreo astfel de dimineață a neputinței mele de a îndura încă o zi de lucru decideam subit copleșit de temeri și de vinovăție să rămân acasă, în pijamale, anunțând șefii că nu mă voi prezenta, pierdeam timpul în mod grosolan, nesăbuit. Imediat se făcea prânzul, ce mă surprindea cu ochii fixați prostește în telefon, necitind un rând de carte.

Astăzi, a-mi începe ziua citind o poveste reconfortantă & consolatoare despre eul meu, o poveste care mă ajută - într-un mod cât se poate de pasager - să întâmpin ceva mai bine pregătit orele, zilele, săptămânile infernale ce vor urma, cu mine - lâsându-mă târât după ele. Niciodată pe deplin pregătit!

duminică, 13 septembrie 2026

París no se acaba nunca*

 Unele adevăruri pot fi spuse (sau înfățișate) și înțelese numai prin mijlocirea artei, a ficționalizării (literatura cuprinde omul mai bine decât teoria seacă psihologică; muzica îl exprimă ca nici una dintre arte; sunt atâția artiști care pictează lăuntrul uman mai „precis” decât orice ecografie; vezi și parabolele lui Isus…).

„Gândiți-vă care pot fi temeiurile de bază ale disperării! Fiecare dintre voi aveți unele proprii. Vi le sugerez pe ale mele: volubilitatea iubirii, fragilitatea trupului, copleșitoarea meschinărie care domină viața socială, tragica singurătate în care, în fond, trăim cu toții, necazurile prieteniei, monotonia și sensibilitatea care însoțesc obiceiul de a trăi.” //*Enrique Vila-Matas, Parisul nu are sfârșit (link)

*Roman eseistic despre un tânăr care, încercând să devină scriitor, scrie o carte despre cum să devii un scriitor, timp în care chiar devine unul, scriind...

Vă e cunoscută neplăcuta impresie că romanul a fost scris de traducător? Mi s-a întâmplat adesea - cu Iulia Gorzo, dar nu numai. Sau re-scris. Bun, într-un fel, orice carte este re-scrisă de traducător, dar aici mă refer în special la șarjele nepermise, la a-și face de cap (lexical) pe seama textului de tradus = a-l falsifica puțin, ca să strălucești tu.

sâmbătă, 12 septembrie 2026

Lenea de a trăi

 Dincolo de lene, pudoare sau morală, cred că lenea e cea care ne „împiedică” să ne trăim viața. Sigur - când „lenea” nu-i, în realitate: depresie, devitalizare, deznădejde.

 André Gide, Jurnal - „M-am simțit întotdeauna blocat de scrupule și de teama de a nu-i răni pe cei pe care îi iubeam (...).”

Se tot afirmă, se tot aude, de ici și de colo, „generația asta/generația cutare n-are nici un crez”. De ce ar fi musai să ai un crez, întreb? Crezul e, cel mult, acela de a-ți trăi zilele una după alta, de a avea destulă forță să deschizi ochii dimineața, să respiri ziua ce ți s-a dat, ziua ce te așteaptă, proaspătă, curioasă de tine - ce ai de gând cu ea, virgină cum e?

Crezul = a nu ajunge să-ți dorești moartea, a nu ajunge să te temi de viață și, în felul ăsta, să nu mai apuci să trăiești nimic - sociofob, mizantrop, germofob, ipohondru.

Ernst Jünger: „Melancolia, plictisul, dezgustul sunt forme ale spaimei, ale spaimei de moarte.”

joi, 10 septembrie 2026

Ca să ieși din cartier

 Să mă plimb lent printre copaci, ating scoarța lor, aștept ca ei să simtă și, probabil, să răspundă. Nu mă îndoiesc că arborii/pomii simt când sunt atinși, dar nu cred că răspunsul lor e imediat, sunt ceva mai puțin repeziți decât noi.

Cearcănele mari, extinse până la mandibulă, sprâncenele bogate, prelungite către liziera de păr a tâmplei - salvează întregul. Din profil.

Nu te mai preface că te cauți după rest!

Am tot avut grijă să-mi menajez auzul. Să „dau muzica mai încet” pentru a nu rămâne surd înainte de 50. Ce importanță mai are? Asta e cam tot ce mi-a rămas: auzul, selectivitatea, gustul.

luni, 7 septembrie 2026

„Băiat bun”

 Unii oameni sunt „buni” fiindcă sunt, de fapt, lași. Bunătatea lor este o formă subtilă de anxietate socială. Teama de excludere. Ca atare, ei sunt „buni” cu prețul de a-și reprima fireasca (pentru oricare dintre noi) latură întunecată. Pot prosti zeci de oameni cu „bunătatea” lor, băieții ăștia săritori, mereu la dispoziția cuiva. Ce băiat bun! N-ar călca pe dinaintea ta!

Agresivitatea pasivă e cea mai răspândită variantă de „bunătate”. Strânge-i cu ușa pe „pasivi” - vei vedea cum partea lor întunecată (pănă și ei au una) și limba șuierător-reptiliană li se arată în câteva clipe.

*

De câte ori am visat că fusesem condamnat și închis! Închisoarea propriilor mele alegeri lașe și proaste, dar și închisoarea în care mă aruncase modul de educație familială ce mi-a fost aplicat. Închisoarea „valorilor” asimilate cu ajutorul pâlniei, în copilărie.

Educația ce strâmtează viața, făcând-o irespirabilă, pe alocuri, rupând-o pe la cusături după 30+ - când „refulatul” se întoarce cu puteri înzecite. Familia care te trăiește încă, la mult timp după ce te credeai eliberat, emancipat de ea.

*

Senzaționalul obosit din publicațiile românești. Analizele lor sunt precare, încropite - mestecă & rumegă aceleași lucruri, aceleași (puține) idei.

joi, 27 august 2026

Calendabru

Luminile se sting în jur, luminăm doar noi. Perdele de lumină prin care nu poți pătrunde (sau ieși) dincolo, în întuneric; întunericul nu poate pătrunde la tine, la voi. La noi, căci voi suntem noi.

Cutreier fără țintă peste suprafața lucrurilor, dar Duh nu sunt. Ling funduri de pahare, bag limbi pe gâtul sticlelor. Țuica te face om. Sau ne-om. Trebuie, în orice caz, să treci prin proba țuicii... Nimic nu poate ține locul răchiei, rachiului. Dar răchia poate ține locul multor cele, chiar și trăirii însăși.

Bere, pantaloni scurți, piei nespus de bronzate ori străveziu de albe, însă frumoase, netede, tinerești. Soții îmbufnate, mame stafidite, alergând învinse după copii. Un burger puțin rânced, nici o carte. Să nu uiți!

Să scrii despre persoane reale este un eșec al imaginației. Idee preluată-n zbor de la John Irving.

miercuri, 26 august 2026

Partea leguminoasă a ușurătății

 Ocupați cu iubirea și cu deznădejdea, încărunțim.

E larmă-n capul meu - imagini, fețe, mici scene, pași peste frunze & pete de zăpadă, împingeri flirtoase, frânturi de trecut, toamne consistente, semnificative, umblări, pași în tăcere, gândind ce-ar fi mai potrivit să spun, mai bine tac, chinul de a găsi spusa cea mai grea de înțelesuri, cea menită să zăbovească în minte până mâine și să „producă efectele” magice cu eliberare prelungită.

Din cauza lui, a trecutului luminos, blând, auriu, nu pot urmări atent frazele deloc complicate ale cărții pe care-o citesc.

Citesc fragmentar din John Irving, păcat, e o carte cu care să zăbovești în hamac până la uitarea de sine - uiți unde te afli și, eventual, ațipești fără să știi când, cartea căzută pe piept.

luni, 24 august 2026

Vieux anniversaires!

 Teama de îmbătrânire - miezul crizei de vârstă „mijlocie”. Nu ești încă bătrân, nici mult nu mai ai, dar trăiești cu nespusă luciditate momentul, anticipând mintal ceea ce bănuiești (și te temi) că urmează.

Teama asta de ceea ce-ar putea să vină paralizează voința de a-ți mai duce zilele. Astfel, înlemnit în angoasă, chemi și-ți inoculezi mai devreme bătrânețea împotriva căreia - la nivel psihic, deci într-un fel imobil - „lupți” cu atâta spaimă. 

Nevrotic fiind, teama de apropierea morții te împiedică să trăiești. Îți fură mai toată plăcerea vieții.

Dar mai locuiește acolo și o nevoie obsedantă de a mai gusta o dată din toate cele aparținând existenței, extravaganțe, mici sau mari bucurii ireverențioase, haine, adicții; să-ți iei din durerea pricinuită de Altul plăcerea de a simți că ești viu. Să suferi, să te doară intangibil sufletul, să fii tratat fără cruțare, apoi iertat, futut la marginea patului, stors, dorit din nou, alungat din nou, dorit cu totul și deloc.

Vopseluri în păr, smulgi sprâncenele albe până ți se răresc amenințător și obții o expresie ciudată, de alien, de pervers ori de monstru în devenire, sprâncene ciuruite, blonzii, pleoapele căzute, pete, piele ce nu mai răspunde cu fermitate atingerilor.

vineri, 21 august 2026

Nostos & algos

Tot ce, aseară, încercasem să păstrez în afara câmpului conștiinței a năvălit în psihic cu forțe înzecite, astă noapte. 

Aveam oroare de venirea toamnei (eram învățător/educator), din cauza pustiirii orașului de toate fețele interesante - fetele. Toată suflarea avea brusc altă ocupație, departe de casă, iar eu nu-mi mai găseam rostul local. Neîndrăgostit și singur - așteptând doar dimineața, seara...

Proust: „Am simțit în fața ei acea dorință de a trăi ce renaște în noi de fiecare dată când recăpătăm conștiința frumuseții și a fericirii.”

Cinema futut ca să mă lase însărcinat? Și nu doar că m-a futut, cinema și însămânțat, ejaculând în plin, în perioada mea fertilă.

joi, 20 august 2026

De Françoise Sagan

 Am descoperit-o nepermis de recent pe F. Sagan, cam tot așa cum am dat și peste Patrick Modiano, care mi-a trezit interesul grație unor reduceri de preț la câteva dintre cărțile sale...

Alta a fost treaba cu Françoise Sagan - spre ea m-a condus pasiunea pentru Jean Seberg (foto), actrița care o juca pe adolescenta din filmul Bonjour tristesse (Otto Preminger, 1958) și pe care o regăseam mereu cu plăcere, în tricoul ei marinăresc, alături de Belmondo, în À bout de souffle (Jean-Luc Godard, 1960). Recunosc: de n-ar fi fost Seberg, n-aș fi citit-o pe Sagan.

La fel, dacă Modiano n-ar fi „apărut” la 9,99 lei, nu l-aș fi citit prea curând. Și ce pierdere ar fi fost, în ambele cazuri!

Îmi dau seama că scriitorii inteligenți mă seduc în egală măsură ca scriitorii cu talent nativ, ca violoniștii după ureche. Marii „comentatori”, suferind de ispita „intelectualizării” la nesfârșit a unei scene (unii, pentru că n-au nimic altceva în minte, n-au imaginația faptelor, au doar talentul analizei, ca nimeni alții, al descoaserii sau pe cel al deconstruirii, al interpretării incontinente) și scriitorii care-s povestitori neîntrecuți, care se pricep să te vrăjească născocind și jonglând cu faptele brute.

joi, 13 august 2026

oeillades

 În continuare, nu reușesc să citesc. Cu romanele lui Javier Marías, nu poți chiuli de la muncă, nu te poți bizui că vei mai trage o ochiadă către pagina la care ai rămas, îndată ce mai prinzi câte un moment liber. Ar fi o bătaie de joc: falsific cartea, rămân cu nimic din ea.

Totuși, Marías ne „ajută” să-i citim romanul, folosindu-se de subcapitole și, desigur, de capitole - secvențe ceva mai ușor de urmărit, de menținut atenția asupră-le, înlemnitoare...

*

Prea ocupat cu a face planuri, ca să le mai și aduc la împlinire. Facerea planurilor îmi umple tot timpul, inclusiv duminica - deprimantă zi de odihnă & amăgire -, deci: când să mă mai și apuc de ele? 'Te drec'!

Nesimțire și porumbei pe acoperișul blocului unde mi se usucă cerceafurile fluturând pentru a se feri pe cât se poate de căcatul sacru al porumbeilor urbani ocrotiți de orice babă fără căpătâi în orice curte de bloc.

Citind, dăm tot timpul peste rânduri de vorbe greu de înțeles, de nepătruns, în atâtea cărți ce rămân parțial obscure pentru noi, dar pline de sens pentru cel care le-a pus pe „hârtie”!

Aud plânsetul unui copil. E un copil care plânge deznădăjduit, cu tonalitatea și tăria inconflundabile ale celor părăsiți sufletește, dar cu părinții lângă ei. Copilul neglijat.

Marías: „Copiii își petrec între femei primii ani din viață, suntem universul lor, singurul lor sprijin și aproape tot ce simt și văd.”

miercuri, 12 august 2026

Via Crucis

 Tata este o cruce în cimitir, încadrată de-o bordură din ciment. Flori pe burtă, pe piept, pe cap. Mi-e „groază” să merg acolo. Nu groaza ca teroare! Un echilibru precar între refuzul de a crede că tata e acolo și adevărul că rămășițele lui sunt. Dar el, el nu-i acolo. Aș vrea să știu unde este sau să cred că se află undeva. Barem spiritul lui. Și că n-a devenit parte a Nimicului.