miercuri, 18 noiembrie 2026

Anencefalie

 Dintre toți oamenii cu care „ai dat față”, doar eu am observat ochii, nasul, profilul tipice de etruscă. Și, de te vei uita în oglindă, îmi vei da dreptate. Dacă te vei uita cu atenție, în fiecare zi, în oglindă, îmi vei da dreptate de fiecare dată.

Este și asta o însușire demnă (memorabilă), pe care n-o poți întâlni la oricine: ușurința cu care te încadrez într-o epocă istorică, într-o etnie azi dispărută. Cine mai știe și cine mai vorbește despre etrusci în prezent? Dacă luăm în considerare documentarul văzut de mine pe ARTE, doar specialiștii. Pasionații de istorie.

Cine mai știe și cine mai este interesat de întrebarea: cum ar fi putut arăta un etrusc, o etruscă? Să-i fi rămas în minte, admirând vase de lut sau picturi murale - fizionomia lor aparte, bântuitoare, imposibil de uitat.

marți, 17 noiembrie 2026

When She Was Good*

 *P. ROTH - Pe când era bună, ed. Polirom. Lucy - instabilă, de un scepticism incapacitant, dar nu proastă. Roy - limitat intelectual, imatur, candidat la ratare - una fără răsunet. Un șir de ratări mediocre ale unui ins mediocru.

Scepticismul lui Lucy dă lesne în paranoia și-n intoleranță, dar în același timp este și o însușire ce îi permite să ghicească adevărata natură a oamenilor cu care are de-a face. Totul la Lucy se limitează, ca reacție, la a le spune în față celorlalți ceea ce a dedus ea, intuitiv, despre ei. Practic, o deconspirare destul de gratuită, o lăsare în curul gol, dar nimic mai mult. Ea rămâne mai departe prizoniera acelui mediu, în acel cuplu, în acea geometrie familială din care, cu toată revolta ei aparent lucidă, nu se poate extrage.

Romanul ăsta al lui Philip Roth trebuie să fi fost adorat de feministe! Protagonista disprețuiește bărbații (începând cu propriu-i tată). Îl disprețuiește chiar și pe cel cu care se culcă din inerție (cum altfel?), din cauză că i se terminaseră argumentele să-l refuze, departe de a fi vrăjită de el. I-a cedat ca să-l facă să tacă, s-o mai slăbească cu asidua lui curte.

LINK

sâmbătă, 14 noiembrie 2026

Peter Høeg

“Puțini oameni știu și să asculte. Agitația lor febrilă îi face să devieze de la temă; sau ei încearcă să amelioreze situația în interiorul lor; sau își pregătesc intervenția în discuție pentru ca, în momentul în care tu îți ții gura, să se poată evidenția.” (Cum simte domnișoara Smilla zăpada)

marți, 10 noiembrie 2026

Urme, urmări

 Lumea din urmă se fărâmă. Trecutul e tot mai ruinat, timpul mușcă din el cu poftă. Prezentul e tot mai scurt.

Oameni, case, drumuri, crânguri, arbori - șterse de pe fața pământului sau din inimă. Amintirile-s dulci sau amare, însă incomplete, infidele, edulcorate ori excesiv dramatizate.

Cert este că abia mai pot ține piept trecutului ce se năruie peste mine cu repeziciunea unei avalanșe. Nu-i adevărată credința că trecutul e tot mai întins, pe măsură ce înaintăm în viață! El dispare, încet. Devine un gust (de madlenă), un parfum de trup drag, un tot mai slab zvâcnet nervos, o rază singuratică ținută minte cu încăpățânare - unica rază ce mai subzistă.

Am în minte imaginea precisă a unui trecut ce se dezintegrează ca buza unei cascade, dar cu o mai mare viteză, o cascadă ce-și roade buza la sânge, iar dincolo de sânge e nimicul...

sâmbătă, 7 noiembrie 2026

Orezoterism

 Misterioasa relație dintre ațâțare și masectomie. Ațâțatul este o persoană lăsată fără țâțe - de medic sau de natură, deposedată de sâni, adică.

Mă sună un curier: Alo, dumneavoastră sunteți domnul care nu-i acasă? - Da, nu sunt eu! De unde ați dedus c-aș fi? Sau că n-aș fi eu acasă!

Frumusețea ta nu se discută și nu se argumentează. Numai frumusețile incerte ori inconstante au nevoie de suportul argumentării, atașamente, dovezi (din trecut, eventual), de hermeneutica alunițelor. Alunițele formează constelații numai de mine descifrabile.

Precipitațiile suferă de prostată în zona asta. Peste tot, plouă consistent, fără ezitări, dar aici - pare că are loc o continuă negociere a ploii cu sine însăși: să cad, să nu cad, o fi bine, o fi o irosire, merită? Interesează pe cineva dacă voi cădea? Dacă deja am căzut...


miercuri, 4 noiembrie 2026

Iubire & moarte - mâzgăleli în fașă

 Iubești, pentru că ești viu. Înnebunești din iubire, dar de fapt, e o răvășitoare dragoste de viață. Despărțirea-i un final, orice final este moartea. Chiar și cele fericite.

Iubești oamenii laolaltă cu viața, te atașezi de ei așa cum te atașezi de zilele ce ți-au fost date. Când ei pleacă, simți că mori.

Iubești, pentru că trăiești! Te îndrăgostești de o persoană din bucuria, din stupoarea vieții. Iubind, celebrezi existența, prezența ta în lume.

Te azvârli în dragoste, fiindcă ceva tainic, un glas, îți susură în minte, promițându-ți mincinos că numai în felul acela vei trăi veșnic. Și, pentru o vreme, trăiești veșnic de-adevăratelea. Nu mai e cronos în iubire. Ceasurile sunt oprite. Se trăiește numai în dimensiunea sufletească. Timpul nu-și mai are rostul, n-are direcție sau dinamică.

Era un om mărunt. N-avea nici un secret.

duminică, 1 noiembrie 2026

Viața la hotel

  Ploaia asta și vremea cenușie mă determină să-mi doresc să mă fi aflat într-un loc necunoscut, oraș străin mie, hotel impersonal (ca toate) - pe care să le fac ale mele (hotelul/orașul), să mi le apropii, împrăștiindu-mi lucrușoarele peste tot: încărcătoare, pachetul de șervețele pentru plâns incontinent, ochelarii de soare și de vedere, jurnalul, cartea pe care o citesc.

Necunoscut, să n-am cui adresa un cuvânt, să vorbesc numai cu chelnerul, cu barmanul, cu femeia de serviciu sau cu recepționerul îmbufnat...

Amabilități și zâmbete din vârful buzelor. Te pricepi la astea, nu-i așa? Să tac mult timp, până la suprema răgușire, să citesc așa ascuns, iar cartea aia să-mi devină prietenă, iubită, cel mai apropiat lucru din viața mea, martor al solitudinii mele voite.

Timpul chiar rezolvă multe. Totuși, nu pe toate. Există și dureri foarte rezistente - la substanțe, la amăgiri, la mințiri de sine, la trecerea timpului. Anii doar se stratifică peste ele, înăbușindu-le temporar, dar ele nu trec, rămân îngropate adânc, putând țâșni oricând - din nou - poate cu aceeași intensitate ori cu una mai amplă, cât să te clatine puțin sau să te deraieze complet de pe o cale prea bătătorită...