sâmbătă, 29 aprilie 2017

Reamintiri din copilărie

Eram copil. Mâncam și citeam mâncând. Pâine prăjită, frecată cu usturoi și roșii (sau presărată cu boia), la care se adaugă sare și (acum) ulei de măsline sau (pe vremuri) untură de porc, ce se absoarbe, lucind auriu, în pâinea caldă și crocantă. 

Un strop de Mediterană, la marginile de vest ale Ardealului (Crișana).

miercuri, 19 aprilie 2017

Votul - pedeapsa prostului

Turcii din diaspora (de ex, Germania, Austria) au votat majoritar (= peste 63%, respectiv 73%) pentru instaurarea unui regim prezidențial autoritar în Turcia. 

În condițiile în care ei trăiesc profitând, fie și la un nivel de bază, de libertățile sistemului democratic & economic occidental, totuși aleg ca acasă să fie instaurată legal semi-dictatura!

Unii spun că asta e democrația și, ca atare, trebuie respectat fiecare vot. Eu spun, simplu, că asta e prostia! În cel mai îngăduitor caz - ignoranță.

Turcii "europeni" îi condamnă prin DA-ul lor pe turcii din Anatolia la un regim de represiune de pe urma căruia primii nu vor "beneficia", aflându-se la adăpost în sânul mult ostilizatei Europe.

Sunt "analiști" care susțin că această alegere ciudată a diasporei ar fi o lecție la adresa lui Merkel sau a Olandei. Ce să zic, foarte inteligent mod de a răstigni o țară întreagă, țara ta natală (sau de origine), ca să te "răzbuni" pe Merkel... Cum spuneam, prostia umană în toată excelența ei!

Îmi pare rău pentru "analiza" frustă, dar de când cu stilul ăsta autodistructiv de a vota, tot mai răspândit pe glob, răbdarea mea se reduce odată cu intensificarea abuzului de democrație pe care-l comit cetățenii nepăsători, prost informați, emotionally challenged, ori cei ce încearcă să-și rezolve frământările psihice cu ajutorul ștampilei de vot, cu prețul oprimării sadice a minorității deschise și autonome, iubitoare (& capabilă să trăiască neangoasată în condiții) de libertate.

luni, 17 aprilie 2017

Luni, pentru mine

Orice zi de luni smulsă săptămânii de lucru e-o zi de luni sfântă! E o binecuvântare să nu lucrezi (pentru alții). Să am timp să fac ceva pentru mine. Altceva decât a câștiga bani. 

Puțini pot recunoaște asta: că sunt siliți să muncească. Majoritatea își pune la pick-up placa despre "îmbrățisarea" carierei, despre a fi dedicat, pasionat, captivat, plăcerea de a te adânci cu totul în muncă.

Nu dă bine să recunoști cu voce tare, public, că de multe ori nu-ți prea place. Că o faci de musai. Sau că ți-a ajuns. Trebuie să te prefaci muncitor, implicat, chiar puțin trist - când se mai întâmplă câte o sărbătoare națională și ești trimis la odihnă. Departe de binecuvântata și tonică vecinătate a "echipei dinamice". 

Dă bine să ceri să lucrezi mai mult, să protestezi contra vacanțelor, să te arăți deprimat dacă auzi ceva despre dreptul de a lenevi legal. Leagă-te de birou, în cazul ăsta, și stai la lucru neîntrerupt, până la cimentare. Beton.

sâmbătă, 8 aprilie 2017

In memoriam: a.l.ș & ceaiul în Sahara

Dintru început, ne regăsim plasaţi în opoziţie cu gesturile şi hotărârile în răspăr ale cuplului Moresby – o pereche de newyorkezi rătăcinzi prin Maghreb (Ţinutul apusului, în arabă). An emotionally disconnected couple - sună perfect în limba engleză şi poate că tocmai pentru că intuim din vreme această disfuncţie relațională, cădem pradă atât de lesne derutantei ambivalenţe a sentimentelor pe care le încercăm faţă de cei doi soţi.

Căci nu este vorba aici de o lectură obişnuită, ci de o relaţie amoroasă în toată puterea cuvântului, ce se aprinde, arde și, astfel, sudează relația între cititor şi roman. Protagoniştii îngăduie să le rămâi prin preajmă, să le calci pe urme, să le sufli în ceafă, până și să-i îndrăgeşti (cu toate că prețul emoţional plătit ulterior va fi enorm), dar statutul nostru de martori-tolerați al turismului lor suicidal nu va depăşi cu mult statutul ridicol al "respectabilului" cuplu de britanici incestuoşi, mamă şi fiu, care-i însoţesc o bucată de vreme pe Moresbyști.

Tribulaţiile femeii (Kit) prin pustiu - eu agonizând odată cu ea, sfâşiat de neputinţa de a o mântui, copleșit de năvala detaliilor intime greu de îndurat, timp în care ea, descătușată, devenind ceea ce-i era scris să fie, se face tot mai atrăgătoare, tot mai dezirabilă, regăsindu-se pe pe sine pe măsură ce se rătăcește. N-o poţi atinge, nu o poţi salva. Necazul e că realizezi cum, pe nesimțite, exact asta ai ajuns să-ți doreşti, identificat cu Kit: mântuirea ei. Cad repede în păcatul demiurgic, mă tentează să intervin în desfășurarea implacabilului, să schimb cursul predictibilei catastrofe. Sperând într-un happy end măsluit, în favoarea principiului plăcerii mele, nu fac decât a-mi așterne condițiile s-o încasez cu înmulțită cruzime - la final.

Am ținut să aflu mai întâi cui îi aparţine reinterpretarea în românește a titlului: Ceai în Sahara. Traducătorului, Alex. Leo Şerban (foarte curgătoare transpunerea, trădează mintea și degetele unui tip fascinat, atașat de textul tălmăcit; se vede că nu a fost doar o muncă de mercenar - ca atâtea altele), sau editurii? Găsesc acest titlu mai inspirat decât originalul (The Sheltering Sky).

A.l.ș. mi-a făcut favorul să răspundă nedumeririi mele. Reiau aici clarificarea lui: "re-'traducerea' titlului îmi aparţine: cartea apăruse iniţial - în colecţia 'Romanul sec. xx' a Editurii Univers - cu titlul 'Cerul ocrotitor'; cînd Humanitas a preluat versiunea, am avut ideea de a-i da titlul primei 'cărţi' (prima parte a romanului, n.m. C.S.) - cu atît mai mult cu cît există o piesă lui Sting, destul de cunoscută, cu acest titlu (evident, inspirată de romanul lui Bowles...)."

„Inclasabilul” Paul Bowles este cel mai camusian autor „întâlnit” de mine - după Camus. Or, "camusian" are valoare de superlativ în umilul meu buchet de valori. O fi efectul stupefiant al nordului arab al Africii, atracţia hipnotică faţă de impermeabilitatea spiritului maghrebian în ochii neexersaţi ai occidentalului (Bowles locuind o bună bucată din viaţă în Maroc – 40 de ani, din 1945)? Or fi existenţialismul sau acest "senzorialism" literar, de largă răspândire pe atunci (1949)? În orice caz, din legenda ceaiului cu gust de nisip, băut ritualic în mijlocul pustiului, a ieşit o carte-durere de toată fruusețea.

Mi-am promis că o să schiţez doar câteva păreri despre Ceai în Sahara. Nu mă voi ține de cuvânt. Pe de-o parte, pentru că încă păstrez în mine rămăşiţe din disperarea mută în care-am înlemnit din seara când am încheiat lectura! Pe de altă parte, pentru că este extrem de dificil să eviți să înșiri prostii despre un roman sălbatic - făcut din tuşe înşelătoare, o compoziție picturală, impresionistă. Tablourile, trăirile, nu prind însă contur în închipuire, în felul dorit (presupun) de autor, decât dacă te abandonezi cu totul lor, dacă te avânţi nud în jocul lor alienant. 

Te afunzi fără burnuz în miezul topit al dogorii din deşert.

Orice lectură nu se desfăşoară mereu fără sacrificii, iar atunci când aceasta îmbie/împinge la "recitirea" propriei vieţi, când te ia şi te coboară-n subsolul propriilor neîmpliniri, e iarăşi semn că ai dat de o Carte

Ceai în Sahara nu este genul scriiturii de admirat de la o confortabilă distanţă intelectuală, ci una sub al cărei ghidaj înșelător consimți să te lași pierdut sufletește. De citit sub atentă supraveghere (firile mai nevricoase), cu cineva alături care să vă ţină de mână, îndeosebi în partea a doua a cărţii. Iar la final, în braţe! În cazul apariţiei efectelor neplăcute, nu mai aveţi cui să vă adresaţi, nici autorului, nici personajelor, vă previn. Personajele se arată extrem de glaciale la cea mai mică tentativă cititorească de a le atrage într-o relaţie. Riscul declanşării unei iubiri neîmpărtăşite este uriaş.  

Sfat: nu primiți sfaturi! Totuși, aranjaţi în aşa mod încât să nu terminați Ceai în Sahara noaptea, într-un hotel (nici gând!), ori singuri în casa pustie. Alt sfat: dacă între actuala dumneavoastră relaţie şi ultima, încheiată dureros, nu a trecut suficient timp (pentru autoanaliză) - nu vă apucaţi de citit! Nu încă. Are harul de a scormoni în noi geloziile fumegânde, unele active fără un motiv lămurit, altele - stârnite de voluptatea ce irumpe, neaşteptat şi scandalos, pentru restrictiva noastră bună cuviinţă, în trupul şi mintea (până la un punct, încremenite ale) lui Kit.

De asemenea, nicăieri mai viu, mai tangibil mitul personajului care prinde viaţă (doar) atunci când e citit - în rest, somnolând aplatizat între pagini: amintiți-vă capacitatea uimitoare a lui Port de a se desprinde din pagină, tridimensionat. În fine, poate de vină e iubirea mea inexplicabilă pentru deşert, pentru culorile sale, pentru darul său fără egal de a înnisipa lent, vrăjindu-i cu afectuoase halucinaţii, oamenii, de a le înlesni întâlnirea cu sine şi apoi cu moartea.

Iubesc şi eu deşertul cum iubea O. Paler Spania: total, dar cumva precaut, de la distanţă, profitând din plin de bogăţia fantasmelor ce apar taman, şi numai atunci, când obiectul iubirii noastre e absent ori ni se refuză.

Închei cu nişte consideraţii care m-au mişcat, făcute publice de un alter ego, comentator pe site-ul goodreads - probând, odată în plus, putința acestei cărți de a le rătăci unora minţile: More recently, I have realized that not the book qua narrative, but its singular intimacy with my person coloured the profoundness of my love-affair with this novel. As a result, my review must be peculiarly subjective for someone so accustomed to the pretence of objectivity

(Text apărut, într-o formă sau alta, pe masa_pustie în 2008)

vineri, 7 aprilie 2017

Nem estecate

Mesteci Proust și respiri mai ușor dacă-l citești în paralel cu alte cărți. Am bănuiala c-am mai scris aici, cu alte cuvinte, că În căutarea timpului pierdut e cel mai confortabil hamac, instalat în antecamera ce dă către o adormire grabnică. Dormi ca întors la origini. 

Într-un mod nelămurit, confruntată cu volutele textului proustian, mintea e condiționată să i se pară că se află în mijlocul unui vis, ca urmare somnolează dulce. Nu iese vis fără somn...

miercuri, 5 aprilie 2017

Românul Diesel

Ani de zile, românii și-au cumpărat diesel! "Îmi cumpăr mașină" - zice cineva. "Ia-ți diesel" - răspunde altul automat, din reflex, ca un suferind de Tourette. Puțini știu precis din ce motiv e musai să-ți iei diesel. Asta nu-i împiedică să te sfătuiească fără să ezite, chiar fără să-i întrebi.

Dieselul e un mit ce se transmite prin viu grai în familia românească, ca o zestre folclorică orală: din tată-n fiu. "N-am avut io, o să ai tu!" Dieselul e o "fata morgana" națională, ca „primul meu beemweu”. - "Și-o luat pruncu' mașină" - "De care?" - "Nu știu io, cre' că diesel."

Diesel - numa' bun să aduci cu el, întreagă, oala cu sarmale de la mă-ta.

"E cam leneș, dar consumă puțin". Ăsta da factor motivant! Românii și consumul. De parcă tații noștri ar fi consumat atât de mult cu daciile lor, troace pe patru roți, încât ne-au lăsat moștenire, înspăimântați, jurământul că noi nu vom face în veci la fel. 

Și de-ar fi vrut să consume, pe vremea aia nu se găsea benzină la pompă. Numere „cu soț”, cozi etc. Chestia asta cu consumul a însoțit generații de români (unii nici n-aveau o mașină!) ca o traumă, ca o teroare surdă, până-n ziua de azi.

Or în nici în sfânta zi de astăzi nu ai drumuri pe care să ți se ofere ocazia să consumi. Pe când om avea și noi parte de drumuri, va fi interzis prin lege dieselul. O să beau pentru asta, la vremea respectivă! Pentru spulberarea unui mit de căcat.

luni, 3 aprilie 2017

Cultura de pește

Frecarea ecranului alungă, frumos, emoțiile (înainte chiar de apariția lor). Pentru a fi așternut pe hârtie - nu mai rămâne nimic. Tot ce e simțire curge la vale, odată cu apa.

Mașina adună frunze, afară. Ploaia le spală, nu cu mult succes. Frunzele mașinii cad mai greu decât cele ale copacilor ce și le leapădă peste negrul ei un pic fanat.

Nimic nu-i idilic în neclintire, în stabilitate, în permanență. Sunt însă momente în care o curte interioară în care pătrund magnetizat - mică, tăcută, apărută de nicăieri, palierele sale înghesuite intim și totodată în ciuda intimității, obloanele verzi la geamuri... Îmi înmoaie genunchii. Oprește timpul, iar dorința o ia razna, își pierde obișnuita doză de rezonabil, în spiritul căruia am educat-o.

Ceață, spumă de lapte stricat. Sălbăticie pe străzi, foame. Cultură de pește afumat. În urma lui, miros de fum.

Ne certăm, ne insultăm, ne peninsulăm, greu cu lebensraum-ul la deal. Calea ca valea dicteului automat. Cam atât despre scrisul de mână cu un stilou abstinent. Pisica stă să sară pe litere, literele se zvântă pe loc de teama pisicii. Se usucă repede, omagiu soarelui nevăzut.

Sufocată pân-la brâu în tricoul gri picioarele goale în chiloți aplecată peste unghiile spoite cu negru pentru a-și ascunde genunchii. Trei cuburi de gheață pe fundul gros, rece, aburit al paharului. Muy linda!

Disprețul evoluționist la adresa nehotărârii. Omul - invizibil, dincolo de înclinația de a judeca și de supărarea ce-i opacizează ochii. Dracii, colcăind în priviri, tandrețea nu-i acasă, pentru a-i îmblânzi. Iar eu scriu în pat, așa cum nu am promis.

Cultură de pește. Tulei de măsline. Scobitori fericite.

Trăiască vacanța altora - ăstfel, orașul mai respiră. Poți admira orașul așa cum e, nu ca pe un râu de automobile. Viitura automobilelor pe străzile denivelate de traficul greu și de lucrul prost făcut.

Fie ca lumina să biruie întunericul din buric.

duminică, 2 aprilie 2017

Cei dintâi vor fi primii

Înclin să cred că nu mi-au fost în aceeași măsură de ajutor - precum mi-au fost visele - toate discuțiile, sfaturile & încurajările prietenilor, familiei, colegilor, străinilor. Consolarea lor, comparațiile lor consolatoare cu situații mult mai dramatice, întâmplate altora - multe dintre acestea oferite în mod sigur cu cele mai bune intenții.

Visele încearcă să mă pună în acord cu mine însumi, fiindcă eu sunt sursa a tot ce-mi dăunează sufletește: binele și răul, șansa și sabotajul. Eu îmi sunt piedică și sprijin. Prieten și dușman. Îmi sunt amant și mașteră. În sinea mea sunt, câteodată, o femeie câinoasă. Senzualitatea mă împarte, fără a mă rupe, între masculin și feminin.

Primii vor fi cei din urmă. Cine ajunge primul, stinge lumina.

sâmbătă, 1 aprilie 2017

national flag for deletion

Să pun între mine și celălalt mai cu seamă argumentul diferenței etnice și nu pe cel al diferenței spirituale mi se pare atât de puțin, atât de stupid! Etnia este prelata impermeabilă, vopsită în culori naționale, cu ajutorul căreia orice prost (crede că) se apără cu succes de pericolul de-a fi plouat în gât (etnia ținându-i loc de cap).