Aș vrea (cu Buzzati)

 Simt nevoia să duc ceva la capăt. Ceva, orice. Până și rezolvarea unui detaliu de job m-ar bucura (și nu doar pentru că m-aș scăpa de el). O carte, o treabă oarecare (cum ar fi tunderea pomilor). Dar, în special, o carte! S-o termin cu bine pe asta a lui Buzzati, să-ncep alta și s-o devorez. Să scriu ceva, un adevăr nespus, care să aibă puterea să despice lumea-n bucăți.

„Aș vrea să vii la mine într-o seară de iarnă și, îmbrățișați în spatele ferestrelor, privind singurătatea străzilor întunecoase și reci, să ne amintim de iernile din povești, unde trăiam împreună fără să știm.”

          Dino Buzzati - Cele mai frumoase povestiri, Polirom, 2013

Cioran. Fratele meu

 „S-a pretins că a te accepta este condiția indispensabilă dacă vrei să produci, să /creezi/. Adevărul e tocmai pe dos. Tocmai fiindcă nu te accepți te așezi la lucru, te apleci asupra celorlalți și, mai ales, asupra ta, pentru a afla cine-i acest necunoscut întâlnit la tot pasul, care refuză să-și dezvăluie identitatea și de care nu te poți descotorosi decât atacându-i secretele, violându-le și profanându-le.”

                    E.M. Cioran - Caiete 

What's up, doc?

 Whatsapp a devenit un mediu propice pentru scursuri. Ce n-a mai încăput pe FB s-a mutat pe Wsapp, în speranța că acolo va găsi o tribună mai potrivită. SMS-ul a devenit un lux (niciodată pe deplin adoptat sau agreat în Românica) - e select, selectiv, aproape „elitist”. Oamenii fini își scriu sms-suri. Wsapp a fost cucerit de cei care nu mai au răbdare și simt nevoia să deverseze neascultați de nimeni. Dialogul surzilor: multă larmă, pe care nimeni n-o distinge, dar toată lumea își vede nestingherită de vorbărie, scopul fiind acela de a dovedi „urme de activitate”, nu contează ce faci, ce spui, important e să încerci să umpli vidul.

SMS îți scrie cineva care chiar are ce să-ți spună. Ceilalți sunt masați cu toții pe Wsapp, la îngrămădeală. Wsapp e surogatul grupului Este simularea apropierii - de aia, Wsapp e o prelungire sau un extaz sec al Facebook.

M. Ivănescu - asurzitoare iscare (fragment)

Futere caritabilă

 Un bărbat frumos și penibil. Jalnic, dacă preferi. Un cerșetor de amor. N-ai cum să-l refuzi. Se gudură pe lângă tine până-l fuți din milă. După care, tot din milă, nu-l mai părăsești.

și eu, și mie...

 „În tinerețe, oriunde mă duceam, îmi plăcea să semăn dezordine. La dineuri, întâlniri, adunări literare, în medii intelectuale sau burgheze, peste tot produceam haos și agitație prin sarcasme sau provocări. Toate astea nu țineau, la drept vorbind, de o voință premeditată de scandal, ci de o isterie irepresibilă, de o sete de autodistrugere îndreptată spre exterior.” 

(E. M. Cioran, Caiete, Humanitas)

A mă gândi

 A gândi înseamnă a te admira (în oglinda gândului, în alcătuirea și „reușita” lui). Odată ce înveți să gândești (cărțile și unii mentori îți pun în mâini uneltele pentru asta), ai cam două căi de urmat: să faci o „carieră” din a gândi - pentru alții, pentru deliciul lor - și/sau să gândești doar pentru tine, pentru a-i da minții de lucru, sfârșind prin a-ți deveni autosuficient și a te admira gândind.

Admirația de sine pe care ți-o porți, observându-te în felul cum asociezi și legi un gând de altul, este una dintre fundăturile (=defensivele) ce dau apoi de furcă psihoterapiei, căreia îi este mult mai dificil să obțină progrese cu un campion al gândirii autoadmirative, care simulează inconștient autoanaliza, dar pierzându-se, de fapt, în înlănțuiri nesfârșite de raționamente deșertificate ce abia dacă ating suprafața problemelor.

O zi

 Ce dimineață frumoasă și proaspătă! Temperatura ei temperată. Numai bună să ieși afară, în fața scării, și să vorbești la telefonul mobil.

Aud, fără să vreau, mișcările vecinei în apartament. Își împarte timpul între evlavia cu care ascultă Radio Sf. Treime și, seara, predica rostită cu buzele necontenit umede ale lui Gâdea, pe Antena 3.

Amin

 Într-un vis, ce nu era al meu, am fost Amin. Pace, împăcare, postire. Iertare. Îndurare. Am fost binecuvântare trupească.

*

Nu am avut vreodată un interes pentru asiatice. Asia Mică, da. Orientul mijlociu, da. Mediterana, da. Și fetele dealului - mugurele, frunza, foșnetul. Fete cu nume masculine. Murdăria, praful, sudoarea.

Alternez calmul și îndemnurile la rațiune cu exemple personale de frenezie. Nevroticii „clasici” ca mine sunt primii (care le intuiesc, dar sunt și) cuprinși de tulburările veacului.

Slim. Leïla Slimani

 Un torent de acid este romanul În grădina căpcăunului, scris de Leïla Slimani. Nu mă interesează foarte mult valoarea literară, nici succesul la critică, atunci când dau peste cărțile mele cinice, neîndurătoare. În grădina... corodează totul în cale, ceea ce mă satisface pe deplin.

Femeile „literate”, care se adapă din și se scaldă în aerul rarefiat din preajma cărților, au o anumită aplecare înspre numele Nora. Numele ăsta, în accepțiunea lor, absoarbe în sine un soi de puritate de pizdă martirizată. O pizdă ce-ar râvni la te miri ce, dar care-și activează bujiile numai dacă-i spui povești corecte gramatical. Mustind de lirism, cu pule metaforizate vegetal...

Socializare selectivă

 Bineînțeles, mă ia tremoloul dinaintea unei zile de „birou”, neliniștea mocnită, fără alte manifestări detectabile decât o oarecare tendință de a ordona, preventiv, lucrurile din preajmă, un mai mare zel în toate cele, ducerea sforțată la capăt a unei cărți, liste „to do”, începerea altor cărți și aducerea lor mai aproape, pe noptieră, mai multe însemnări în caiet, ochi mai uscați, uit să clipesc din cauza anxietății, și apoi clipiri mai dese, litanii, mantre, mătănii interioare pentru a alunga gândul la ziua de mâine, neplăcerea de a merge într-acolo, unde se cere să-mi compun un rol, un alt chip, indigestia de a mă afla acolo...

Cărțile noi & proaste

/// SCHOPENHAUER: „Cărțile proaste sunt un venin intelectual care distruge spiritul. Și, pentru că majoritatea persoanelor, în loc să citească ce-i mai bun din diferite epoci, se mărginesc să citească ultimele noutăți, scriitorii se limitează la cercul îngust al ideilor în circulație, iar publicul se scufundă din ce în ce mai adânc în propriul noroi.”

Nedragi

 Puțini îmi sunt dragi. Îi percep pe toți, radiografic, exact așa cum sunt și nu-mi place de nici unul. Prefer să-i ocolesc, să-i privesc de departe. Să-mi imaginez cum ar fi...

Umbrele lor, tristețile lor camuflate prost (ca să pară mereu niște învingători), felul cum simt să-și clameze „unicitatea”, mușcătura lor pasiv-agresivă, râsetul lor, mimica trădătoare, întunecarea ce li se lasă ca un văl peste ochi, nemulțumirile surâzătoare, traumele minimalizate în tabieturi, ticuri etc. Fixuri & fixații.

Probabil, de toate astea, plus alte câteva, mă tem că ar putea fi ghicite de ei și la mine. Destule motive cât să rămân acasă, în casă. Să evit, să fug, să mă bag sub pat, alături de omul meu negru, personal.

Mi-am cumpărat un hanorac. Nu sunt atât de funky. Stilul mi s-a făcut mai sobru în deceniul ăsta. Revoluția răsuflată. Revolta domesticită. M-am tot răsculat, până am obosit.

Eugenides, despre flirt*

 „Când flirta, Annie nu recunoștea întotdeauna în sinea ei că flirtează. Câteodată, prefera să-și suspende facultățile mintale pentru a putea flirta, cum ar veni, fără supravegherea minții. Era ca și cum mintea i se despărțea de trup, care trecea în spatele unui paravan, ca să se dezbrace, în timp ce mintea, de cealaltă parte a paravanului, își vede de treaba ei.”

Jeffrey Eugenides - Marele experiment, Polirom, 2018 

Desfrânatul cinic

Mario, spaniolul bulbucat, penibil, cabotin, overacting, și păros. Negricios, încercănat, ar putea prea bine să fie și un arab. Ar fi vreo diferență?

Autobuz, pe linia 9, nu este. Există doar linia 9 (care-i veche). Tramvaiul 9 e ultimul din Timișoara. Și printre cele mai neglijate. Nu mai sunt altele - 10, de exemplu. Liniile se opresc la 9. Următoarele linii vor fi de metro, cândva. Secolul 21. Ciorapii de lână, ușor găuriți mă pot țintui de canapea. Dimpreună cu halatul meu de femeie casnică.

Mario, un cocoșel subdezvoltat, cu nume de fustangiu - răsfățatul femeilor. Femeii lor. Cămașă albă cu picățele, părul și barba tunse cu securea, cu cuțitul de pâine - o neglijență savantă, căutată. Răsfățelul-cu-cocoșelul încurcă grav borcanele. Suferă, dar nu dă socoteală nimănui.

O nouă producție veche, o reeditare a unui produs brut, uitat într-un sertar - desfrânatul cinic.

J. Eugenides, Marele experiment --- „Pe atunci, nu plecam și nu ne fugăream unul pe altul. Ne căutam doar, și de fiecare dată când unul dintre noi căuta, dădea de celălalt, așteptând să fie găsit.”

David Grossman - the overrated

 Literatură feciorelnică. Literatură pentru femei oftânde, casnice, fumătoare, îmbrăcate mereu în același capot roz-piersicuță, scămoșat, împuțit de tutun și de mirosul tocanei de zarzavat. Credeți că doi foști amanți, foști iubiți, prieteni apropiați, care fac împreună o ultimă drumeție transisraeliană, s-ar adresa în felul următor unul altuia?

„- Spune-mi, crezi că am putea înopta aici?”

„Spune-mi”!? În veci n-am vorbit unui apropiat în felul ăsta! Așa cum nu arunc nici un „auzi” unuia care e la un metru de mine, înainte să încep să-i spun ce am de spus. Astea-s afectări teatrale, demne de actorii români cu tulburări de personalitate (adică, mai toți actorii români).

Limbajul, dialogurile lui Grossman sunt antipatic de artificiale. Când din cale-afară de dulcege, când prăfos-înecăcioase.

Nu mai țin minte numele romanului, dar e de evitat! Oricare ar fi.

Nu fumezi

 Fumând, n-o pot face tăvălit pe canapea, ci la fereastra întredeschisă. Nu fumezi la geam, pentru a da fuga după aceea în lounge. Nu fumezi, ca să alergi. Ci ca să te-ntinzi. Să simți cum niște pereți groși, câteodată din sticlă, te despart de preocupările tale, acum surde sau amuțite „dincolo”, pentru câteva ore scurte. Simți gândurile bătând în pereții conștiinței, și cum pereții-s din sticlă le și vezi, schimonoseli grotești, urlete mute din care „înțelegi” numai mimica.

E treaba ta cine și când, și sub ce formă. Citește tu mai departe. Împinge tu limitele!

Trois couleurs. Rouge - Krzysztof Kieślowski

Ea: « - Tu m’aimes? » 

El: « - Je crois. »

Familia de sub unghii

 Am părăsit solul de scoici, nisip, praf, m-am agățat cu unghii negre de oameni, semeni, colegi, o ștergem la jumătate, o putem șterge și la litru dacă vrei, ciocolată neagră, amară, fără nici un cub de zahăr, carte după carte, legate între ele ca țigările, mucul și țigara cea nouă din pachet, cilindric perfectă, bine îndesată cu tutun.

Apă & pământ în gură, pe limbă, sub unghii, mizerie organică, nu vrei s-o speli de acolo, nu vrei să se ducă, o porți ca pe-o decorație, amuletă protectoare luată de acasă, îți porți familia sub unghiile cu care te-ai agățat de ea pe când voia să te trimită departe, și m-a trimis, ca să fac o școală mai bună, e spre binele tău, după care s-au mirat...

Reînnoiesc jurămintele părinților, apă & pământ. Pași, mai mulți pași, alți pași, nasu-n cărți, mirosul de vanilie al cărților RAO așteptând să le citesc, le-am și pus pe lista publică ce mă obligă, toată lumea-i cu ochii pe ea. Viața ta, expusă la câteva răzuiri de loz distanță.

Lipsa mare

 Lipsa (sau insuficiența) banilor te face mai smerit, într-un mod superstițios (nu creștin), dar bănuiala mea e că asta se petrece numai la suprafață. Smerenia dobândită la strâmtoare, menită să mă convingă pe mine că-s bine și așa, cu bani puțini.

O vreme, reușesc să fiu cumpătat, cam până la jumătatea perioadei rămase înainte de următorul salariu. După care, ceva se sparge, ceva intră într-un tangaj periculos, o gaură apare undeva, o ruptură (în fund?), iar pe acolo se scurg, cu repeziciune, toți banii de care, afișând o gestică cvasi-religioasă, prefăcut ascetică, nu m-am atins timp de 2 săptămâni.

Mijlocul acelei înșelătoare acalmii, când încă mai ai impresia că banii îți vor ajunge până pe 6 ale lunii viitoare, e doar o fantasmă. 

N-ai bani = îți dă de gândit, devii inventiv. Ca, la urmă, să-ți bagi ceva în stăpânirea de sine și să spargi în extazul risipei tot ce mai ai.

Cărtărescu

Atâta spun: Mircea Cărtărescu (perceput de mulți ca un fel de înger al literelor, de fapt un înger cam megaloman, cum spunea și M. Lovinescu) este unul dintre cei vizați de Julien Benda în La trahison des clercs (Trădarea intelectualilor).

Cărtărescu a scris articole elogioase, sau escamotând adevărul, despre Băsescu. I s-a aservit orbește, ca H-R. Patapievici, unui golan. De parcă Băsescu ar fi fost un Abraham Lincoln sau un Reagan al României. Un necioplit.

Căutător în cărți. Summer. Teoria tăcerii

  Nimic nu-mi alterează pofta de mereu alte cărți sau de a reveni la unele dintre cele demult citite.

*

Înapoia metaforelor căznite, strecurate la tot pasul, se întrezărește câte puțin din talentul autoarei și ghicim potențialul irosit al unei opere însemnate, una total diferită de Summer.

Metaforele & comparațiile Monicăi Sabolo par a fi luate dintr-un „dicționar definitiv de metafore și comparații” pentru scriitorii începători.

Dar Sabolo nu va mai scrie acea „operă însemnată”, ce va rămâne pe veci „potențială” - are mai bine de 50 de ani. Zeci de ani risipiți, compunând în modul ăsta: liceal, ieftin, bun de consum.

În două rânduri, cel puțin, spatele sau ceafa cuiva e „un reproș mut”. Pleoapele se zbat frenetic, încât provoacă furtuni (zic și eu...), ochii-s mijiți a bănuială, Totul este clișeic în cartea asta!

Iată-l, câteva pagini mai încolo, și pe cel de-al treilea „reproș mut”, de astă dată, fără nici un „spate”.

*

Iulian Tănase scrie bine când tace. Și tace pe limba mea. Poate și fiindcă suntem vecini de generație.

Neu im Ineu

 Iată-mă-s la Ineu, popa se roagă și pentru mine, mă roagă în locul meu, la microfon, amplificat de 10x, seara și în zori, șapte & nouă, nu-n ordinea asta, iar eu nu pot adormi fiindcă mă tem în casa asta cu toate fantomele durerilor pe care le găzduiește, iubiri și strămoși morți care nici măcar n-au apucat-o, vise grele, aer încărcat, un pic cam răcoare.

Tresar și deschid larg ochii pe cand e să adorm, privesc peste umăr, schimb brusc partea pe care-s întins în căutarea alinării și a somnului bun pe care știu că-l pot, câteodată, căpăta aici.

Alain Finkielkraut

"Jankélévitch a raison : l’amour relève de l’emprise et cette emprise est une bénédiction. Aimer, c’est être dépendant, dominé, subjugué, assujetti. Aimer, c’est passer après." 

Alain Finkielkraut

Nea Omăt

 Ultima zi din penultima (teoretic) lună de iarnă. N-am avut iarnă grea, iar eu am întâmpinat-o cu mai puțină oroare ca oricând. Aproape indiferent. Și nu resemnat. Nu apatic. Împăcat, așa cum sănătatea sufletească neprefăcută ar cere-o.

Telefonul a sunat îndelung

 Măgarul de împrumut își face convorbirea telefonică din fiecare seară. Iese pe balcon, să i se audă mai bine trompeta. E vocea lui. Socotesc că vorbește atât de mult (și tare) la telefon ca să-și evite partenera dolofană cu chip de bufniță căreia i-au căzut penele din jurul ciocului.

Când zâmbește, ciocul i se ivește și ea capătă cea mai tâmpă privire.

Cineva încearcă să mă sune pe fix, dar nu răspund, un număr de Germania - trimisesem un email și ăla voia să discutăm. Mie nu-mi plac - și mă feresc de ele - discuțiile la telefon, fără suport scriptic. Adevărul este că, de fapt, încerc să nu mă implic, poate trece, poate dispare situația, dar n-o să dispară, doar se amână și va reizbucni cu o oarece forță, încercându-și calea către final.

Situațiile sunt create și amplificate de oameni, de neglijență, de anxietatea lor, de carierismul lor psihopat.

Înțeleg mult mai bine despre ce e vorba dintr-un text scris, chiar de e prost scris. Ca urmare, n-am răspuns.

Situațiilor nu le place să se mențină mult timp în viață. Își joacă actul și apoi se duc să dispară în cimitirul situațiilor.

Muncă idioată. Ani pierduți.

Telefonul sună îndelung, cu mare nesimțire. Insistă neamțul. Nemții insistă. E rolul lor pe pământ. Insistența, persistența.

Vecinul de împrumut - glasul răgetului de măgar. Țigări multe. Iar ea e soprana ascultată de nimeni, care mătură după ce artiștii părăsesc scena. Soprana sălii goale, cântând la mătură.

La vie - mode d'emploi

 Mă țin la curent, adică informat, ascult muzică, întrețin (ca un restaurator amator) diverse liste cu muzici alese, adaug & șterg piese, mai dau din cap când și când (de găsesc ceva memorabil), mă las antrenat, mă piș des.

Câteva replici fără rost, câteva dialoguri de formă, dispreț, oftaturi, priviri pierdute pe geam, ascult ploaia, sirenele tâmpitelor ambulanțe, ascuțimile pe care tonul unora le capătă.

Pufnesc, imit voci, imit rostiri, accente neardelenești, râsete, înjur grosolan - astea mă ajută!

Saul Bellow - Trăiește-ți clipa*

Această carte ce nu scârțâie din nici o încheietură.

O zi din viața bietului Wilhelm. Nevroticul cu nume de Kaiser romano-german, pe care taică-su nu vrea să-l ajute. Să-l ajute în ce fel? Nici Wilhelm nu-și dă bine seama. Cu bani, dar nu numai. Să-l ajute să crească? Să se desprindă?

Wilhelm a rămas captiv unei vârste dinaintea vârstei adulte. De atunci, nu s-a mai maturizat. A trecut prin viață, dar neavând, probabil, parte de întreaga iubire părintească, experiențele sale nu s-au convertit într-un propriu-zis proces de maturizare.

Wilhelm e un protest viu, o răfuială sterilă cu nedreptățile existenței, sosit la vârsta (mea) la care e foarte greu să mai decelezi cu precizie cât anume din noroiul în care te bălăcești e imputabil lipsei afecțiunii părintești (modului precar ori sucit, al lor, de a ți-o arăta) și cât e din cauza ta...

Intuiesc că, în afara întemeierii unei regretabile familii - pas făcut din pură inerție, Wilhelm n-a întreprins nimic serios în toți anii de până-n acea unică zi din viața lui, imortalizată în romanul lui Bellow. A încercat, a greșit pueril, a pariat sălbatic, s-a îndrăgostit cu deznădejde, a pierdut, a protestat în deșert. S-a autosabotat masiv.

Tot ce voia el, de fapt, era să simtă că tatăl său îl iubește. Că îl “vede”, catadicsind să-și “valideze” fiul, tratându-l cu încredere, ca pe un apropiat ce-i era, sânge din sângele lui. Din clipa imediat următoare acestei binecuvântări mult tânjite din partea tatălui, spera să dea cep, în sfârșit, restulului vieții sale - viața descătușată, viața cu privirea îndreptată spre înainte, nu înspre trecut. Dar până atunci, nici pomeneală de așa ceva!

_____________

*Saul Bellow, Trăiește-ți clipa, Polirom, 2013

Burgheze

 Fumat, spălat obrazul, schimbat haine - nu mai țin minte precis dezordinea în care am făcut lucrurile. Parcare, pâine, smântână. Chipul imobil al smântânătoresei. O fi astfel compus sau asta îi este fizionomia? Unde compus = mască.

La Cluj, în pensiune. Ar trebui să compun un cântec indie-folk românesc pe tema asta (în stilul Robinet și Înjunghietorii pe la Spate). 

Am încercat să mă agăț cu gândul de cartea începută, ce mă aștepta acasă. Am încercat să rămân amorțit întreaga zi. Astfel, timpul mi-a trecut în hălci: una, până la 11,00; alta - până la 15,00; alta - până la 16,30. Penibil, să aștepți doar să treacă timpul.

Fiind băiet, tramvai cutreieram

 Fiind băiat de la țară, cutreieram și păduri, și - mai ales - tufișuri de sânger, porumbar, corn, alergam din te miri ce motiv, dar odată ajuns în municipiu, n-am putut înțelege actul de a alerga după un tramvai (chiar riscându-ți viața), nici traversarea pe roșu.

Senzația că e vară. Senzația că ceva scapă traducerii, discurile de vinil, ordonate și cuminți în raftul lor special, îmi dau senzația că-i vară. Ascult mai puțină muzică decât acum trei ani, acum doi ani, ceva anume mă stârnea pe atunci în mod deosebit și mă trimitea nesmintit înspre muzică, cumpăram discuri într-o stare febrilă și le ascultam pe loc.

Soarele intră înapoi în nori, norii-s cenușii, groși, pufoși, neserioși - de dragul aliterației. Copacii - goi, cărțile se citesc singure, ești cu totul în afara controlului meu.

De fiecare dată când scot un vinil vechi dintre celelalte, mii de particule se desprind din el și zboară umplând atmosfera camerei de zi. Din el, din coperta lui. De fiecare dată, un vinil scos e mai subțire. Mai puțină melodie în șanțurile lui.

Nopți albe în Ineu

 Paranoia. Receptivitatea mea exagerată la ceea ce ni se năzare a fi o insultă.

Eu nu conspir, nu coc planuri de răzbunare. Imaginația e cu totul altceva (acolo bat, mutilez, ucid), nu iese nimic concret de acolo. Chiar și atunci când iese, e în defavoarea mea - complet irațional, dezlânat, prăpăstios.

Să fac nopți albe, cu capu-n mâini, cu stiloul în gură, scriind în neștire, să am ce alege și elimina apoi, dar dacă îmi țin capu-n mâini cu ce țin stiloul? Cu gura!

Ce-aș avea de scris? Nu știu. Scene. Dialoguri. Pete de acid. Pivnița mirosurilor de-o viață.

Institutul de sudoare

 Arăți cu 10 ani mai bătrân, îmi spune neamțul, nepăsându-i că gafează, pe când așteptăm la coadă la buda benzinăriei (cine mai zice „peco”?). Oglinda din fața mea, mare cât peretele, îi dă dreptate. Totuși, nu chiar 10 ani! Însă-s într-adevăr boțit, carnea albită - din cauza excesului din seara precedentă.

Are o anumită chemare într-însul mirosul transpirației, când nu-ți amintește de procesul descompunerii, dând în exces.

EasyJet

 Vecina se pișă interminabil cu jetul abundent al unei vaci unde naiba are loc în ea atâta pișat câte lichide poate să bea? Și vidanja, abonata străzii ăsteia, sugând prin trompă căcatul de la un anumit număr de casă, li se înfundă buda tot des, canalizarea, niște grași, vine vidanja și absoarbe căcat, cu motorul turat la maximum.

Carmen de Bidet

 Există, neîndoielnic, o mutră de Carmen. Și asta nu-i neapărat o afirmație măgulitoare! Carmen este prototipul blegei, un pic înapoiată, un pic slab instruită, în amorțire, cu nevoi pe care nu se prea pricepe să și le revendice.

Un pic grăsuță, dar nu obligatoriu, unii ar spune „cu forme”, sâni mari, față rotundă, frumușică - piftie. Tremurândă, obedientă, ușor manipulabilă de șmecherul potrivit. Carmen e bleagă. Lentă, cu ochi apoși, nu frigidă, dar fără inițiativă.

Ia ce i se dă, se dă cui i-o cere. Pentru a dezamăgi cât mai puțin. Carmen poate fi și o tocilară. Nu fumează în adolescență, ascultă de părinți, îi sună zilnic - dacă nu locuiesc în apropiere, ca să-i poată vizita atât de des cât și-ar dori. Merge direct acasă după încheierea cursurilor.

Carmen și-o trage la lumina zilei cu băiatul ăla care o duce în camera lui fără draperii, cu șomoiage de praf mișcătoare pe podele.

Carmen are pielea albă, când se bronzează se înroșește, se arde, nu-i deloc tipa hispanică la care ne-ar conduce gândul când îi auzim numele.

Carmen e o mulă. E om bun, te ajută, îți dăruiește, te primește și neanunțat. Deschide ușa oricând, îți prepară un ceai, îți așterne un pat, în living, sau te primește în patul ei. În pat, se vede că-i place, dar participarea ei e minimă. Geme civilizat, nu strigă în extaz, dar nici de piatră nu e. Totul se reduce la gesturile absolut necesare. E mult mai atentă la ceea ce-ți dorești tu - fiind foarte receptivă, se mulează, ca făcută din plastilină.

Speră c-o să rămâi după aceea, dar n-o spune, n-o cere.

O să verse câteva lacrimi, după ce ieși pe ușă. Sau după ce iese ea.

Carmen e albă și rotundă ca luna, așa cum marțea e galbenă, miercurea-i vișinie, joia-i maronie etc.

Purisme & prețioțizme

 Fără legătură cu ceea ce urmează. Un infatuat comenta, odinioară, pe această pagină de blog că stilul meu de a scrie se situa undeva între Fănuș Neagu și Cristian T. Popescu. Îi mulțumesc. Un dobitoc cu știință de carte, cum mulți alții suntem. În vremea aceea, „grămăticul” era îndrăgostit fără speranță de o bloggeră, nu mai știu cine era ea (dacă aș mai fi știut, aș fi menționat-o aici fără jenă). Probabil că „grămăticul” are acum 3 copii, ca capra cu trei iezi (unul dintre ei, numindu-se Mihnea sau Paisie), și colaborează la Scena 9.

Să folosești verbul a stinge când te referi la aparatura electronică mi se pare nesuferit de imprecis și inadecvat de metaforic (Iulia Gorzo ar fi zis: metaforic la modul inadecvat), în mod cert - anacronic.

„Am stins televizorul”. Ardea, deci am aruncat apă peste el. O cană a fost suficientă.

Asta însemnând că opusul lui a stinge, pentru a porni, este a aprinde. Carevasăzică, dai foc tv-ului. Probabil, neîntâmplător, o fi vreo echivalare inconștient colectivă între aprinderea (declanșarea) focului și pornirea (punerea în stare de funcționare) a unui aparat...

Cum i se spune în s u d - lumină - curentului electric. Ca și cum am folosi curentul electric numai ca să aprindem becul.

Început (tonic) cu Cioran*

 „Când un filosof vorbește despre limbaj, nu-l mai citesc; când este un scriitor, îi arunc cartea. În Franța, se poate spune că orice om care scrie e fascinat și paralizat de această problemă. Nu ceea ce gândești despre limbaj mă interesează, ci felul în care-l folosești, limbajul tău - instrumentul și nu reflecția asupra instrumentului.”

          *Caietul de la Salamanca (Caiete, 1957 - 1972)