Pixelii realității

 Atenția la detalii - o tristă încercare de a ne adapta mai bine lumii ce, într-un final, ne amplifică inadaptarea prin perceperea acută a unor amănunte care ajung să facă imposibilă amăgirea de sine.

Nu mai poate fi muzeificat cineva văzut în curul gol; nu poți sanctifica un om în care, la un moment dat, ai zărit Diavolul.

Distanța față de evenimentele istorice le muzeifică, în schimb, și scoate la înaintare exclusiv virtuțile acestora. La fel, și pe acelea ale protagoniștilor lor. Odată ce au trecut două secole peste „episodul Napoleon”, împăratul nu mai este înțeles ca un criminal în masă, ci un vizionar, inițiator al lumii moderne. Numărul cadavrelor presărate de el și de oastea sa, de delirul lui, de-a lungul Europei trece în plan secund. Despre acele cadavre, soldați sacrificați pentru o idee megalomană, se vorbește azi statistic, cu un eventual oftat, cât să se observe că ne pasă, iar prim-planul este confiscat de codurile naopeoniene, de „eliberarea popoarelor”, de glorie și vitejie, de charisma lui în fața armatelor, insușirea lui de a mobiliza și a motiva mulțimi cu câteva cuvinte bine ticluite.

Nu mai contează că Napoleon a umplut Europa de bastarzi, orfani, femei violate, teroare și privațiuni, amărăciune. Importantă pentru populime este „măreția visului” lui Napoleon. Cadavrele-s eșafodajul acelui „vis”...

Când ajungi să vezi totul în amănunt, și nu ansamblu - să nu-ți mai scape nici o tresărire, nici o ezitare, o umbră ironică - sfârșești prin a nu mai vedea nimic, vezi doar pixelii realității.

Vara - mode d'emploi

 Modul atent în care se neglijează fetele deîndată ce se lasă căldura cea groasă a orașelor betonate, cum ies afară, pe stradă, după pâine, cu hainele de casă boțite, pantalonii foarte scurți până-n curbura bucii, cu care și dorm, tricou acordeonizat de atâta purtare, cu sânii tresăltând liberi pe sub pânza rărită ce mai mult dezvăluie decât ascunde. Șlapi, și degetele de la picioare cu unghii făcute și decojite de săptămâna trecută.

Nu bate câmpii

 Sute de pagini de câmpi bătuți nu pot întrece o poveste bine spusă. Frânturi de filosofie, dramatism artificial, isterie telenovelistică, gândire „adâncă”, analiză politică ori psiho - toate pălesc și pierd în întrecerea cu povestea depănată cu talent, firească, curgătoare (nu musai cronologică), fără nimic în plus, nimic baroc, înflorit, liricizat, epatant ca stilistică; fără parada de înaltă cultură ori de cultură enciclopedică la care apelează des unii scribi seci la inimă, cu pretenții de scriitori. Din sterilitate, din neputința de a-și găsi drumul către imaginație, din sărăcia imaginației.

Jurnal de pandemie. Mai, 2020

 Din ce înțeleg eu, în zilele astea, mulți părinți ajung să-și cunoască cu adevărat copiii, petrecând o mai mare parte din timp în preajma lor. Câți dintre părinți știau, până mai ieri, care-i chipul & care-i firea copilului la prânz, de exemplu? Ce obiceiuri, ce nevoi are la ora aceea? Cât de mofturos, de pisălog sau de iubitor poate fi propriul copil la ora 13. Mulți nu aveau habar. Acum, au aflat!

Așa cum, despre adulți, se spune (o spun conspiraționiștii slab educați) că-s „sclavi moderni” la câte o corporație, tot așa, și copiii lor sunt, s-o admitem, orfani part-time.

Petreci, constrâns de izolarea la domiciliu, cca. 12 ore în același spațiu cu copilul tău, nu 4 ore - ca până-n prezent. Fostul interval 18-20/22 (când e ora patului), a devenit 7-20/22. Asta, dacă - în lipsa activității și a epuizării de peste zi, a programului drastic de culcare/trezire, îl mai poți târî în pat, seara, la ora obișnuită.

Reviewing

 Mă simt, la răstimpuri, agasat că, citind câte o nouă carte ce mă prinde, imediat pornește în mintea mea și textul recenziei. În loc să mă bucur numai de lectură, să mă las în plata acesteia, fac un dublu efort intelectual, ce nu-s sigur că-i în serviciul lecturii, al plăcerii de a citi.

Vin lansat din spatele unei doamne care aștepta nesigură în capul zebrei, ca să treacă strada, și-i zic doar „haideți”, iar ea trece o dată cu mine - un necunoscut.

Vieața la țeară

 La sat, nu erau atâția copii - de vârsta mea, sau mai mari - predispuși/dispuși să te tragă-n piept în orice împrejurare. La țară, umbla repede vorba, iar oamenii alunecoși puteau fi „taxați” prin boicot și izolarea lor. Pe când la oraș, ticăloșia poate fi lesne disimulată în zgomotul general, în agitația sterilă, specific urbană.

Eram un copil lent (cumpăneam mult), loial, corect și timid - în satul meu -, comparat cu ceilalți băieți. Un mare câștig a fost acela că mi-au permis ei să stau și să mă vântur prin preajma lor - am mai văzut și auzit și eu una-alta. Și am experimentat.

Copil, am hălăduit fără restricții (!), destul de mult, de pe un deal pe altul. La 6, la 8, la 10 ani - n-am crescut închis în casă. Am dat foc, am inundat, construit baraj de-a latul pârâului, colibe secrete pe malul acestuia; am pușcat cu carbid, făcut propriul arc cu săgeți - știam să aleg bețele care zburau cât mai departe. Am avut și praștie (pe care n-am învățat niciodată s-o folosesc, plesnindu-mă mereu peste degete), am aruncat cu pietre, pătruns „prin efracție” în case și-n curți străine, fără știrea proprietarilor (cu sau fără ei înăuntru), pândit vecini pișându-se, furat mici obiecte, mușcat de câine, tăiat în ciob până la os, urcat în copaci (nu prea sus), tras mulți litri de apă din fântâna cu cumpănă din curtea noastră...

În ciuda tuturor celor enumerate mai sus, n-am devenit un dezghețat. Dar, fără îndoială, tot ele m-au fortificat, mi-au asigurat un strop în plus de anduranță, în contactul șocant cu orașul (Ineu) și cu răutatea lui străină și rece.

Desfrânatul cinic

Mario, spaniolul bulbucat, penibil, cabotin, overacting, și păros. Negricios, încercănat, ar putea prea bine să fie și un arab. Ar fi vreo diferență?

Autobuz, pe linia 9, nu este. Există doar linia 9 (care-i veche). Tramvaiul 9 e ultimul din Timișoara. Și printre cele mai neglijate. Nu mai sunt altele - 10, de exemplu. Liniile se opresc la 9. Următoarele linii vor fi de metro, cândva. Secolul 21. Ciorapii de lână, ușor găuriți mă pot țintui de canapea. Dimpreună cu halatul meu de femeie casnică.

Mario, un cocoșel subdezvoltat, cu nume de fustangiu - răsfățatul femeilor. Femeii lor. Cămașă albă cu picățele, părul și barba tunse cu securea, cu cuțitul de pâine - o neglijență savantă, căutată. Răsfățelul-cu-cocoșelul încurcă grav borcanele. Suferă, dar nu dă socoteală nimănui.

O nouă producție veche, o reeditare a unui produs brut, uitat într-un sertar - desfrânatul cinic.

J. Eugenides, Marele experiment --- „Pe atunci, nu plecam și nu ne fugăream unul pe altul. Ne căutam doar, și de fiecare dată când unul dintre noi căuta, dădea de celălalt, așteptând să fie găsit.”

Telefonul a sunat îndelung

 Măgarul de împrumut își face convorbirea telefonică din fiecare seară. Iese pe balcon, să i se audă mai bine trompeta. E vocea lui. Socotesc că vorbește atât de mult (și tare) la telefon ca să-și evite partenera dolofană cu chip de bufniță căreia i-au căzut penele din jurul ciocului.

Când zâmbește, ciocul i se ivește și ea capătă cea mai tâmpă privire.

Cineva încearcă să mă sune pe fix, dar nu răspund, un număr de Germania - trimisesem un email și ăla voia să discutăm. Mie nu-mi plac - și mă feresc de ele - discuțiile la telefon, fără suport scriptic. Adevărul este că, de fapt, încerc să nu mă implic, poate trece, poate dispare situația, dar n-o să dispară, doar se amână și va reizbucni cu o oarece forță, încercându-și calea către final.

Situațiile sunt create și amplificate de oameni, de neglijență, de anxietatea lor, de carierismul lor psihopat.

Înțeleg mult mai bine despre ce e vorba dintr-un text scris, chiar de e prost scris. Ca urmare, n-am răspuns.

Situațiilor nu le place să se mențină mult timp în viață. Își joacă actul și apoi se duc să dispară în cimitirul situațiilor.

Muncă idioată. Ani pierduți.

Telefonul sună îndelung, cu mare nesimțire. Insistă neamțul. Nemții insistă. E rolul lor pe pământ. Insistența, persistența.

Vecinul de împrumut - glasul răgetului de măgar. Țigări multe. Iar ea e soprana ascultată de nimeni, care mătură după ce artiștii părăsesc scena. Soprana sălii goale, cântând la mătură.

Sunt (din păcate) român, deci bag de seamă (că-i gratis)

 Respir cu dificultate, în Cărturești, angajații (mai ales, ele) își fac o căldură ca-n placentă, umblă aproape despuiați, pe când clienții-s cu toate hainele pe ei. Mă intimidează, de asemenea, ceilalți „cumpărători”, în realitate niște fâțâitori ce penetrează librăria doar ca să fie văzuți, ca să se pună într-o închipuită valoare în raport cu partenerul - nu cumpără niciodată nimic, se foiesc de colo-colo, fac o tură pe la rafturi, fără să discearnă sau să atingă vreun cotor de carte, zăbovesc la jocuri și la porțelanuri. De mesele cu noile apariții, trec fără să tresară.

Se arată-n lume, pășesc afectați, au mutre afectate, privesc drept înainte, de parcă ar avea un scop bine conturat, nu observă pe nimeni și nimic, iar mie îmi place să mă zgâiesc la ei ca un nesimțit la nesimțiți și să înregistrez momentul acela scurt în care dobitocii ăștia curăței și bine îmbrăcați, dar goi pe dinăuntru, se simt priviți de mine, zbaterea aceea din pleoape, unica mică trădare a faptului că m-au înregistrat, continuând să se uite direct în față, dar de pe acuma trădați de mimica lor ușor dezorientată, m-au detectat cu privirea periferică, își activează imediat stăpânirea de sine princiară, de copii ai unor blocari îmbâcsiți, și evită cu nespus talent contactul vizual.

E un joc al meu. Unul dintre jocurile mele de-a privitul. Îmi place să-i surprind cum mă surprind privindu-i, dar nu mi se uită în ochi, ca și cum ar fi fost cu toții crescuți de cei mai mari experți în etichetă de la curtea Spaniei. Nu pot înțelege de unde au deprins reflexul ăsta de a ignora cu superioritate (sau este timiditate? din ținuta lor princiară nu s-ar deduce, dar încurcate-s căile complexelor psi).

Ponderosa

 O uitătură furioasă, o privire caldă, fixă, tulbure, ochi-invitație, ochi-privire, ochi-scut, ochi ce nu se închid la iubire. Buze strânse, buze roșii, buze eliberate prin sărut. Fiecare an, peste cei 40, își are o greutate specifică.

Superficial, plutesc peste toate: lucruri & fapte. Mai superficial decât de obicei, adică. Sigur că e o apărare, o prevenție. Dar citesc, gândesc, mă indignez. Nu sparg gheața, mă strecor rareori pe sub ea, asigurându-mă că o păstrez cât de intactă se poate, în aceste condiții.

Ambulanțe - râd în soare, argintii, ambulanțe!

 Ambulanța e ceva la care românii se-nchină. Își fac cruce când trece: Doamne, bine că nu vine la mine! Își fac cruce și din cauză că așaebine, să-ți faci cruce, pentru că crucea aia bine făcută te va proteja ca ambulanța să vină după tine!

Afară, sirene de pompieri (presupun) ori ambulanțe. Le arăt degetul muiei de la mine din pat. Gurile lor, căscate pornografic, de sirene ale morții și ale ipocriziei. Le detest!

Un bărbat strănută zgomotos, liber, eliberator. E de capul lui pe stradă, până o s-ajungă acasă, la muiere. E teleleu, nasul lui proaspăt suflat, curățat de expulzarea zgomotoasă a mucilor prin strănut. Un strănut zbierat, pe trotuar, după căderea serii - ce mai dezlănțuire!, ce senzație neasemuită! Numai urinarea la copac ar mai putea întrece asta.

Nasc blochistele

 Blochistele nasc în grupuri și, deîndată ce vine vremea, își poartă copiii în cărucioare de plastic, pe aleea dinaintea blocului. Multe au vârâte în ureche aparate de handsfree și vorbesc în continuu la telefon (cui le ascultă nu-i poate scăpa nici o căcuță, tare sau moale, nici o eructare, nici un colic, cât de mic). Bârfe vechi, de fostă gravidă, și detalii cât se poate de plicticoase despre copil.

Nu-mi pot închipui pe cine ar interesa subiectul ăsta, pe cine ar putea ele suna, cine este atât de liber la orele alea încât le asculte lor integral bătaia câmpilor? Soțul? În nici un caz! Soțul face benevol ore suplimentare, doar ca să revină cât mai târziu în „căminul conjugal”.

Presupun că sună acasă, pe mă-sa! Nimic nu poate egala, nici întrece, simbioza leșios-intoxicantă dintre fiică și mă-sa. Poate își sună colegele de lucru? Unele femei ar (putea) vorbi în continuu la telefon...

Ineu, toamna

Îmi place mult cum vine toamna la Ineu. Încet, drăgăstos, insinuant, trist - ca oriunde, dar nu atât de trist încât să-ți vină a-ți pune capăt zilelor. Are și un sunet al ei, abia perceptibil, dar ușor de recunoscut, toamna ineuană.

Suntem uzați, dar încă sexy. Irosim ultimii ani de rodire. O facem cu maximă inconștiență. Și de bunăvoie. Inconștiența bunăvoitoare. Ce alt nume să fi găsit?

Sf Simplitate

 Notez astea întins în hamacul meu preponderent albastru. De aici, de la prea mult albastru, scrisul ăsta strâmb, într-o rână. Mă gândesc la ce-i mai bun pe lume. La sacrificiile ce ți se cer și doar ca să guști firimituri din ce e mai bun pe lume. Relaxarea fără cuvinte, întins în hamac, la deal, în cântec de păsări și cicade, o gleznă moderat orbitoare, un schimb de priviri susținute.

Miroase a friptură, miroase a clisă friptă, oare de la ceapa asta care mi-a încolțit în geantă, s-o fi făcut numai stând în pungă, e aproape insuportabil de cald afară. Muzica își vede de treaba ei, cântând din boxa portabilă, via telefon - tehnologia vremii pe care o trăim. Altădată, era nevoie să venim la Deal căptușiți cu baterii R20, ce se găseau cu dificultate și durau puțin. Priză, la Deal - o raritate.

Antichități: casete audio, CD player, casetofon. În prezent, bătălia se dă pentru semnalul 4G, ca să „bată” Spotify-ul până la locul cu distracția. Mult spus - Spotify la Ineu, acum cad deja în avangardă, căci YouTube este tărâmul promis al manelelor, întrerupte oportun de publicitate.

Cules târziu, după culcare

 Luna trecută, cândva, am cumpărat primul vin pe care - abia acum bag de seamă - scria că-i cules în zori. Când, de obicei, vinicerii se laudă cu culesul târziu, la te miri ce ore înaintate.

Am traversat un tunel cu ploaie deasă și înnorări accentuate, cum li se spune în jargon. Pare să iasă acum soarele, dar cerul arată mai mult ca văzut din oala ce clocotește și de pe care cineva a ridicat temporar capacul.

B.V. avea un fel de a-mi spune dumneavoastră care, în loc să mă facă să mă simt bătrân, mă onora. Îmi aducea aminte de adresarea reverențioasă a lui a.l.ș., pe acest blog.

O privighetoare și-a încercat talentul în parcul din spate, cântând puternic, dar șovăielnic-intermitent, de parcă nu se putea hotărî dacă să-și desfășoare trilul obișnuit sau să-și caute o altă scenă, intimidată fiind de fluieratul zeflemitor al mierlelor.

Oamenii care au ghinion nu încetează să aibă noroc*

„Problema, explica domnul Valéry, nu e legată de pantofi, ci de dorința mea de a duce acasă tot ceea ce ating.”*

Adu(nă) acasă tot ce vezi frumos - ființe, brânzeturi, clădiri. Fii un fantast colecționar de frumusețe!

Să vină odată mașina aia de gunoi și să ducă departe de aici toate urmele dezmățului locativ și culinar al ăstora. Capacele tomberoanelor au fost deschise și trântite mai des decât ușile apartamentelor. 

Iată romanul claustrării mele, varianta scurtă. Un roman senzorialist, scris din poziția întins în pat, sprijinit în cotul stâng, cu labele picioarelor reci, bucile amorțite de la atâta nemișcare, cuprins de gânduri ostile la adresa colocatarilor.

Colocatarii produc gunoi și poluare sonoră. Mai ales, poluare sonoră. Asta iese din ei prin toți porii.

Pe carosabil, șoferii întorși de nevoie acasă din dezastrul meteo, ambalează degeaba motoarele, furioși că s-a încheiat. În câteva zile, se duce vacanța copiilor și atunci să te ții iubire părintească, cu talpa înfiptă-n accelerație, cu semnalizări de ultimă clipă ori fără nici o semnalizare. 

Furia de a fi părinte, de a avea obligații parentale, costul scump al mândriei de a fi procreat. Urăști lumea întreagă din cauză că tu ești părinte și ai îndatoriri în consecință. Nu te chinuie, de fapt, graba către locul de muncă, ci tortura de a fi la cheremul traficului.

Graba către niciunde. Graba de a nu mai fi.

_______

*G. Tavares - Cinci plimbări prin cartier, ALL

Metode de pierdere

 Printre cele mai „raționale” feluri de a pierde timpul se numără acela de a ți-l pierde plănuind până la istovire ce ai mai putea face ca să nu pierzi timpul chiar în timp ce-l pierzi plănuind ca nu cumva să-l pierzi.

Mă gândesc incontinent la deal, la pomii nou plantați, la cum aș cumpăra niște lucruri pentru care nu am bani, la a ieși puțin în curte - să mă las scăldat de soare, să iau aer. Nu fac nimic din toate astea! Lucrurile pe care îmi închipui că le-aș putea face îmi ocupă doar mintea, fără a (le) trece în act: a face mâncare, a desface o bere. Toate aceste treburi necomplicate, și altele pe care acum le uit, îmi consumă și-mi confiscă gândirea, obosindu-mă înainte de orice început.

La urmă, din mici plăceri ce erau menite să fie, le percep ca pe niște corvezi. Copleșit de amânare, treziri cu dureri de cap (probabil, trucuri pentru evitare), somn slab. Nu mai fac nimic. Încremenire frenetică, morocăneală, așa încolțește sămânța unei izbucniri disproporționate.

Ritualuri de trecere a timpului

Îmi fac ritualul de saluturi matinale, schimburi de mesaje din care să se facă înțeles că sunt interesat-preocupat de starea drumurilor și de binele șoferilor, de siguranța șofatului. Îmi scapă unele lingușeli de care nu-s mândru, mă rușinez pe loc de ele, dar mândria asta ar trebui să fie ultimul detaliu care să mă preocupe acum.

Înaintea acestei griji minore ar trebui să stea aceea că transpiri disperare, că umbli la vedere cu străduința de a face pe plac, solicitudinea și ușorul abur de servilism.

Disponibilitatea disperatului. Mireasma ei anxioasă, izul caracteristic laptelui de capră. Sper că ești bine. Tu? Mulțumesc. Și ție. Din ce știu despre tine. Laude străvezii, pupături în cur, cu buzele țuguiate mieros. Vorbe mieroase, prost ascunse în spatele unor ironii de carton, departe de potențialul tău de ironizare. Ironii trecute mai întâi prin detector, abia apoi lansate cu infinite precauții.

Voyeurica

 Violez intimitatea ambulantă a trecătorilor, privindu-i stăruitor, scrutându-i, de fapt, prin ferestrele mele. Unii dintre ei îmi ghicesc ochii ațintiți asupră-le și imediat se simt stânjeniți, prea conștienți de ei înșiși, îmi caută peste umăr privirea, animale hăituite, ca să mi-o oprească, să mi-o interzică, astupând-o. Iar eu țin neapărat să le arăt - vreau ca ei să fie conștienți - că niciunde nu-s în siguranță, că niciunde nu-și aparțin întru totul, că dincolo de jaluzele, eu sau unii ca mine fură cu nerușinare cadre fixate pe retină cu frumusețea sau cu infirmitățile lor.

Trecători, ochii mei țintuindu-i, tâlhărindu-i de bucata de viață petrecută în timp ce traversează unghiul vizual din deschiderea ferestrei mele. Preț de câțiva pași făcuți în raza vederii mele, ei nu mai sunt unicii proprietari ai gesturilor lor, ai mimicii, ai vieții lor. Existența lor în zece pași îmi aparține, deopotrivă, și mie. Nu că mi-ar fi cu putință să-nțeleg ceva din mintea lor, nu le pătrund în gânduri sau în suflet. Le îngreunez doar trupul, odihnindu-mi ochii pe întreg cuprinsul lui, cu priviri ce, prin exercițiu, au devenit savante. Îi posed, stându-le în cârcă, asemeni unui duh nu prea curat, străin, distant. Unii simt asta și mă caută.

100% reciclat

De când pe ambalajele gelurilor de duș a început să scrie că-s făcute din plastic 100% reciclat, parcă altfel mă spăl!

Chiar în timp ce mă spăl, m-am obișnuit să-mi repet: 100% plastic reciclat, 100% plastic reciclat. Și așa bine e!

Știind eu că tubul ăla e din plastic 100% reciclat, mult mai rapid intră în piele ingredientele “active” ale gelului, începând imediat să “acționeze” acolo cu o râvnă suspectă.

Atât de tare îmi pasă mie că ambalajul gelului de duș, al șamponului meu sau al cremei de mâini e din plastic 100% reciclat încât, de entuziast ce sunt, uneori adorm greu seara!

Am nevoie, deci, să mă liniștesc puțin înainte să adorm, să-mi potolesc nemărginita încântare de a mă putea uita zilnic, în timp ce mă-nmoi în cadă, la recipientele mele din plastic 100% reciclat.