Respir cu dificultate, în Cărturești, angajații (mai ales, ele) își fac o căldură ca-n placentă, umblă aproape despuiați, pe când clienții-s cu toate hainele pe ei. Mă intimidează, de asemenea, ceilalți „cumpărători”, în realitate niște fâțâitori ce penetrează librăria doar ca să fie văzuți, ca să se pună într-o închipuită valoare în raport cu partenerul - nu cumpără niciodată nimic, se foiesc de colo-colo, fac o tură pe la rafturi, fără să discearnă sau să atingă vreun cotor de carte, zăbovesc la jocuri și la porțelanuri. De mesele cu noile apariții, trec fără să tresară.
Se arată-n lume, pășesc afectați, au mutre afectate, privesc drept înainte, de parcă ar avea un scop bine conturat, nu observă pe nimeni și nimic, iar mie îmi place să mă zgâiesc la ei ca un nesimțit la nesimțiți și să înregistrez momentul acela scurt în care dobitocii ăștia curăței și bine îmbrăcați, dar goi pe dinăuntru, se simt priviți de mine, zbaterea aceea din pleoape, unica mică trădare a faptului că m-au înregistrat, continuând să se uite direct în față, dar de pe acuma trădați de mimica lor ușor dezorientată, m-au detectat cu privirea periferică, își activează imediat stăpânirea de sine princiară, de copii ai unor blocari îmbâcsiți, și evită cu nespus talent contactul vizual.
E un joc al meu. Unul dintre jocurile mele de-a privitul. Îmi place să-i surprind cum mă surprind privindu-i, dar nu mi se uită în ochi, ca și cum ar fi fost cu toții crescuți de cei mai mari experți în etichetă de la curtea Spaniei. Nu pot înțelege de unde au deprins reflexul ăsta de a ignora cu superioritate (sau este timiditate? din ținuta lor princiară nu s-ar deduce, dar încurcate-s căile complexelor psi).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu