Teo

 Teologia a fost „necesară” (sau a apărut) din cauza evidentă că omenirea brusc trezită-n creștinism n-a înțeles în profunzime - e crudul adevăr! - cine a fost Isus, ce să mai pomenim despre mesajul său.

Teologia e felul „înțelepților” de a-l gândi pe Christos, or Dumnezeu nu poate fi gândit (sau nu trebuie). E o încercare, împănată hermeneutic cu vorbe meștere, de a astupa spațiul gol în care s-ar fi cuvenit să fie înțelegerea (iubirea), sau, mai bine zis, credința. Teologia nu vine în sprijinul credinței, ci o mimează prin rostuiri deștepte, în deșarta pornire de a o „credibiliza” și populariza.

Teologia este ceea ce credem noi că știm despre Dumnezeu. O infatuare. Discurs sec, admirarea buricului. Perdea de vorbe. Substituire.

Slim. Leïla Slimani

 Un torent de acid este romanul În grădina căpcăunului, scris de Leïla Slimani. Nu mă interesează foarte mult valoarea literară, nici succesul la critică, atunci când dau peste cărțile mele cinice, neîndurătoare. În grădina... corodează totul în cale, ceea ce mă satisface pe deplin.

Femeile „literate”, care se adapă din și se scaldă în aerul rarefiat din preajma cărților, au o anumită aplecare înspre numele Nora. Numele ăsta, în accepțiunea lor, absoarbe în sine un soi de puritate de pizdă martirizată. O pizdă ce-ar râvni la te miri ce, dar care-și activează bujiile numai dacă-i spui povești corecte gramatical. Mustind de lirism, cu pule metaforizate vegetal...

Colocatari, frate!

 Vecinii încep iarăși să se agite, de la distanța mea pare cu atât mai sterilă mișcarea asta a lor necontenită; ai zice că sunt controlați de o instanță exterioară, mai tare ca ei, că n-au nici un control conștient asupra lor înșiși, nu gândesc, se supun mișcării, nevoii imperioase de a menține vie foiala, agitația.

Ies din și intră în casele lor, trântesc portierele mașinilor, bărbățeii blocului vorbesc la telefon cu voci înadins îngroșate, carevasăzică masculine, iar când nu vorbesc la telefon li se adresează cu o dezinvoltură teatrală membrilor familiei, care asistă de la ferestre cu un entuziasm gălăgios, scremut, la plecarea sau la sosirea lor, ca să le dea măcar senzația unui sprijin.

OK

„OK” este așa o formulă îndoielnică, iar eu trăiesc cu senzația că, tot mai mult, e folosită ca să exprime mai curând dezacordul. Afirmația-dezacord. Pe neștiute, OK a devenit noul „da”, „da-”ul pasiv-agresiv, un fel de „da', de unde”.

Un OK aruncat sec - ca răspuns rece și solitar la o afirmație sau întrebare, neurmat de alte cuvinte (cuvinte adevărate, nu prescurtări comode, onomatopeice, cum este acest OK) - înseamnă, de fapt, NU!

Mai rău de-atât, OK ar putea însemna orice... Oricât aș ține eu la echivoc în scop de glumă, oricât aș cultiva elipsa în scriere și ambiguitatea lexicului (cu care-mi place să mă joc), atunci când e vorba despre ceva serios, un OK prefăcut neutru sau fals aprobator nu mă satisface!

Mă face nervos, pentru că-mi confirmă, cum spuneam, un acord silit (dat contre coeur) ori un dezacord ascuns în lașitate, meschina nevoie de răzbunare printr-o maimuțăreală echivocă, fluturată ostil (M. Chivu, Iulia Gorzo si BAS ar fi scris la modul ostil).

OK este realmente ostilitate, dezamăgire, neputința de a rosti un NU clar, este refuzul de a dezbate contraargumentând, de a negocia, întâlnindu-ne la mijlocul distanței dintre noi.

TEAM BUILDING

 Team buliding-ul este doar o ocazie de a regresa. Asta se așteaptă de la mine, să regresez, or eu nu vreau să fiu asistat de niște complet străini, care nu-s terapeuții mei, regresând la infantilism. În orice caz, prezența într-un team building scoate din mine niște afecte ce mă înspăimântă.

Dispreț, scârbă, ură și nevoia de a sabota sau chiar de a demola tot eșafodajul acela de minciuni team spiritiste. Femeile-s, însă, vedetele ridicole ale oricărui team building. Ele se strămută integral, trup & suflet, în probele care au loc. Implicarea lor e maximă, fără rest.

Își retrăiesc viața însăși și țelurile lor cele mai intime în desfășurarea jocului respectiv. Când scriu „retrăiesc” nu mă refer la vreo repetiție, nici la o reînscenare a vieților lor pasămite fericite, ci la a remonta teatral o existență visată, una pe care n-o au în realitate și care nu e nici pe departe atât de palpitantă precum e concursul (proba) pus(ă) la cale de „traineri” (de obicei, „sexoși” - căci orice trainer e „sexos” pentru o femeie stătută, care nu iese neînsoțită decât o dată pe an, și anume la team building).

O viață în care femeile nu primesc rolurile și însemnătatea pe care și le pot asuma (cu îndârjire) pe timpul unui joc tembel, corporatist, ce nu este altceva decât o simplă demonstrație goală a ceea ce ar fi putut ele să fie, dar n-au (mai) devenit...

eufeminism

A-ți aduce orhidee la lucru e ca și cum ți-ai pune pene în cap (sau în cur). E, în primul rând, pentru ceilalți. La fel, fotografiile cu plozii înșirate vizibil și strategic pe birou nu sunt pentru tine - ca să-ți mai treacă, pasămite, dorul de ei (până diseară, când o să-i vezi) - ci fac parte din ceea ce înțelegi tu prin a-ți contura (cât mai îngroșat) un statut social, în grupul artificial constituit în „sânul” căruia-ți desfășori munca.

Unele femei ar fi gata să nască la birou, dacă s-ar convinge că asta le-ar aduce un beneficiu social (și, prin ricoșeu, unul profesional - de ce nu?). Femeile respective nu ezită să folosească orice cale de autopromovare - alta decât cea strict profesională: adică, muncă>eficiență>recompensă. A naște la locul de muncă este încă un tărâm neexploatat de clarvăzătorii dezvoltării personale... După răspândirea democratică a zonelor de recreere, aștept înființarea camerelor de născut multinaționale.

Real politik = în românește, politicăreală

Punându-se cu violență capăt „spectacolului” bogăției, poporul revoluționar se declară fericit. Bogații - à l'aise, cum par ei - au, în realitate, cea mai incertă și mai intens disputată situație. Statutul lor este mai adesea dezbătut (=contestat) decât cel al săracilor - fiind mai lesne să nivelezi un bogătaș, deposedându-l de toate bunurile, decât să-l scoți din sărăcie pe sărac. Neputând iniția săracul cronic în tainele depășirii condiției sale, demagogul îi propune acestuia ca, împreună, să tragă ei cortina peste spectacolul „indecent” al bogăției. E ca și cum ar crede că „rezolvând” problema bogăției, prin risipirea ei în cele patru zări, ai rezolvat și problema foametei sau alte neajunsuri. E ca și cum ar crede, într-un mod cât se poate de tembel, că dacă nu va mai exista bogăție nu vor mai fi nici săraci. Ăsta-i felul de a „gândi” al tuturor populiștilor utopici - de un cretinism amuțitor, dar cu mare succes electoral: îți propui să eradichezi nefericirea, e simplu - omori (sau interzici) toți nefericiții.

Distrugem, deci, palate, demolăm grădini luxuriante, redistribuim marile averi, confiscându-le - pe considerentul absolut suficient că „și așa erau indecent de mari”. Poporul să fie fericit! Or poporul e mereu fericit, când asistă sau e părtaș la vandalisme. Odată așezat praful peste ruinele averilor, nimeni nu e mai bogat ca poporul. Iar el, poporul, va fi de pe acum scutit să tot râvnească la a urca scara socială, să se zbată pentru a atinge grația lipsei de griji materiale. Când e vorba de averile altora, poporul revoltat e convins toate averile mari nu puteau fi acumulate decât pe căi necinstite, așadar pe nedrept.

Pare mai ușor, după cum se vede, să fie abordate politic (superficial) problemele cu stima de sine ale unei clase sociale (în cazul ăsta, sărăcimea) decât cele economice, reale. Grija subzistenței, a zilei de mâine, dificultățile respiratorii ori durerile reumatice devin subit ignorabile, pasabile - câtă vreme toți cei care dețineau „prea mult” au fost ascunși la răcoare sau șterși de pe fața pămâtului. Cu toate că-s tot timpul cu săracii-n gură, adevărata problemă a stângiștilor (și a gloatei pe care aceștia o reprezintă) n-a fost și nu este, de fapt, aceea că există săraci și sărăcie, ci că există bogați!

Nu-i este suficient să invidieze bunăstarea altuia, nevoiașul (sau nevolnicul) vrea s-o și distrugă. Invidia nu îndestulează, nu dă de mâncat și nici vorbă să înmoaie posmagii. Distrugerea luxului, nivelarea, egalizarea tuturor oamenilor nu-l va face pe nevoiaș mai înstărit, dar îi poate procura o oarecare perioadă de acalmie, de liniște sufletească chiar, dispărând acea comparație strivitoare psihic, căci mereu acuzatoare, izvor de complexe și insomnii - cu bogătașul.

Ce îi stă nevoiașului în putință nu e a-și depăși condiția (starea), puterea lui se manifestă pe deplin atunci când îl privează pe cel invidiat (avut) de fastul la care el, nevolnicul, râvnea. Va răsufla ușurat, bucurându-se mai departe, în tihnă, de propria mizerie, ce nu va mai ieși atât de strident în evidență. Și, bineînțeles: întotdeauna săracul e sărac din cauză că-i prea cinstit...

Neputincios să-ți împlinești visul tău, alegi ce ți-e mai la îndemână: să pui capăt visului împlinit al celuilalt.

Glamour

Încet-încet, pantalonii cu talie & buci alungite până la țâțe (shape-wear) sunt ajunși din urmă de cei cu talie joasă, ce revin, slavă Domnului!, în moda feminină.

În sfârșit, femeile nu vor mai arăta ca niște vaze, cu 20 cm de trunchi și restul - corcitură între sirenă, crococodil și piedestal. 

Talia se va „opri” la locul ei sau va începe acolo unde a dat natura să-nceapă, și nu falsificată de un croi. Așadar, sper să dispară rapid pantalonii cu sutien! Ori sutienul cu craci, dacă preferați... Și fustele cu burtieră.

Atâta doar că româncele - dacă tot au dat banii pe o garderobă întreagă croită după moda lu’ pește - nu se vor da bătute cu ușurință. 

Tot așa cum nu se îndură românca generică să renunțe la haina cu blăniță nici în luna mai. Sau la blăniță, punct.

În felul ăsta, pantalonii cu talie joasă vor face dreptate persoanelor care arată cât de cât bine, fără artificii vestimentare. În prezent, ăștia cu talie înaltă fac ca toată femeimea care-i poartă s-arate ca niște origami, o colecție de titireze umblătoare, clepsidre fără nisip în ele.

Moartea pasiunii (mele, cel puțin) - talia înaltă. Democratizarea urâtului. Comunismul bucilor lungi. Niște „love handles” discrete, dar vizibile, deasupra taliei n-au ucis pe nimeni iremediabil! Au contraire.

Trăind izolată în virginala lume a filologiei

Așa e când, să zicem, nu consumi ziare (ca traducător). Nu e suficient să cunoști bine limba din care traduci. Mai trebuie să știi și nește chestii about things.

„...era măritată cu mecanicul de la benzinăria din Esso.”

Pentru cine nu-i născut ieri, ESSO este un brand de benzinării aparținând Exxon. Amănunt pe care eu îl cunosc aproape instinctiv, informat fiind, ba mai mult, cunosc amănuntul ăsta așa cum știu că azi e sâmbătă. Fără a fi nevoie să gândesc! Esso nu-i o futută de localitate, Ioana Opaiț, dragă!

Dacă tot suntem aici: shit se traduce cu căcat (măcar când e clar că-i o înjurătură). Iar fucking nu e echivalentul lui „împuțit” decât pentru fecioare. Nici naiba nu spune, înjurând, „rahat”, poate doar tu, Ioana Opaiț, la școala de duminică de la biserica ecologistă pe care cu evlavie, probabil, o frecventezi. Cel puțin, pe mine nu mă satisface să zic rahat, dacă ceva mă supără. Rahatul e de mâncat! E ca și cum, supărat pe cine știe ce, aș izbucni: bomboane! Ori halva. Impresionant!

D-na Ioana Opaiț a tradus Prea multă fericire - cartea de povestiri a lui Alice Munro.

Culmea e că, atâta timp cât nu i se cere să știe pe ce lume trăiește ori nu i se cere să fie la curent cu minime informații, pe care un cititor împătimit de presă sau o persoană atentă la detaliile din filmele americane le are la degetul mic, Opaiț traduce foarte bine, curgător și frumos ca cristalul, mai ceva ca Ozana lui Creangă.

Degeaba ai acces la cultura „înaltă” și ești tobă de studii filo, cât timp confunzi Lehman Brothers cu lacul Léman din Elveția.

Ferească Dumnezeu să ceri traducătorilor de azi să fie mai curioși în legătură cu lumea înconjurătoare. Cu conținuturile „vulgarizante”. Turnul lor de fildeș aseptic rămâne impenetrabil. Ai impresia uneori, cu excepțiile de rigoare, că numai femeile virgine, călugărițele ecologico-dietetico-atee, mai traduc în prezent literatură străină în românește. Pudice, complet văduvite de cultura „mică”, dar atât de conectată la realitate, populară, procurată din media.

Rahat și în puii mei păstrați-le pentru cărțile de basme contemporane! Nu-mi veniți mie cu din astea, da?

Dacă nu ești baș sigură ce e un Esso, mai întrebi, te mai uiți pe net. Nu presupui cu suficiență că e o localitate!

Dinainte să țin un blog, m-a stârnit amarnic casta asta ermetic închisă a filoloagelor. Pentru că era (și pe atunci) o castă, pentru că era ermetică, artificială și pe mine nu mă primea în sânul ei rece, ce nu dădea lapte, ci numai iaurt și, la ocazii, chefir.

Carte de mijloc

„Cuvintele, descoperise Micuța, pot amplifica realitatea. Ele nu sunt realitatea, ci însoțitoarele și umbra ei. Sau poate că realitatea își are lăcașul în cuvinte. (Agneta Plejel - Chirurgul reginei)

În toți anii ăștia timișoreni, am recuperat atâtea lecturi! Cărțile citite nu m-au făcut, totuși, „mai bun”. Simpla cunoaștere, fără Credință, nu transformă omul.

Nori de vară, pe cer. O mână ascunsă a acționat o pârghie ce-a încremenit temperatura pe la 20 de grade. Nori cât munții - albi, taciturni, inofensivi. Glasuri ca de clarinet, glasurile de duminica ale oamenilor. Ciripitul de beton, vesel, cu ecou, al păsărilor.

După o zi petrecută, în parte, la plimbare și-n altă parte orbecăind deasupra laptopului, pentru astăzi am ales cartea. Lectura din Jünger avansează greu, ritmul nu-l pot impune eu, ci cartea, dar cuvintele acesteia, certitudinea că am de-a face cu o Gândire, mă hrănesc, mă bucură, mă încarcă. Impresia gratifiantă că știu, că aflu, că tocmai particip la întâlnirea cu o Minte.

Țațele cartierului, ieșite din tură, îi trezesc pe cei adormiți (nu întru Domnul) cu chirăiturile lor de menopauzate ce s-ar mai fute, dac-ar mai putea, cu un cal sau chiar doi.

Unele feminine afirmă sus și tare că sexul nu s-a numărat nicicând printre „prioritățile” lor, n-au fost curioase trupește de contactul sexual, nu știu, totuși, cum rezultă că într-un final tot au făcut-o. Cum o fi să te fuți numai și numai pentru că ți-o cere EL, insistent, repetat, epuizant (iar tu nu vrei în ruptul capului să-l pierzi refuzându-l)? Să credem asta? Adică, eu socoteam că nu ți-o tragi așa, cum ai bea o înghițitură de ceai rece. Ci privești puțin în tine, mai întâi: vrei realmente asta, mai poți aștepta, te arde, te mănâncă? Îți asumi s-o faci ca și când ai sughița: hâc! pardon, iată-mă-n pulă. Acum mă iubești mai mult, dacă m-am futut cu tine? Vei rămâne mai mult timp cu mine? Mai mult = luni, ani, nu doar până la zece seara. Ani, luni, marți...

Rafturi de cărți precoce citite se fut icnind tâmp cu primul tractorist disponibil să le extragă din virginitate.

Apropierea, răsuflarea contopită a gurilor, atingerea epidermelor - „îl orbise atât de tare plăcerea, se prăbușise atât de adânc.”

Am visat că am cumpărat o carte frumoasă. Am văzut-o, am curtat-o, am cumpărat-o.

Stripped

De ce acest dans clișeic al femeii dezgolindu-se progresiv, neapărat cu lentoare, azvârlindu-și hainele de pe ea, în timp ce iubitul, întins în pat lasciv și expresiv ca un dulap, o soarbe, cică, din ochi? De ce nu s-ar putea dezbrăca sărmana înainte, fără artificii, să treacă în pijamale și apoi, în pat, la culcare? Sexul e și el o „treabă” ca oricare alta. De ce te-ai undui în preambul, dacă tot o faci neprofesionist, cu grația unei vaci ce-și freacă cu mișcări ample grumazul de gard ca să se scarpine?

Femeia care se bălăngăne ca o limbă de clopot în turla unei biserici pustii. Bărbățelul - întins în patul nedesfăcut. Chiorându-se. Oare ea s-o fi legănând pentru a parodia o stripteuză adevărată, și parodiind înadins în tușe groase, să pară în final mai puțin dezbrăcată, mai puțin goală, mai puțin vulgară, mai puțin curvă?

E chiar obligatoriu să te legeni ca trestia-n vânt pentru a face mai apăsat mesajul: uite, iubitu', acum mă despoi, parc-aș fi stripteuză, dar tu, iubitu', știi că nu-s, surâsul meu stânjenit îți spune că-s tot eu, Veorica ta, un pic condimentată. Mă legăn - doar ți-oi adormi puțin conștiința și spiritul critic și nu vei râde mâine de mine, iar azi n-o să-ți treacă accidental prin minte că oi fi vreo curvă! Știi că o fac pentru tine, dragul meu, numai noi doi o știm, mica noastră taină de dormitor, doar nu credeai c-aș purta hamurile, tocurile și dresurile astea și la lucru! Mă unduiesc stângace în fața ta, n-aș vrea totuși să întrec vreo profesionistă, uite cum mă împiedic voit, cum nu mi se desface sutienul, cum mă plesnesc involuntar cu breteaua peste sfârc. Mă mișc neîntrerupt. Ca tu să vezi & să uiți pe loc ceea ce vezi, sunt și nu sunt eu. Sunt o eu cu circuit limitat. Să nu mă iei prea în serios. Ori poate ai prefera ca mâine seară să vin îmbrăcată în profesoară de pian, cu un coc sever la ceafă? E mai prudent așa, orice numai să nu scad în ochii tăi...

Doliul

Felul cum suferi, durabilitatea suferinței (prelungirea ei, aș adăuga, felul cum o „întinzi”), permanența ei (felul cum reușești să-i încarci pe ceilalți cu suferința ta). Afișarea suferinței la cote ce frizează indecența.

Dar nu: socialmente - doar pornografia și preacurvia sunt imorale. Nu există limite prescrise în exhibarea durerii. Tot ce ai de făcut este să suferi și, mai cu seamă, să nu mănânci!

A nu mânca „de supărare” e martiriul suprem. A te sinucide trăind. E-o adevărată satisfacție să te autoprivezi, să te autopedepsești. Să nu bei apă, să sari peste principalele mese ale zilei... Să aștepți ca să te usuci. Și, astfel, să-ți situezi doliul în afara oricărui dubiu.

Leafa

Urăsc cuvântul leafă, folosit frecvent de premierul Tudose (așadar, are și el o contribuție). Mă duce cu gândul la leșie, la leapșă. La ceva infim și, ca urmare, neserios, pentru care nu te-ai da jos din pat în zilele reci. 

Leafă trimite la o promisiune mereu încălcată. La inconsecvență, azi o vedem și nu e. Leafa e plata golanului. E ceva degradant în leafă, ce ține de minima subzistență. Iar “lefegiu”, pentru mine, e un pierde-vară, un rupt în coate, cu sacou lucios și pantaloni cu genunchi.

Când aud sau citesc cuvântul “leafă”, îmi vine să răspund: leafă-i mă-ta! Dar nu răspund așa, că mi-e rușine.

Leafă este un turcism ordinar (“ülefe”, în original = salariu). Câți dintre noi, în vestul țării, am folosit vreodată acest cuvânt?

Mi se pare că are sonorități umile, cerșetorești, sună ca definiția unui venit încropit, o cvasi-pomană. Sună a începutul secolului XIX, când limba română încă își căuta forma literară, dar n-o găsea. Pentru că, pe de-o parte nici n-o căuta acolo unde trebuia, apoi nici n-o căuta cu o prea mare râvnă.

Cică acest ordinar leafă ar apărea într-o anumită formă (lefa, lefe?) și în sârbo-croată & bulgară, ceea ce nu mă miră. Cele două limbi (și popoare) slave au practicat la greu orizontala cu turcii. După ce au obosit luptând. Ca și noi, de altfel.

Și apoi, nu aștepți nu știu ce muzicalitate de la o limbă slavă sud-dunăreană.

Excrementul numit stânga

Hărțuirea sexuală, agravată de-o poziție de management (de putere) a agresorului, n-a inventat-o Harvey Weinstein. E mai demult. Dificil să i se atribuie o dată exactă de naștere hărțuirii. 

Poate că-i contemporană cu emanciparea femeii. Căci, până la emancipare, molestarea făcea parte din tratamentul “normal”, tradițional, conservator, etno-folcloric, aplicat femeii de șleahta bărbaților (atitudine la care unii ce se cred bisericoși, cu binecunoscuta spaimă de Dumnezeu, ar vrea să ne întoarcem).

Pe mine mă intrigă, totuși, cu câtă întârziere victimele găsesc de cuviință să vorbească (trezite & încurajate subit de tăvălugul campaniei #metoo). Metoo, I alwayswantedtobefamous.

Simt o nespusă dezolare pentru persoanele care au suferit abuzurile boșilor, părinților, rudelor sau ale colegilor. Însă văd căzând o anumită umbră etico-oportunistă peste demersul unora dintre ele (mai ales din cauză că vine abia după 10, uneori 20 de ani sau mai mult!): între a vorbi (speak out) și a-și continua fără piedici strălucita ascensiune (actoricească sau sportivă) victimele au ales frecvent a doua variantă (=cariera).

Vasăzică o carieră împlinită a contat mai mult decât o reparație psiho-morală? Iar acum, când ne-am văzut cu toate prunele-n traistă, pac!, la gazetă cu “lăcrămația”, ca să ne “reperăm” onoarea pătată?

Oare ce li s-ar fi putut întâmpla, dacă ar fi reclamat pe loc asaltul sexual? Nu le-ar mai fi distribuit nimeni în filme și n-ar mai fi ajuns să fie plătite, la apogeu de carieră, cu milioane de $? Ar fi sfârșit în sărăcie lucie una ca G. Paltrow? Mira-m-aș, la talentul ei.

Să zicem că motivul tăcerii a fost trauma, șocul, blocajul, groaza. Dar apoi ne amintim că discutăm despre SUA, unde procesele pe tema asta sunt, de niște decenii, la ordinea zilei. Americanii nu se mai confruntă cu situația juridică din 1905.

Cu unele lucruri nu se glumește. Tocmai de aceea, eu chiar nu glumesc în cele scrise mai sus.

Haters vs amorțiți

Este curată prostie să etichetezi ca hater un om care dovedește spirit critic - așa, simplu și fără a clipi, i-ai zis hater și cu asta ai rezolvat!

Am văzut că, mai nou, la categoria ‘haters’, milenialii insipizi includ cu o ușurință tembelă nu doar pe Gică Contra, ci și pe oricine își exprimă un oarecare dezacord, chiar dacă-i bine argumentat!

Hipsterul milenial crede (susținut de imitatorii lui nerozi, mai în vârstă) numai într-o neutralitate leșinată. I s-a urât cu răul. Dar și cu binele.

Hipsterul milenial nu-i așa convins de utilitatea Libertății. Libertatea include și dreptul la liberă exprimare, care include - la rândul ei - și dreptul de a mă indigna, de a critica, de a combate, de a nu ne poziționa mereu într-o împăciuire tâmpă unii cu alții.

Proustii

« Je ne puis comprendre qu'un monsieur puisse employer trente pages à décrire comment il se retourne dans son lit avant de trouver le sommeil. » (Lettre de refus du directeur littéraire des éditions Ollendorff à Proust, 1912).

(Publié le 25/06/17 | Source lepoint.fr)

Încoronarea lui coate-goale

Urmărit în direct mare parte din ceremonia de învestitură a lui Trump. Câteva impresii:

• Trump a continuat-o cu discursul electoral, vindicativ și agresiv. Mi-a indus o senzație de inconfort fix cu vorbele "mobilizatoare" (fără acoperire) care îi ung la suflet pe alegătorii săi cei mai fideli - promisiuni paternaliste, mângâieri pe creștet, nimic concret: Creator, patrioți, mare din nou, America first și great again (again = când, altădată, a mai fost SUA atât de "mare"?) - iar, în rest, vedem noi ce-o mai fi, povești de adormit gura sobei...

• Descinderea numeroasei familii Trump. Privindu-i atent cum pășeau cu demnitatea aceea artificială, jucată, de împrumut, repetată acasă în fața oglinzii, se vedea și mai țipător  că nu sunt ei înșiși, că nu puteau estompa prin nici un truc impresia de coate-goale, de îmbogățiți peste noapte, îmbrăcați în țoale de lux. Un fel de Kardashians, dar având înfățișări ca desprinse din Avatar și, ce-i drept, fără ca femeile Trump să posede mustața mândră a Kardashiencelor! 

• Trump pare un om de treabă, de stat la masă cu el: ușor isterizabil, cu un vioi intelect liminal, absolvent al facultăților mintale de șmecher și de o incompetență aproape simpatică. Dacă îl asculți îndelung, termini prin a-l "plăcea." După care, realizezi brusc că este, totuși, președintele SUA și că nimic nu-l califică pentru o asemenea poziție.

• Parte din nădejde  mi se îndreaptă către un oareșicare echilibru, o direcție și-o coerență impuse Administrației de consilierii lui Trump și de Cabinet (secretarii-miniștri).

• Nu văd SUA retrăgându-și investițiile din China sau din alte zone (ieftine) ale lumii. Producând mai scump (acasă), nu vor face față concurenței. Nu mai suntem pe vremea primului Ford, când exista un singur fabricant de automobile. Publicul cumpărător are acum de unde alege. Publicul VREA să poată alege!

• Așa ceva ar funcționa (un timp limitat) doar în condițiile în care îți constrângi cetățenii (prin legi și propagandă, specifice statului totalitar) să cumpere "american", ignorând voluntar produsele (mai bune, mai ieftine sau mai apetisante) de pe piețele externe.

Ghici ce ar alege publicul între un produs scump și mediocru (să zicem: Ford) și un produs scump și bine făcut (să zicem: Mercedes)?

Românii mâncau ciocolata cu rom și Eugenia pentru că n-aveau posibilitatea de a opta, altceva nu se găsea. Mințind-se pe sine ce bune-s. De când piața mi-a oferit alte dulciuri, evident mai gustoase (praline belgiene, Lindt), dracu' mai consumă ROM (autentic românesc...)! Nu patriotismul îmi impune mie bunul gust. Ci calitatea produsului!

Dar, în legătură cu mersul firesc al treburilor, se va lămuri și Trump până la urmă (pariez că nu va prinde al doilea mandat; câteodată mi-aș asuma și riscul să pariez că nu-l va termina nici pe primul). Mă așteptasem totuși de la el (om de afaceri) să fi știut deja toate astea, să fi avut o mai bună intuiție a realității.

Trumpeții (aproape) împlinite

Nu mă așteptasem să mă apropii de confirmarea bănuielii mele mai vechi (mai puțin, deci, decât o profeție), dar iată că evoluțiile din ultimul timp și documentele primite de comisia McCain par că mi-o confirmă! Agitația lui Trump pentru a obține unanimitate în „acceptarea rezultatului alegerilor” se pare că era mai mult o încercare disperată a acestuia de a îndepărta cercetările de la informațiile despre presupuse contacte dubioase (întâlniri, flow of intelligence primit de la „secreții” ruși), puse la cale de Trump, sau de echipa lui, cu Rusia (în perioada electorală). Contacte menite să-l ajute să obțină victoria. Și asta nu-i totul...

Sursele spun că serviciile ruse au adunat „material cu potențial exploziv” chiar despre Trump însuși! Ceea ce, pe repede înainte, ne spune că 1. Trump e(ra) șantajabil sau, mai precis, legal & moral „nepotrivit” pentru a obține candidatura republicană (ca și când mai era nevoie de dovezi în această privință) și 2. că Rusia ar fi putut amenința cu dezvăluirea materialului compromițător, pentru a-l manipula pe candidatul republican. Ceea ce constituie un atac direct la securitatea SUA (valabil pentru oricare țară care aruncă în cursă și alege un candidat pe care un grup de interese mafiote, ostile, sau - și mai grav - o putere străină îl are la mână).

Nu afirm (și nu cred) că din acest motiv a câștigat Trump prezidențialele, dar este un fapt extrem de serios, dacă se va dovedi că hackerii angajați de ruși au pus umărul la asta cu știința lui Trump! Probarea ca adevărate a acestor noi supoziții l-ar transforma în complice și, automat, într-un notoriu (și fără precedent în istoria SUA) caz de trădare.

Iată ce scrisesem pe Facebook săptămâna trecută:

Am presimțirea că se va dovedi până la urmă că, direct sau prin terți, Trump a consimțit să se înțeleagă cu Putin în vederea obținerii unui ajutor ilicit pe durata campaniei electorale. 

Asta ar face din Watergate (pentru cine știe despre ce e vorba) o glumă bună! Urmăriți știrile pe acest subiect și-o să vedeți. (NYT - 12/01/2017: The biggest unanswered question now is whether the Trump campaign played any role in Russia’s effort. If it did, it committed a version of election interference that makes Watergate look meager by comparison. Chestiunea este de un maxim bun-simț, independent de orientarea de stânga sau pro-Clinton a publicației. Mi-am pus și eu, liberal, întrebarea. Aș fi făcut la fel, în cazul în care Clinton ar fi fost cea ajutată de Rusia.)

Argumentul suprem pe care îmi sprijin presimțirea este felul cum Trump nu încetează să îl disculpe pe Putin (Rusia implicit) și, premieră absolută în SUA: să demonizeze și să denigreze serviciile secrete, atât de indispensabile, totuși, apărării naționale! Cu onoarea pătată, cum sunt serviciile (dar unde ați văzut servicii secrete formate din călugări neprihăniți?), sunt totuși utile.

Serviciile anchetează amestecul rusesc în sine (act de război - fier și „doar” cibernetic), nu stă în atribuțiile lor să pună la îndoială ori să judece rezultatul oficial al alegerilor (cu toate că rezultatul a fost mai mult sau mai puțin „viciat”). Însă Trump nu pare dispus să separe una de alta - restabilirea adevărului de închipuita contestare a rezultatului. Fie că ține morțiș, dintr-un exacerbat orgoliu, ca nimic să nu-i pună în umbră victoria netă, fie realmente a fost sprijinit de Rusia în cunoștință mutuală de cauză. 

Sau, poate, suferă de sindromul omului care n-a crezut cu adevărat nici măcar el însuși în posibilitatea (meritul) de a obține succesul la prezindențiale, iar acum interpretează paranoic orice încercare de a restabili realitatea obiectivă ca pe o tentativă de a fi înlăturat ori minimalizat (atât în merit cât și-n capacitate).

Isteria sălbatică prin care i se manifestă mecanismul de apărare trădează că până și el însuși se percepe ca fiind un individ ajuns mult mai departe decât ar fi justificat meritele sale reale!

Dacă se va dovedi adevărată bănuiala mea, Trump va zbura din funcție înainte de a-și fi mutat toate bagajele la Casa Albă.

•••

Nu în ultimul rând, oportunistul acela care pozează în cyber-haiduc, Assange de la Wikileaks, își va fi mâncat omenia pe veci. Dar în lumea post-adevăr... adevărul nu mai contează. Contează doar cine a spus-o primul (minciună sau nu - irelevant). Contraargumentele bazate pe fapte nu mai "spală", în zilele noastre, nici o calomnie (teorie a conspirației).

Precizare: info de mai sus nu a fost încă certificată (dar așa s-a întâmplat, la început, și cu atacurile din toamna trecută - acum o certitudine). FBI a arătat că Rusia a spart și severe ale GOP, dar nu a "scurs" nimic către sluga Assange, ca să fie dat publicității. 

LATER EDIT: Trump: 'I think it was Russia' :)

Muntele sfârc

Privesc cu o consternare ce aproape că frizează respectul, dar și furia, faptul că PSD a reușit să se abțină până-n ultimul ceas de la a genera un scandal de amploarea "Colectiv", de natură să scoată la vot armata clasei mijlocii (corporatiști, antreprenori, liber-practicieni, hipsteri-studenți)!

Dar și noi, dacă ne lăsăm URNIȚI numai de incendiile din cluburi și de polițiștii uciși de găurile din asfalt, dovedim că suntem niște cetățeni de tot căcatul! Supravegherea libertății în seama cui o lăsăm? Am ajuns de ne mișcă exclusiv scandalul concret?

Spiritul civic e necesar și-n perioade de "liniște". Mai ales când liniștea este aparentă, rodul abstinenței salivânde a PSD-ului, până înșfacă din nou ciolanul!

Și lenea civică poate ucide, v-o garantez! Atâta că ucide lent, pe neobservate. Dacă părăsim culcușul cald doar pentru "cauze" ecologice sau clubiste, facem figura unor personaje frumos colorate, bidimensionale, desenate de Disney.

Cultul "Colectiv" s-ar dovedi o mobilizare găunoasă, comodă, de Facebook (așa cum am și profețit aici), în situația în care indignații post-incendiu nu ies ca să ALEAGĂ.

Oricum, s-o spunem cinstit: cultul "Colectiv", mișcarea de stradă post-incendiu, n-a reușit să producă nici o coagulare politică. S-a cerut în stradă primenirea clasei politice, dar nimeni dintre protestatari n-a pus mâna să înființeze un partid nou (USR nu acolo s-a născut)! Or primenirea nu se întâmplă de la sine, dacă batem din picior, urlând. Se face prin PARTICIPARE, prin acțiune politică și, finalmente, prin vot.

Protestul a ajuns să fie un soi de amuzament. Ne alăturăm protestatarilor pentru că frecventăm și noi un club, avem prieteni decedați în club sau, simplu, ca să fim cool, ca să ne justificăm în propriii ochi ori ai altora (m'as-tu-vu?). Dar nu ne alegem cu vreo convingere fermă, nu rămânem consecvenți spiritului revoltei, nu extragem ceva durabil. 

Ăștia-s majoritatea "millennials"! Păpuși gonflabile, mai tot timpul zac aplatizați în cutiile lor de răsfăț virtual, de relativism atitudinal, ca la răstimpuri să se bage peste tot unde e nevoie, dar n-ar rămâne niciunde implicați permanent. Prezențe de carton - castrate de orice fior al durabilității - la toate manifestările cu potențial "hip". Au un simț deosebit pentru hip. Ăștia, dacă cineva le va spune într-o zi că a fi islamist (nu islamic!) e trendy, ar milita cu toții pro-jihad. Azi îi vezi pro LGTB, mâine - ortodoxiști & familiști heterosexuali frenetici.

Depinde cum sunt ghidați de pe Muntele sfânt Facebook!

Castor

A făcut bine de-a murit F. Castro, el libertador, El Jefe Máximo - tiranul "iconic", marele dușman al libertății pe care tot el o proclama, în discursuri interminabile, anturat de fumul sănătos al havanei; antiimperialistul de căcat, amicul mândrei suveranități rupte-n cur și moartă de foame.

Prietenul și câinele Fidel al tractoriștilor sovietici sfertodocți: Hrusciov & Brejnev. Mesia antiamerican, așteptat cam multișor de intelectualii francezi să se pogoare pe pământ. Când, într-un final, a venit, l-au recunoscut imediat - după haine. Și i-au iertat toate crimele.

În presa zisă "progresistă" (The Guardian), articolele indecent de "omagiale" - la dispariția lui Castro - se întrec în a scotoci după eufemisme: i.e. "controversatul" lider și alte asemenea. A spune despre un Castro că era o figură "controversată" este ca și cum ai sugera oportunitatea unei dezbateri "obiective", care să analizeze minuțios dacă El Lider a fost sau nu dictatorul care a ținut o țară sub teroare timp de aproape șase decenii (57 de ani, socotindu-i și pe cei de după "retragere", și 9 președinți americani)! Ca și când ar fi nevoie de mai multe probe, pe lângă cele deja notorii, pentru a certifica regimul lui opresiv. De parcă tirania castristă ar sta încă sub spectrul îndoielii, discutabilă fiind, și ar trebui aduși specialiști academici pentru verdictul final ori "să fie lăsată istoria" să judece acest lucru...

Peste alți 50 de ani, se poate spera că o să piară și Владимир Путин, și Jiao Ring a Ding Dong, și Kim Kim. Scăpăm de ei, pe rând. Într-o sută de ani de acum încolo, toți vor fi oale și ulcele.

Pe urmă, vor apărea alții.