Castor

A făcut bine de-a murit F. Castro, el libertador, El Jefe Máximo - tiranul "iconic", marele dușman al libertății pe care tot el o proclama, în discursuri interminabile, anturat de fumul sănătos al havanei; antiimperialistul de căcat, amicul mândrei suveranități rupte-n cur și moartă de foame.

Prietenul și câinele Fidel al tractoriștilor sovietici sfertodocți: Hrusciov & Brejnev. Mesia antiamerican, așteptat cam multișor de intelectualii francezi să se pogoare pe pământ. Când, într-un final, a venit, l-au recunoscut imediat - după haine. Și i-au iertat toate crimele.

În presa zisă "progresistă" (The Guardian), articolele indecent de "omagiale" - la dispariția lui Castro - se întrec în a scotoci după eufemisme: i.e. "controversatul" lider și alte asemenea. A spune despre un Castro că era o figură "controversată" este ca și cum ai sugera oportunitatea unei dezbateri "obiective", care să analizeze minuțios dacă El Lider a fost sau nu dictatorul care a ținut o țară sub teroare timp de aproape șase decenii (57 de ani, socotindu-i și pe cei de după "retragere", și 9 președinți americani)! Ca și când ar fi nevoie de mai multe probe, pe lângă cele deja notorii, pentru a certifica regimul lui opresiv. De parcă tirania castristă ar sta încă sub spectrul îndoielii, discutabilă fiind, și ar trebui aduși specialiști academici pentru verdictul final ori "să fie lăsată istoria" să judece acest lucru...

Peste alți 50 de ani, se poate spera că o să piară și Владимир Путин, și Jiao Ring a Ding Dong, și Kim Kim. Scăpăm de ei, pe rând. Într-o sută de ani de acum încolo, toți vor fi oale și ulcele.

Pe urmă, vor apărea alții.