Vocile alienării

 Altă zi timișoreană supraîncinsă, dintr-un șir ce ne va deșira și-n săptămâna ce vine. Aerul e vâscos ca uleiul rânced și ars, folosit de prea multe ori la gătit.

Vocea - melodică, subțiată ca a plângăcioșilor de milă. Alint în voce. Infantilism. Cerșetoria mângâierii exclusive.

Lectura la Berta Isla (de Javier Marías) nu merge ca unsă, e altă carte, altă scriitură. Marías nu te lasă să-i aluneci peste text, te ține, te împiedică în volutele lui, executate labirintic în jurul câte unui moment, unei clipe, secunde, o etapă din viață, o trăsătură - fizică sau de caracter.

Nu-mi amintesc, i-am plătit vreodată tatălui meu o masă sau măcar o bere în oraș? Sper că da și sper că (e pentru că) am uitat.

Creionul

 Ceafa mea de creion ascuțit de prea multe ori, dunga rasă a părului, urechile, capul mare - între ele.

Jean-Bertrand Pontalis: „urmele lăsate de absență” - m-a înfiorat asta!

De notat aici lectura din anii 1990 a cărții lui J.-B. Pontalis - Atracția visului - pe atunci, fascinantă pentru mine, în prezent, m-a lăsat aproape rece. Am rătăcit pe drum setea cu care sorbeam și absorbeam cândva cărțile de psihanaliză, chiar și pe cele dificile.

Gelos pe ceilalți, care mereu par să aibă mai mult timp pentru a fi ei înșiși & pentru a-și oferi bucurii (mai multă pricepere în a-și oferi plăcerile din care-i formată „marea viață”). Dar pot eu ști ce se petrece cu adevărat în viețile lor?

Toamna, școala, groaza

 Școală, înstrăinare anxiogenă, prilej de imputări disperate, abia reușind să le amortizăm cu micile zâmbete ale unei speranțe ce nu se bazează pe nimic concret, pe nici un plan (nu cumva să scriu „plan de viitor”!). Aveți niscaiva planuri de trecut? Vi s-a neîmplinit ceva anul ăsta?...

Cărți-împotmoliri - Proust, Gide. Și Marcus Aurelius, dar aici cred că vinovată e traducerea lipsită de adaptare.

Mă surprind încântat, câteodată, de felul cum urăsc. Ceilalți se amuză, neluându-mă 100% în serios. Ura mea furibundă a devenit o trăsătură de caracter, o marcă proprie, un semn de recunoaștere a „condeiului”.

Visul poate fi un simptom, însă un simptom ce poate vindeca. Simptomul ce, manifestându-se, vindecă. Simptom = simt omul (limba bătrână).

Interpretarea înseamnă îndepărtare. Desfaci ceva în bucăți și apoi iei distanță, ca să privești întregul așa, demontat. Dar, făcând pasul în spate, tentația interpretării nesfârșite - în timpul căreia psihicul se excită observându-se pe sine raționând - este enormă!

Bine-mi pare

 Se apropie toamna. Cu pași mici, vine tiptil, bineînțeles că nu „se simte”, dacă e să te iei după sufocarea de afară. Dar a apărut ceva în aer, o anumită rezonanță a sunetelor, un parfum de solitudine - seara - un ecou îndepărtat al zgomotelor din apropiere - ce nu poate fi decât chemarea de sirenă a toamnei, ieșită din gura ei căscată, înțepenită într-un strigăt îngrozit, cracii ei desfăcuți, peștera pizdei acestui anotimp zis al belșugului, al bilanțului, al morții aparente - a-mor-ți-rii - care curând va înghiți totul.

Căldură mică

 Simt căldură și nervi, în funcție de ce-mi arată aplicația meteo. Mă uit în aplicație, îmi spune că sunt prea multe grade afară pentru a deschide fereastra, o cred și n-o deschid, preferând să zac în îmbâcseala oxigenului insuficient.

Cedez, după un timp, deschid, întind nasul ca să amușin cât de cald e, e cald!, las geamul deschis și chiar se face respirabil în casă. Așa că, acum, geamul stă crepețit, aud un câine ce latră tânguit, cu ecoul aferent serilor de august, aud (vag) copiii și pe idioata aia care, de la o anumită oră se declanșează și începe să-și întrebe nepotul (care în veci nu răspunde) dacă vrea „să mergem acasă”. Mereu, același ritual epuizant, nu știu de ce-mi pasă mie, nu la mine au venit, nu vine nimeni la mine, nu-s o persoană ușor frecventabilă, nu plac pe nimeni, prea puțini îmi plac.

Vis e ăla din care te trezești (Raymond Carver)

 Cărți. Exigența de cititor îmi crește odată cu indispoziția - merg mână-n mână. Indispus, resping cu o mai mare ușurință ceea ce-mi displace. Sunt mai puțin îngăduitor cu poticnelile formulistice, cu prolixitatea, cu traducerile  în română aproximative.

Cărți începute, peste tot: Ineu, Tim. Întoarcerea fizică la lucru. Nu îmi e teamă de lucru, mi-este de oameni și de tot căcatul pe care sunt dispuși ei să-l mănânce pentru a „promova”, pentru a câștiga un ban sau o funcție în plus. Mi-e teamă, cel mai mult, de reacția mea la ei, observându-le trucurile, lingușelile, disocierea. Greața venită din viscere.

Angajatul prostituat, simulând bucuria, simulând plăcerea implicării. Să mă întorc în mijlocul lor. Degradare. Munca degradează, nu înobilează (a înobila, cu un n).