Toate ferestrele închise, storuri ori perdele trase, o liniște groasă afară, mașinile s-au rărit, puțină lume circulă, niște turturele, vrăbii, dar peste toate se aude căldura.
Pierderea timpului ar trebui amendată aspru. Furtul timpului, măsurat în cărți necitite. În drumuri nefăcute. Drumuri pe care n-ai apucat. Timp furat de sub nas; el curge mai repede când privesc în altă parte. Sau când încerc să adorm și nu dorm.
Poate că fericirea stă pitită în clipa aia în care îți dai seama că ești nefericit și începi să faci ceva cu tine, cu viața. Un fel de parafrază sălcie după o idee de-ale lui Camus, din Fața și reversul.
El spunea altfel - „Da, poate asta-i fericirea: mila pentru propria noastră nefericire.”
„Și iată cum cortina de obiceiuri, țesătura confortabilă de gesturi și de cuvinte sub care inima ațipește se ridică încet, dezvăluind chipul palid al neliniștii.” (Cu moartea în suflet/Fața și reversul)
Ai un loc aici la ceafă, o insulă fără nici un fir de păr alb, ferită de soare și de zăpezi, de încruntări și de miezul plin al nopții.
Ludice. Lucide. Ucide-l.
Fete cu căței, cupluri - masculii pășesc tot mai angoasați de atenția pe care ele o primesc din partea „străzii”. În cele mai multe rânduri, ei sunt mai rigizi decât ele, vigilența aia de paznici prost plătiți, dar a căror pâine pe masă depinde de jobul acela. Și statutul lor. Îngrijorarea ce aproape că le desfigurează chipurile și-i face să-și belească ochii de vite încolțite, postura lor țeapănă în mers, conștientă de sine până la erecție.
Cozi de șopârlă* - un prezent încremenit, prezentul ce nu înaintează. Prezentul rămas prizonier prezentului. Toate întâmplările relevante par să fi avut deja loc și-a mai rămas doar prezentul fobic la mișcare. Ceea ce continuă să se întâmple, activ, este trecutul. Trecutul se dezvăluie pe sine sau este dezvăluit, de multe ori modificat, deformându-se sub imprecizia memoriei, viciat de amploarea suferinței și a imaginației retrospective.
„Totul este penumbră în amintirea ce-i păstrez acelei case și totul îmi vorbește de sentimente sfărâmate și de emoții înăbușite, de un timp când tăcerile dimprejurul mesei ascundeau mari tulburări familiale, obscure întâmplări, amărăciuni ale inimii.”
Vibrația mută pe care apariția frumuseții o naște în sânul unei mulțimi de oameni - indivizi împrăștiați prin piața orașului, stând împreună la terase ori stingheri, pe bănci. Rumoarea inaudibilă pe care atractivitatea... Nici nu-i musai să se cunoască între ei ca să fie străbătuți la unison de electricitatea frumuseții ce tocmai trece.
Se zguduie imperceptibil pământul la fiecare pas al ei, explodează supersonic aerul, căci și frumusețea poate traversa și poate sparge bariera sunetului.
_________________________
*Juan Marsé - Cozi de șopârlă
Cât timp am încercat să adorm în după-amiaza de luni, mi-a revenit insistent și supărător în minte numele proustian neverosimil al doamnei de Villeparisis. N-aveam altceva de imaginat înainte de a adormi, pare-se.
Nu-i întâmplător. Mă irită la culme jocul ăsta scrâșnit al lui Proust cu numele inventate ale personajelor sale. Și nu atât că-s inventate, dar „sună” foarte artificial, fals. Mi-l închipui fiind din cale-afară de satisfăcut de găselnițele lui și râzând din stomac, în intimitatea creației, de cât de amuzant și greu de descifrat este el.
Am mai scris cândva despre numele Elstir. Pe lângă că-l repetă până-ți fierbe creierul, este de departe cel mai insuportabil. Sau Bergotte - scriitorul. Nume de țăran, de păstor cu degete groase, de bătut în cap. Ăstora li se adaugă și cele de localități...
Altfel, Proust scrie pentru mine. Ador să mă-mbăiez în textualitatea lui.
