Miere de stupoare

 Cu stupoare și bucurie pentru dânșii, constat că și copiii de neoprotestanți au voie să se joace în zăpadă. Doar că ei nu fac om de zăpadă, ci Domn de zăpadă.

Megalomania persecuției

 Să citesc ceva cu iz religios, caut Laur și încep să întorc paginile. Îl citesc cu circumspecție, pregătit să-l abandonez la primul derapaj ce m-ar contraria.

Miseparecă aud un ciripit molcom, afară, printre gemetele muribunde ale mașinilor, dar nu mă opresc din scrijelit (zgomotul peniței pe hârtia aspră).

„Căderea adamică” în căcat. Căcatul primordial. Cele 7 căcate capitale. Unul dintre capitale este Bucureștiul.

Zorii cenușii, răcoarea și relativa liniște a cartierului. Zgomot de uși trântite în tăcere, încruntarea gurilor pungite.

În crucea nopții, eu - gândul cuiva. Câtă melancolie în această megalomanie...

Harța de a denunța cu stil

Lectura ca duș rece. Pe mine m-au distrat umorul și verva contelui german von Schönburg. Pe alții, cei vizați de el în carte - și pe lipitorile lor snoabe -, probabil că nu îi va amuza la fel. 

Pe jalnicii salivanți ai “dezvoltării personale” îi va face poate să roșească de jena de a se crede/de a aspira (la) mai mult (și mai sus) decât sunt ei de fapt. Pe marii carieriști care trăiesc pentru locul de muncă & care-și “mituiesc” copiii cu cadouri destinate să țină locul afecțiunii și Prezenței.

Una peste alta, tonic - dar de-ar încăpea cartea asta pe mâinile celor care-i fac “obiectul”. Viermunculii nemulțumirii și ai progresului incontinent, nemulțumiții (obsedați de onoruri) cărora li se ia uneori darul etc.

______________

*Alexander von Schönburg - Arta de a renunța cu stil, sau mai puțin înseamnă mai mult, Baroque Books

Omul decent

 Omul decent este, de fapt, o sumă a timorărilor la care a fost supus. Nu-i doar efectul unei educații alese. E și multă frică, și un „respect” superstițios (față de autorități închipuite) în decență. E anxietate, e teama de a îndrăzni forțarea convențiilor și de a pierde, astfel, afecțiunea părinților simbolici.

Nu ieșeam din cuvântul lor, dar compensarea a venit din lumea paralelă pe care mi-am creat-o, acolo unde indecența înnăscută îmi era mai puțin gâtuită. 

Pentru mine, chiar și o discuție „decentă” nu înseamnă ceea ce înseamnă pentru toată lumea, ci acea discuție din care îți extragi maximumul de satisfacție și în cursul căreia încalci toate limitele cenzurii de sine, abordând orice subiect (intim), trecând peste tabuuri, scandalizând. Excluzându-i pe cei ce stau cu tine la masă, insulți cât cuprinde.

În tinerețe, la un pahar, le propuneam prietenilor să vorbim deschis despre toate, inclusiv despre procesul defecației. Ziceam că prietenii trebuie să_și mărturisească între ei totul, să se expună pe masă unii altora, până la os. Totala dezosare.

Până și-n aviditatea cu care citeam mustea multă indecență, o căutare neostoită a acesteia. Intuiam corect, cu puținătatea experienței mele de adolescent întârziat, că numai un cutremur m-ar putea extrage din colțul de pedeapsă, din ungherul psihic în care mă simțeam înghesuit.

in memoriam - alș & vremurile bune...

 Alte câteva intervenții alș-iste de pe acest blog (o să aduc aici și fragmente din comentariile altora din aceeași discuție, pentru context) - s-a întâmplat pe 26 iunie 2010.

vitalie spunea...

cu referire la Eichmann, vezi ultimul film al lui Haneke, cel premiat la Cannes anul trecut: "Das weisse Band - Eine deutsche Kindergeschichte"... e despre copilaria unora ca Eichmann, despre solul din care si-au alimentat acestia radacinile...

als spunea...

'das weisse band' NU este 'despre copilaria unora ca Eichmann, despre solul din care si-au alimentat acestia radacinile...'!

asta a declarat haneke (mi se pare), dar nu tbuie luat de bun ce spune un artist - & mai ales haneke ;)

povestea (100% fictiva) este o proiectie in trecut + o parabola dspr Rau IN GENERAL; cred k tbuie sa avem mare grija sa nu reducem o opera artistik la un 'mesaj' care explica una & alta

cristians. spunea...

Da, și eu prefer să văd filmul respectiv ca pe o parabolă despre rău. E un gest struțesc să pretindem că răul apare doar în cadru instituționalizat, oricum. Ca și cum noi nu i-am fi purtători, ci eternul ”sistem” ne contagiază. Bineînțeles, noi, până la ”molipsire”, suntem puri și diafani.

Pare-se că și A. Gorzo în cronica lui a zăbovit la cheia asta ideologică de interpretare, a cochetat cu ea. Iar Anca Grădinariu, tânăra speranță, a scris așa: ”filmul austriacului Michael Haneke, este un portret al unei comunităţi unde cruzimea e cotidiană, răul banal şi violenţa latentă.” Eu aș ocoli articolul nehotărât unei, în ton cu propunerea lui alș, și aș scrie că este portretul oricărei comunități... Al comunității. (...) Societatea a aderat dintotdeauna în felul descris în film ”la structurile de putere”.

als spunea...

mda, este vechea idee pioasa - & 'rousseau-oasa' ;P, alimentatoare de nesfirsite corectitudini politice & alte blablauri - cum k omul se naste bun, dar societatea il corupe...

VAX

Anonim spunea...

La fel eu sper să nu cădeți în extrema cealaltă, domnule ALS, propăvăduită de envy-romentaliști cum că omenirea e tot ce poate fi mai rău în universul ăsta.

/rs

cristians. spunea...

Radu, doar știm că alș nu e nici pe departe eco-leftist. Nu se pune problema, deci. :)

Environmentaliștii și behaviouriștii cred în bon sauvage-ul contimporan. Și mai cred că societatea e maștera, coana aia rea care ispitește și maculează. Crima fiind, desigur, o expresie de factură filozofică, un protest, o mântuire. :) Trebuind să-i înțelegem, deci, pe cremenali, pentru că ei au comis-o împinși într-acolo de mediul ostil. De bogăția caselor clasei mijlocii, de Moș Crăciunu sărăcăcios sau absent, de râsetele colegilor de clasă, de abundența acneei.

als spunea...

cum bine spuneti - va multumesc pt precizari

k sa pun si mai multe paie pe foc: eu zic k ecologismul este un fascism aplicat naturii ;P

vitalie sprinceana spunea...

cred ca problema environmentalistilor, behavioristilor, roussseau-istilor si altor isti nu e neaparat grauntele de adevar ce-l comporta, ci seductia reductionista (de a exiplica TOTUL pornind de la teoria lor). e un adevar ca, sa luam crimele, mediul social, conceput ca situatie (experimentele lui Zimbardo, Milgram, Ash, Darley si altii) ori ca constrangeri structurale (saracia, inegalitatile economice mostenite) ori ca construct influenteaza comportamentul, la fel de adevarat ca si anumite tendinte/datumuri fiziologice, dar e un neadevar sa pretinzi ca construiesti o explicatie totala pornind exclusiv de la un singur punct...sper ca condamnam, in discutia asta, variantele reductioniste ale teoriilor/ideologiilor in cauza, nu formele lor moderate si valabile.

Albă ca Zăpada

 Încep aseară un film francez, îl termin astăzi, de dimineață. Albă ca Zăpada se fute cu toți „piticii” din sat. Mă rog, rectific, cu doi se fute un pic altfel: pe „piticul” librar, îl arde la fund cu biciul, înadins pus la îndemână pe un raft alăturat; librarul, în patru labe, își primește îndatoritor porția. Pe „piticul” violoncelist, nu-l atinge, dar îi face onoarea de a „concerta” împreună din Bach.

Pe restul, îi fute de mai multe ori, cu o nespusă ușurătate. Pe unul, geamăn, îl fute din greșeală în locul celuilalt, dar vede că-i bine și nu regretă, râde amuzată.

Nu vrea să fie a vreunuia dintre ăștia, dar vrea să fie cu fiecare. Muntele e de vină. Ah, pe preot nu-l seduce. Minima decență. Lui doar i se spovedește după fiecare faptă. Filmul nu ni-l înfățișează pe preot masturbându-se, ceea aproape că-l transformă într-un martir al abstinenței (și al discreției).

Albă ca Zăpada face toți bărbații fericiți! E misiunea ei pe Pământ. Și faptul că retrezește speranța iubirii cu atâta generozitate, în niște marginali (cu toate că ea își dăruiește numai trupul, refuzând apartenența), o salvează de la moarte. Mama ei vitregă o vrea moartă din ziua în care și-a dat seama că Claire a înflorit, pe când ea e tot mai veștezită, murată-n obiceiurile-i burgheze.

Dăraburi

 FOODIE LOVE fu un film ușurel despre o frumoasă întâmplare de iubire cu protagoniști antipatici. Partea femeiască ia o îmbucătură de brânză, o gură de vin (alb, căci vinul alb e preferat de ipocrizia americană; când o femeie cade în alcoolism, o vedem umblând după ea cu o sticlă de vin alb și cu un pahar cu picior, ca și cum, vezi Doamne, dacă bei vin alb ca să-ți înmoi nervii ar fi ceva mai stilat, ceva care abate privitorului atenția de la alcoolismul de facto). Și suferă că relația „n-a mers”.

De asemenea, învățăm din film: când suferi, apare nevoia de a te înfășa într-un pled sau în plapumă. Ți-e mai frig ca-n zilele obișnuite.

***

A trebuit să treacă 6 ani pentru a afla că pe vecina din pereți, căreia îi pot auzi cu o desăvârșită claritate convorbirile telefonice, o cheamă CR. Un nume delicat, total nepotrivit cu aparențele vecinei. Față de gumă, voce nazală, stridentă, fizionomia fără expresie a unui pitbull ce n-a fost dresat pentru lupte, ci ca să conducă orbi.

***

Volumul al 2-lea al Operelor lui A. Mușina (pe care aveam de gând să i-l pasez lui C., iar acum parcă aș avea ezitări, plăcându-mi mai mult decât întâiul). Eu dăruiesc cărți și-n cazul în care îmi plac  mult, și dacă nu mi-au placut. E acolo și speranța că altuia poate-i vor cânta pe gustul său. Cărțile trebuie să circule, cărților e bine să li se dea mai mult decât o șansă.

(un) martie

Ziua începe noroasă, dar caldă. Astăzi, se anunță nescuzabil de cald. Nici un pretext pentru a nu merge la Deal. Ieri, am cărat cu mine și jurnalul, dar să lași să ți se întipărească în minte faptele & gândurile nesofisticate ce te cuprind - făcându-le, gândindu-le - este mult mai relevant decât să te oprești ca să scrii în caiet.

Prezența mea „în natură” (chiar bruiat de acele mașini, gonind pe drumul îngust) bate lectura și bate scrisul. Scrisul e mai util pentru a evoca aceste momente, mai târziu, decât pentru a le înregistra pe loc.

M-am integrat cu Dealul în după-amiaza asta. Împrietenit. Am respirat bine vechea mea legătură cu locul. Răsărite, florile puse de mine m-au bucurat până la lacrimi. Pomul plantat. M-am așezat cu scaunul în apropierea lui și chiar i-am vorbit puțin. L-am rugat să se prindă și să crească.

Am stat cu picioarele întinse, mi-am băut berea ieftină și am primit în mine ce mi s-a dat. Fără muzică, fără țipete. Păsări, albine, petale, scoarță și pământ scos de cârtițe. Am scris în cap mai multe decât pot nota aici. Scrisele alea rămân ca senzații, înmagazinate în minte pentru totdeauna.

Mi-aș fi dorit ca mulțumirea resimțită de mine pe parcursul celor 4h să fi influențat fulgerător întreaga lume. N-a fost așa. N-am auzit, apoi, nimic despre depuneri temporare de arme, prânzuri între inamici, nebuni vindecați uluitor, ranchiuni dispărute ca prin minune. Oameni, lăsându-și telefoanele și deschizând ferestrele către ce-i mai bun în viețile lor. Iertări pentru vini imaginare. Înverșunări risipite. Cedări generoase.

N-aș fi găsit neobișnuit ca întreaga lume să-și fi lăsat sufletul să cânte, așa cum a cântat al meu.

Simplitatea semi-sălbatică ce mă înconjura, gândul că spectacolul florilor și al pomilor mi se datorează și mie. Eu - pendulare între dezordine și aliniere.

Nu poți face filosofie, nici literatură în mijlocul frumosului, printre rădăcini, brazde și tulpini. Simțurile le fac pe amândouă.

Priveam, eram, închideam și redeschideam satisfăcut ochii, iar zona senzorială a creierului producea în ăst timp un text de necaptat pe hârtie.

Toate, de mai sus, însemnări feciorelnice de liceeancă silitoare. Dar ziceam să încerc și eu.

(alt) martie

 Senzația inhibantă de provizorat, lipsa unui plan, presiunea conștiinței mele idioate (de care nimănui nu-i pasă, dar eu am de tras cu ea): de exemplu, să nu „cauzez” zile sau ore grele cuiva prin absența mea fizică de la job. Efectul anilor de responsabilizare precoce a mea de către părinți.

La Deal, am mișcat câte ceva: un liliac, magnolia, hortensia - plantate în grabă, contra cronometrului meu interior de anxios. Replantat lângă doi pomi uscați iasomie cățărătoare. Apăsarea, resimțită doar de mine, de a reface, în modurile care-mi sunt la îndemână, vegetația pe ducă. M-am spetit tare, am mers sus nemâncat și am rezistat așa, numai cu apă, până după 15. Asigurarea sperată a unui somn buștean pentru o noapte.

Cred că slăbiciunea asta a mea de a-i mulțumi (sau a nu-i deranja) pe alții, teama nesfârșită de a fi lăsat în urmă, e cea mai puternică frână a mea. Mă duce în halul imobilității „desăvârșite”.

În apogeul adolescenței mele prelungite, am descoperit încremenirea și ceea ce mi se părea că-s beneficiile ei. Astfel, timpul va sta și el pe loc.

Nu bate câmpii

 Sute de pagini de câmpi bătuți nu pot întrece o poveste bine spusă. Frânturi de filosofie, dramatism artificial, isterie telenovelistică, gândire „adâncă”, analiză politică ori psiho - toate pălesc și pierd în întrecerea cu povestea depănată cu talent, firească, curgătoare (nu musai cronologică), fără nimic în plus, nimic baroc, înflorit, liricizat, epatant ca stilistică; fără parada de înaltă cultură ori de cultură enciclopedică la care apelează des unii scribi seci la inimă, cu pretenții de scriitori. Din sterilitate, din neputința de a-și găsi drumul către imaginație, din sărăcia imaginației.

a Deal

 Dealul - mentorul meu de piatră seacă.

Un pic mai în vârstă ca mine, îl respect și mă apropii de el întotdeauna cu sfială, ca de un stareț greu de înduplecat. De parcă m-aș teme că ar putea, cândva, să refuze să mă primească în poala lui.

Sunt vecin cu Dealul și încă mă las învățat cum să mă port în preajma lui. Ce ofrande să-i aduc, când să-l las în pace.

Să-l văd, să-l simt sub tălpi. Într-una dintre dăți, chiar mi-am luat dinadins încălțări cu talpă mai subțire, ca să mă las rănit de el.

Îi port Dealului insectele, brățări înaripate la încheieturi - în spatele genunchilor, la gleznă, pe abdomen, unde-i pielea fragedă. O relație de iubire la distanța unui braț. Iubirea cu un străin ce mă iubește nici eu nu știu cât.

O protuberanță a scoarței, acoperită cu mușchi, arbuști spinoși, copaci - vegetație. Un sol îndărătnic, ce nu reține apa. Clei, beton pe timp de secetă - cum e și acum.

Reviewing

 Mă simt, la răstimpuri, agasat că, citind câte o nouă carte ce mă prinde, imediat pornește în mintea mea și textul recenziei. În loc să mă bucur numai de lectură, să mă las în plata acesteia, fac un dublu efort intelectual, ce nu-s sigur că-i în serviciul lecturii, al plăcerii de a citi.

Vin lansat din spatele unei doamne care aștepta nesigură în capul zebrei, ca să treacă strada, și-i zic doar „haideți”, iar ea trece o dată cu mine - un necunoscut.

Vieața la țeară

 La sat, nu erau atâția copii - de vârsta mea, sau mai mari - predispuși/dispuși să te tragă-n piept în orice împrejurare. La țară, umbla repede vorba, iar oamenii alunecoși puteau fi „taxați” prin boicot și izolarea lor. Pe când la oraș, ticăloșia poate fi lesne disimulată în zgomotul general, în agitația sterilă, specific urbană.

Eram un copil lent (cumpăneam mult), loial, corect și timid - în satul meu -, comparat cu ceilalți băieți. Un mare câștig a fost acela că mi-au permis ei să stau și să mă vântur prin preajma lor - am mai văzut și auzit și eu una-alta. Și am experimentat.

Copil, am hălăduit fără restricții (!), destul de mult, de pe un deal pe altul. La 6, la 8, la 10 ani - n-am crescut închis în casă. Am dat foc, am inundat, construit baraj de-a latul pârâului, colibe secrete pe malul acestuia; am pușcat cu carbid, făcut propriul arc cu săgeți - știam să aleg bețele care zburau cât mai departe. Am avut și praștie (pe care n-am învățat niciodată s-o folosesc, plesnindu-mă mereu peste degete), am aruncat cu pietre, pătruns „prin efracție” în case și-n curți străine, fără știrea proprietarilor (cu sau fără ei înăuntru), pândit vecini pișându-se, furat mici obiecte, mușcat de câine, tăiat în ciob până la os, urcat în copaci (nu prea sus), tras mulți litri de apă din fântâna cu cumpănă din curtea noastră...

În ciuda tuturor celor enumerate mai sus, n-am devenit un dezghețat. Dar, fără îndoială, tot ele m-au fortificat, mi-au asigurat un strop în plus de anduranță, în contactul șocant cu orașul (Ineu) și cu răutatea lui străină și rece.

4 aprilie 2020

 Mă aflu la Deal. Întins în hamac, catarama curelei de la pantaloni mă orbește, lucind în soarele ce bate din spatele meu. Am luat, din neatenție, hamacul cel mic. Am poftit la el, fiindcă-i mai colorat, mai „jamaican”. Suflă vânt din nord-vest, în rafale scurte; le aud mai întâi răzbătând prin pădure, până să ajungă la mine. Zgâriat de spini, nu foarte obosit, berea lângă mine. Și sculele de coafat pomii.

Înserare, la Ineu

 Frumoase, totuși, orele înserării - la Ineu! - lucru care mi-e familiar și mă surprinde, totuși, de zeci de ani. Seara la țară nu anunță (ori nu seamănă cu) un sfârșit, ci promisiunea unei noi și proaspete zile de mâine. Sau începutul petrecerii.

Aici, la Ineu, am așteptat cu cea mai mare nerăbdare înserarea. Adunarea prietenilor, curent în priză, volum, sonor, muzică. Ieșirea în oraș - plimbare, afișare, discotecă. Turele cu bicicleta, în căutarea unui cunoscut. A zăcea, atârnând de grupuri care nu erau ale mele, în lipsă de altceva.

Penibil, dar frumos, nu?

Aș vrea (cu Buzzati)

 Simt nevoia să duc ceva la capăt. Ceva, orice. Până și rezolvarea unui detaliu de job m-ar bucura (și nu doar pentru că m-aș scăpa de el). O carte, o treabă oarecare (cum ar fi tunderea pomilor). Dar, în special, o carte! S-o termin cu bine pe asta a lui Buzzati, să-ncep alta și s-o devorez. Să scriu ceva, un adevăr nespus, care să aibă puterea să despice lumea-n bucăți.

„Aș vrea să vii la mine într-o seară de iarnă și, îmbrățișați în spatele ferestrelor, privind singurătatea străzilor întunecoase și reci, să ne amintim de iernile din povești, unde trăiam împreună fără să știm.”

          Dino Buzzati - Cele mai frumoase povestiri, Polirom, 2013

Nopți albe în Ineu

 Paranoia. Receptivitatea mea exagerată la ceea ce ni se năzare a fi o insultă.

Eu nu conspir, nu coc planuri de răzbunare. Imaginația e cu totul altceva (acolo bat, mutilez, ucid), nu iese nimic concret de acolo. Chiar și atunci când iese, e în defavoarea mea - complet irațional, dezlânat, prăpăstios.

Să fac nopți albe, cu capu-n mâini, cu stiloul în gură, scriind în neștire, să am ce alege și elimina apoi, dar dacă îmi țin capu-n mâini cu ce țin stiloul? Cu gura!

Ce-aș avea de scris? Nu știu. Scene. Dialoguri. Pete de acid. Pivnița mirosurilor de-o viață.

Karl Ove Knausgård

 L-aș citi pe KOK (Karl Ove Knausgård) în neștire. M-am bucurat să văd că ultimul volum din Lupta mea are mai mult de 1000 de pagini (dar și scrisul mărunt - ceea ce nu-mi bucură ochii; de n-ar fi micșorat - meschin - editura „noastră” fonturile, probabil că ne-am fi apropiat de 1500 de pagini). Delectare, deci!

M-am obișnuit, acum multe cărți, să aflu „universalitatea” unui text ce-și are rădăcinile în experiența personală a unui ins complet străin. Îl citesc pe KOK de parcă aș privi înăuntrul meu. Nu pot afirma fără greș că-mi seamănă, dar pe ici-colo, posibil să găsim afinități. Nu-s capabil să spun exact nici ce anume mă atrage la el - presupun că totul, inclusiv aceea că-i, pe alocuri, antipatic și mai este - tot așa, sporadic - de neînțeles, de nedeslușit, chiar și pentru el însuși.

KOK pare să încerce, preț de mii de pagini, să afle ce se petrece cu sine, luându-mă părtaș pe mine, cititorul, simt că are nevoie de mine, în demersul său de a se căuta, de a se înțelege & a se împăca sufletește (cu trecutul și oamenii care i-l populează).

Din ce-mi pot da seama, nu va reuși în veci să se lămurească pe deplin asupra firii sale. Scrie - în speranța c-o să afle. Nu scrie - ca să afle.

Mi-e limpede cât de singur este, în ciuda familiei ce-l împresoară. Mai singuratic decât mulți alții. Probabil că de aici și opera... Ca paranteză, aș fi curios dacă KOK poate scrie ficțiune propriu-zisă la un nivel excelent. Dar nu de asta ar depinde aprecierea mea necondiționată. KOK este, de pe acum, unul dintre autorii mei favoriți.

Nu-l citesc din voyeurism, nici ca să mă las consolat de suferința autorului -  pasămite, mai intensă decât a mea. Seria Lupta mea este despre nimic altceva decât despre el însuși, despre devenirea lui Knausgård. O bură din cauza căreia KOK a început să rătăcească și-apoi să scrie; o ceață din care a ieșit un scriitor care, câteodată, pare un scriitor „de musai”. Un om care se oblojește prin scris. Neîndoielnic, exorcizând.

Cum ar fi dacă

 Dacă eu aș scrie, un posibil personaj de-al meu ar făptui ceva și-apoi ar suferi imediat consecințele faptei sale pe durata a cel mult cinci fraze „dactilografiate”. Mă suspectez a fi întru totul capabil să fabric imagini intense, scene relevante, dar aș expedia deznodământul - și nu din lene, nerăbdare sau din economie - în alea 5 rânduri. Totul sau aproape orice poate fi comprimat în cinci rânduri de text. Ce-i pe lângă asta, surplusul, e falsificare, e hermeneutică sterilă, baterea apei în piuă. Viața nu depășește decât rareori, ca durată, un scurt paragraf.

Scenele mele de „pasiune” au cinci-cincisprezece rânduri. Dacă le prelungesc mai mult de atât, vor fi doar reveniri, variațiuni, regândiri, rearanjări ale acelorași cuvinte și, în mod sigur, ale aceleiași teme.

FC Viitorul

 Prezența pe străzi ori în magazine a bătrânilor (ne) este o inconfortabilă aducere aminte a viitorului, a ceea ce ne așteaptă. Mai suntem și niște suciți: pe de o parte, nu vrem să îmbătrânim, pe de alta - dorim să atingem, sănătoși, o vârstă cât mai înaintată (apropos, „vârstă înaintată” mi se pare cea mai metaforică, plină de tact și politic corectă formulă pentru bătrânețe!).

Mulți ani, fără îmbătrânire. Îmbătrânirea e un memento neplăcut, zici? Bătrânețea altora, bineînțeles. Dacă nu-i vezi și nu-ți ies în cale, se cheamă că pe tine condiția lor te va ocoli.