Faire Le Point

Certes, l'embryon paraît s'accommoder jusqu'à huit semaines environ d'un statut intersexué. Certes, on voit poindre un tubercule génital qui hésite encore entre clitoris et pénis. Mais, très vite, le biologique reprend le dessus. Le sexe se dessine en surface et en profondeur. Selon que l'embryon est garçon ou fille, des structures anatomiques initialement communes se développent tandis que d'autres régressent. Des bourrelets vont former les grandes lèvres autour de l'orifice vaginal ou se souder pour donner les bourses dans lesquelles viendront se loger les testicules. Le tubercule génital s'affirme clitoris ou pénis. Tout cela sous l'influence de chromosomes sexuels et d'hormones qui orientent le développement.

          Par Jean-François Bouvet

August - prima lună de toamnă

 Foarte cald, arșiță, cuptor. Nervozitate, când am treabă de făcut. Observ acut toate greșelile altora, nu mă iert nici pentru ale mele. Resping omenirea, in corpore. De proastă. Prostită și mai tare de fierbințeala aerului. Nu-s sigur c-o să mai ies astăzi dintre pereți. Ce expresie: „între pereți”! Și-n centrul orașului mă aflu tot între pereți, doar că între cei exteriori. Oriunde în lume te-ai afla, ești situat între niște pereți, chiar dacă sunt la mii de km distanță de tine.

Îl iau pe Antunes din raft. N-am mai citit un Antunes de vreo 2 ani. E timpul. Cărțile lui, cleioase ca zăpușeala verii. Te prind în ele, te sufocă lent, nu te ucid, e ca sufocarea aceea practicată de unii perverși înaintea orgasmului.

„Te-am privit de câteva ori fix în ochi, iar mai târziu pășind de colo-colo prin tot spațiul acela acoperindu-ți cu brațele sânii mici (dar nervoși, protestând tineri pe sub pielea perfect întinsă și vascularizată a pieptului).”

Radioul vorbește nimănui în bucătărie într-o tonalitate ascuțită, recognoscibilă (e un radio ce „vorbește”), prin fereastră ghicesc aerul prea gros de afară, cerul albit de caniculă și disperarea pământului după o ploaie rece.

Confuz, nici un gând clar, nici o idee fermă. Mintea mi-e prea încinsă, visez distrugere și, la tarabă, fructe interzise. Ocupația mea de bază e strict senzorială.

Argint

 Lanțul de argint de la gât, stiloul, caietul și cartea pe care, la un momet dat, o citesc (tot timpul este câte una) îmi sunt tot atâtea propte pretutindeni unde merg. Nu merg în multe locuri, dar lucrurile astea mă însoțesc oriunde. Îmi sunt prietene, sunt casa mea - purtată-n spate, pusă alături, pe noptiere străine. Prețuiesc minutul în care, desfăcându-mi bagajul, scot punga cu cartea, stiloul, caietul. Lanțul de argint, la gât. Sunt acasă cât timp rămân acolo unde tocmai mi-am desfăcut bagajul.

Pessoa: „N-am ambiții, nici dorințe. A fi poet nu e pentru mine o ambiție. E doar felul meu de a fi singur.”

Fontana di Trevi - Gabriela Adameșteanu

Fără a o spune în derâdere, cartea asta este o bârfă (nu o târfă) neobosită, întinsă pe 400 de pagini. Un monolog trist & înăcrit cu trăsături de editorial, de reportaj sau, pe alocuri, de eseu jurnalistic. 

Desfășurarea incontinentă a unei gândiri (ruminații) neputincioase, monomane. Mai este și un autodenunț - denunțarea lașității râncede a protagonistei, de care G. Adameșteanu pare să vrea se despartă cu tot dinadinsul în termeni răi, (tocmai că n-o putea părăsi altfel decât făcând-o detestabilă - și a reușit!).

Simfonia unui nesfârșit dispreț (față de soarta omului, soarta femeii românce în particular, soarta mizerabilă a României - parcă prinsă într-un interminabil proces de descompunere, înainte și după '89). Complicitatea fără dubiu dintre soartă și victimele sale...

Excesiv de politizat romanul, excesiv de detaliat - până la monstruos și de aceea, pe alocuri, iritant!

După care vin pasajele de inegalabilă pătrundere psihologică (a individului, a cuplului), la care nu mai am ce cârcoti și care fac din Adameșteanu ceea ce știm că este: posibil, cea mai mare romancieră băștinașă a zilelor noastre! Și cea mai cu picioarele pe pământ (căci de “fantastici” - vezi M. C. - nu ducem lipsă).

Cum bine afirma și Bogdan Crețu, cele mai reușite pagini ale cărții aparțin iubirii. Letiția și Sorin. Iubirea sferturilor și jumătăților de măsură. Iubirea interzisă - la pândă, niciodată dezlănțuită, dar durabilă sau, mai bine spus, cu o durată nesperat de lungă. Durabilă, pentru că toxică, simbiotică, co-dependentă.

Puer

Marie-Louise von Franz, ed. Nemira, Problema Puer Aeternus:

“(…)brusc, apa vieții dă înapoi și simțim încet că libidoul vrea să fie orientat spre alt țel. Perseverăm în vechea activitate, fiindcă nu putem alege alta nouă și, în asemenea situații, aceasta înseamnă regresie sau evadare, fugă de propriul impuls interior, care ne îndeamnă la schimbare”.

Zgomoterra

Zgomotele au acaparat și conduc orașul, oamenii s-au strămutat în zgomote, umanitatea a părăsit orașul, lăsându-l pradă gălăgiei - motoare prea sonore, voci dezarticulate, sirene. Omul a migrat în strigăte, în fluierături, în bufniturile tălpilor pe trepte. Casa scării servește drept cutie de rezonanță pentru infatuare, neîmpliniri, nepăsare.

My name is Escu. Cărtărescu!

 Să citim poezie, îmi spusei, întinzându-mă în pat (pe burtă, ca să-mi tensionez spatele). Ce aleg? M. Ivănescu, pe altul nu-l am la îndemână. O să citesc una dintre poeziile lui stranii, statice, neîntâmplătoare (peste ani, dacă nu eu, altcineva se va întreba ce-am vrut să zic cu acel „neîntâmplătoare”, va părea  o găselniță prostească ori una profundă - una dintre prețiozitățile mele).

Dickționar: neîntâmplătoare = în care nimic nu se întâmplă (pentru că așa am eu chef).

***

Mă aștept să mă număr printre puținii (cei cinci!) români care nu leșină erotic la auzul știrii despre o nouă producție cărtăresciană. A-l citi pe Cărtărescu în Jurnal îmi dă o greu suportabilă stare de stânjeneală. Omul e prea descoperit. Și asta o spun eu, un devorator de jurnale! Nu pot să nu mă-ntreb cum conviețuiește Cărtărescu cu el însuși fără să se spargă? Fără să se rupă.

E ca atunci când evit să privesc un bărbat care doarme într-un mod neglijent, dizgrațios = cu picioarele păroase scoase de sub învelitoare sau cu gura deschisă, horcăind pierdut în lumea viselor. Vise porcești, de bărbat. Vise ce put a dorințe groase și a scurgeri seminale.

Car que faire à INEU au moins que l’on ne plante?

Din această semiobscuritate cvasi-cotidiană, ar urma să se nască, în oarecare chinuri, însăși iarna. Pseudo-noaptea asta cenușie din plină zi este canalul vaginal prin care fătul iarnă iese din trupul făcătoarei sale.

Salcia, încărunțită blond, mult chelită, luminează solar - cu ultimele frunze rămase agățate de ramurile ce curg. “Moare” frumos. Căci nu moare, de fapt. Își permite să se dea în acest mic spectacol ritualic, ușor patetic, de o veselie atent dramatizată, bine stăpânită…

Up you dike

Simți ca explodezi cum ai scrie, imediat ce termini o carte nemaipomenit de bună, dar constați cu tristețe că din mișcarea degetelor pe taste nu iese mai nimic din ceea ce ai fi vrut să spui și te temi că ceea ce vei spune nu va fi suficient, nu va reflecta decât o părticică din valoarea reală a cărții.

Sunt la curent cu faptul că există gusturi și gusturi. Însă a nu-ți plăcea la nebunie Updike (cu Fugi, Rabbit) și a-i acorda - de exemplu - numai o stea sau două pe acest web autosuficient și plin de consumatori compulsivi de cărți nou apărute frizează prostul gust.

Dacă nu ai citit încă Updike, dar ești la zi cu cititul tuturor aparițiilor (inclusiv cu reeditările) seriei Anansi, se cheamă că încă ești un neînțărcat al lecturii. Și, mai mult, rămânând la fel de obsedat de a fi primul care înhață tot ce iese (consumabil, căci nu te văd citind Cioran sau Montaigne) pe porțile editurilor, ai toate șansele să ratezi cărțile mari și să te înfrupți în mare măsură doar din scriituri mediocre.

N-am să intru în amănunte despre această indubitabilă capodoperă. E și imposibil. Romanul va vorbi pentru sine, deîndată ce vei începe să-l citești. Îți promit ca încă de la primele 50 de pagini îți vei da seama că am avut dreptate! A nu-ți plăcea Rabbit nu e o chestiune de gust, e o chestiune de prost-gust.

Când vine primăvara?

 Primăvara se instalează cu adevărat în luna aprilie - suplă și austeră, ieșită din iarnă cu o siluetă impecabilă, capricioasă, buze groase, decolorate. Florile se desfac, oportuniste, când nici nu te uiți la ele, profitând de șirul ăsta de zile calde, mană cerească, și ca mâine-s scuturate toate, cum duse sunt narcisele, prea curând, desfăcute larg sunt lalelele, parfumat - liliacul, deja înflorit înspre vârful arbustului.

Eu găsesc că-i prea devreme pentru toate astea, dar primăvara, ca anotimp intermediar, de trecere, recunoscut ca atare mai mult dintr-o pornire romantică decât pragmatică, nu excelează niciodată prin precizie, nici prin punctualitate. Nu de puține ori, uită sau renunță să mai vină, lăsând mai mult spațiu verii sau unui anotimp incert, fără nume.

Primăvara nu e un sezon tranșant, cu opinii ferme. Ea pune doar bazele - le poate și nărui. N-o poți nici ignora. Însă nu i se poate nega talentul de a trece, uneori, neobservată. Îmboldește semințele să încolțească și apoi pleacă. Primăvară duplicitară și mofturoasă! O prințesă măritată târziu.

Vara e târfa! Te privește direct în ochi, îți susține privirea. Te dezgolește. Te sfidează. Ți se dăruiește. E a ta și a multor altora. E într-un singur fel și nimeni nu-i poate contesta ușurătatea. Pudicii nu o suportă (pentru că-i obligă să se despoaie, să se spele des). Or, morala se păstrează cu băi puține...

Un trup prea spălat, prea mângâiat, are dorințe.

Te simt

O simt când se apropie și-o urăsc: iarna! Copacii tunși chilug de primele brume, de vânt. Sfîrșitului ciclului vegetativ.

Urăsc fularele, aburii, căciulile sub care îți vine să te tot scarpini, ca ludovicii pe sub perucă.

Harry & Meghan

Harry Windsor, (sper: fost) duce de Sussex, este un “demn” urmaș al - din nefericire - dezaxatei sale mame.

La Deal

Ieșire până mai târziu, la Deal.

De-aș fi ieșit cu o fată, căreia să-i fi prezentat o coastă adamică de deal și s-o fi condus, la finalul serii, acasă la ea, în mod cert n-aș fi tremurat așa de nerăbdarea de a o părăsi pentru confortul canapelei sau al patului. Dar, la vârsta asta, discuții pe întuneric, în mașină, fără băutură, acrit de berea dată pe gât prea-n grabă, însetat de apă și cu stomacul acid, nu mai practic! Și-mi pare, cinstit vorbind, rău!

Cioran, Silogismele amărăciunii: „Subtilitatea o întâlnim la femei. Osândite la pudoare, trebuie să-și ascundă dorințele și să mintă: minciuna e o formă de talent, în timp ce respectarea <adevărului> se însoțește cu o grosolănie greoaie...”

Mi-e și groază, dar am și nevoie de oameni! Nu mai știu cum să fiu în preajma lor.

Aș fi putut anunța, subit: nu-s destul de beat pentru discuția asta - plec acasă. De multe ori, îmi place doar să gândesc ideile. Îmi vin în minte sau îmi sunt spuse, după care vreau - iarăși - niște timp (pentru mine) ca să le gândesc (=internalizez).

În urma experienței de aseară, simt nevoia coborârii unui scut - să mă retrag în spatele său, o distanță, o fâșie Gaza a liniștii, a nevorbirii.

Eu & Liiceanu

Nu sunt în total de acord cu GL în tot ce scrie, dar procentul acordului “frizează” binișor 80%. Ceea ce e suficient.

Așteptasem un dram de liniște - în acel iulie (2020) - de la cartea de ricoșat gânduri a lui Liiceanu. Mă vârâsem în ea ca-n începutul adevăratei vacanțe.

Citesc G. Liiceanu - în general - cu nesaț. Mă simt bine, citindu-l. E prețios, cum îl știm, maniac al sensurilor și cam ațos, dar mă poate și încânta. Un bun însoțitor, peste vară.

Mă instalez în vorba lui domoală, rostită apăsat și cu patimă, aridă - pe alocuri. Mă simt așezat, citindu-l; mă simt părtașul său, intim cu el, un fel de prieten neștiut.

La Liiceanu, mă întorc mereu cu nerăbdare și drag. Mă dau în vânt după bârfele dumisale docte, cu personaje de seamă. Timbrul molcom, indignarea sobră. 

La finele acestei lecturi - senzație ce întotdeauna dă seamă, post-factum, despre o lectură cu miez - simt o absență anxiogenă și nevoia reîntoarcerii.

Drumul egal...*

 Oriunde ai deschide cartea, literatură de zile mari, literatură de așternut viața peste ea. Aș citi la nesfârșit o asemenea orânduire de litere, chiar dacă litania asta molcomă, valsândă, n-ar conduce către nici o intrigă, nici un deznodământ.

„Străzile se răreau, lenevind de duminică, și soarele bătea altfel, stăruitor și anevoios, în vitrinele pline de praf și-n obloanele trase. Doar spre amiază, în colțul străzii, grupuri mici înnegreau trotuarul, erau adventiștii. Mă uitam la ei cu lăcomie ațâțată, dar pe chipul lor, sătul și tihnit, nu surprindeam semnul aparte. Porțile se trânteau tot mai rar și-n liniște își răspundeau, din curți tot mai departe, cocoșii. Încet, tăcerea stătută începea dintr-o dată iar să alunece și numai eu o simțeam cum se scurge mereu, uniform măsurată de țăcănitul din antreu al pendulei.”

*Gabriela Adameșteanu - Drumul egal al fiecărei zile, Polirom, 2015

Notații fără rost

 Vine ploaia, se-ndoaie salcia, preventiv. Am ținut toată ziua geamurile larg deschise. Și becul aprins. Am citit destul de mult din deșertica lucrare romanescă a lui Enquist. Am chiulit și chiar ațipit.

Cu muzica-n urechi, aproape orice oraș (românesc) se face futabil.

Muzica îmi inactualizează realitatea, deposedând-o de obișnuitele granițe. De asemenea, fie îmi conferă puteri sporite, nebănuite în starea de tăcere, fie, bovaric - cum am mai zis, mă face să-mi imaginez că le am.

Iar acum, aș putea pune dop. Să bag degetul pe gât ca să iasă - dar ăsta nu-s eu.

E. Cioran, Caiete, 1965 (Humanitas): „Sunt uitat, și o merit. Există o limită în apatie. Nu mai cunosc decât două plăceri, nu mai am decât două preocupări: să citesc și să mănânc. Un animal-cititor, un dobitoc priponit în terfeloage.”

Oameni mici, cu ceva putere

 Unii șefi, de-o anumită speță, își invidiază angajații pentru libertatea lor (de exemplu, aceea de a putea pleca acasă fix când se împlinesc cele 8-9 ore legale). Nu-i dificil să simți frisoanele temerilor unui șef. De-ar fi după ei, ar interzice - probabil - inclusiv weekendurile, ca zile libere (pe care ei - din cauza anxietăților de nestăpânit ce-i cutreieră, anxietăți despre care mă doare, metaforic, în cur: nu-s eu terapeutul lor - le trăiesc cu gândul la muncă ori răspunzând de-a-npicioarelea la telefon). Mi-a fost dat să le simt invidia asta, nefericirea lor de mici oameni ai puterii, foarte mici...

Am scris mai sus „a putea pleca acasă” - subliniind „a putea”. Explic: nu e fiindcă nu li se permite, nu e că, periodic, șefii lor i-ar aduna într-o sală mare, cu apă plată gratis, la jumate, și i-ar „școlariza” despre cum ar fi mai potrivit să rămână ei neclintiți pe corabie, chiar și după ce soarele se scufundă la apus. Nu! Totul este în mintea lor. Toate piedicile anti-fericire. Ceea ce nu-s ei capabili să facă, curajul care lor le lipsește, spaima că fără acea funcție ar redeveni niște zerouri - pe toate astea le proiectează psihotic asupra subalternilor, invidiindu-le ăstora din urmă (adică, propriilor subalterni!) viața, nonșalanța, jemenfoutism-ul (dar nu și salariile, situate cu mult sub ale lor).

C.G. Jung: „…cine e înțelept, nu e lacom de putere. Are puterea doar acela care nu o exercită.”