Oriunde ai deschide cartea, literatură de zile mari, literatură de așternut viața peste ea. Aș citi la nesfârșit o asemenea orânduire de litere, chiar dacă litania asta molcomă, valsândă, n-ar conduce către nici o intrigă, nici un deznodământ.
„Străzile se răreau, lenevind de duminică, și soarele bătea altfel, stăruitor și anevoios, în vitrinele pline de praf și-n obloanele trase. Doar spre amiază, în colțul străzii, grupuri mici înnegreau trotuarul, erau adventiștii. Mă uitam la ei cu lăcomie ațâțată, dar pe chipul lor, sătul și tihnit, nu surprindeam semnul aparte. Porțile se trânteau tot mai rar și-n liniște își răspundeau, din curți tot mai departe, cocoșii. Încet, tăcerea stătută începea dintr-o dată iar să alunece și numai eu o simțeam cum se scurge mereu, uniform măsurată de țăcănitul din antreu al pendulei.”
*Gabriela Adameșteanu - Drumul egal al fiecărei zile, Polirom, 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu