Unii șefi, de-o anumită speță, își invidiază angajații pentru libertatea lor (de exemplu, aceea de a putea pleca acasă fix când se împlinesc cele 8-9 ore legale). Nu-i dificil să simți frisoanele temerilor unui șef. De-ar fi după ei, ar interzice - probabil - inclusiv weekendurile, ca zile libere (pe care ei - din cauza anxietăților de nestăpânit ce-i cutreieră, anxietăți despre care mă doare, metaforic, în cur: nu-s eu terapeutul lor - le trăiesc cu gândul la muncă ori răspunzând de-a-npicioarelea la telefon). Mi-a fost dat să le simt invidia asta, nefericirea lor de mici oameni ai puterii, foarte mici...
Am scris mai sus „a putea pleca acasă” - subliniind „a putea”. Explic: nu e fiindcă nu li se permite, nu e că, periodic, șefii lor i-ar aduna într-o sală mare, cu apă plată gratis, la jumate, și i-ar „școlariza” despre cum ar fi mai potrivit să rămână ei neclintiți pe corabie, chiar și după ce soarele se scufundă la apus. Nu! Totul este în mintea lor. Toate piedicile anti-fericire. Ceea ce nu-s ei capabili să facă, curajul care lor le lipsește, spaima că fără acea funcție ar redeveni niște zerouri - pe toate astea le proiectează psihotic asupra subalternilor, invidiindu-le ăstora din urmă (adică, propriilor subalterni!) viața, nonșalanța, jemenfoutism-ul (dar nu și salariile, situate cu mult sub ale lor).
C.G. Jung: „…cine e înțelept, nu e lacom de putere. Are puterea doar acela care nu o exercită.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu