Lanul gândirii magice

Deși citim în Anul gândirii magice o carte despre doliu, inteligența copleșitoare a autoarei conferă o tonalitate de oțel “vocii” de povestitoare a lui Joan Didion (așadar, în ciuda așteptărilor lacrimogene). Autocompătimirea leșios-lirică este evitată cu o pedantă grijă. Tentația gândirii magice, însă, nu...

Asta, pe lângă înclinația omenească înspre morbid, te determină - ca cititor - să aștepți (să tânjești) în continuare alte și alte detalii despre durerea pierderii; te surprinzi dorindu-ți ca spovedania lui Didion să nu se mai sfârșească.

Ca Anne Gisleson în Iscoditorii, dar înaintea ei, Didion se apropie de sursa suferinței făcând ocoluri concentrice - o spirală precaută a rememorării. Precaută, și ca să nu doară prea tare, dar și ca să nu încheie prea curând construcția altarului memoriei. Durata este văzută aici ca un cuvenit omagiu.

Fiind o intelectuală, trăind mult timp în vecinătatea “artei nepieritoare”, pentru a învăța “cum se suferă”, odată rămasă singură, lui Joan Didion nu-i rămâne decât să facă apel la referințe livrești. Oscilează între expunerea sentimentelor, emoțiilor (care-i pare indecentă) și apelul - poate exagerat - la citate din cărți (chemate să vorbească în numele ei).

Rezultă un eseu memorialistic frumos și scrâșnit scris, unde lacrimile sunt disimulate, cum am pomenit, prin recursul la citate (chiar autocitări), la frazele scurte, eliptice, oțelite, parcă neșlefuite, la repetițiile mantrice, ce aproape că se preschimbă în rugăciuni. Chinuitoarea neputință de a se ruga...

Cartea, una dintre cele mai bune despre doliu (dintre puținele „demne”: A. Cohen - Le livre de ma mère, R. Barthes - Journal de deuil, M. Mihăieș - Despre doliu, A. Gisleson - Iscoditorii etc) nu beneficiază de cea mai “dreaptă” traducere. Traducătoarea a comis, pe alocuri, un fel de românească ușor englezită (atât ca lexic, cât și ca topică a frazei).

Harța de a denunța cu stil

Lectura ca duș rece. Pe mine m-au distrat umorul și verva contelui german von Schönburg. Pe alții, cei vizați de el în carte - și pe lipitorile lor snoabe -, probabil că nu îi va amuza la fel. 

Pe jalnicii salivanți ai “dezvoltării personale” îi va face poate să roșească de jena de a se crede/de a aspira (la) mai mult (și mai sus) decât sunt ei de fapt. Pe marii carieriști care trăiesc pentru locul de muncă & care-și “mituiesc” copiii cu cadouri destinate să țină locul afecțiunii și Prezenței.

Una peste alta, tonic - dar de-ar încăpea cartea asta pe mâinile celor care-i fac “obiectul”. Viermunculii nemulțumirii și ai progresului incontinent, nemulțumiții (obsedați de onoruri) cărora li se ia uneori darul etc.

______________

*Alexander von Schönburg - Arta de a renunța cu stil, sau mai puțin înseamnă mai mult, Baroque Books

Exorcisme

 „Nu știu dacă există cruzime mai mare ca a copiilor” - Radu Găvan, Exorcizat

Și mie îmi e frică de ei. Sunt imprevizibili, nu știi când te poți trezi cu o piatră-n cap ori un pumn aplicat inghinal.

Același spor îndoielnic - la citirea romanului lui R. Găvan. Departe de a spune că nu mă atrage, e bun!, departe de a mă scandaliza, cum - ca strategie de maketing - apare scris pe a patra copertă. Cert este că mă încarcă, iar unele „mărturisiri” sunt greu de suportat, din cauza directeții și, mai ales, a cantității de adevăr pe care-l conțin.

Frisonant la cartea asta e și că R.G. pare să fi trăit nemijlocit situațiile terifiante pe care le relatează. Fie că i s-au întâmplat, fie că a asistat ca martor la unele. Într-atât sunt de veridice. Și exact asta le face insuportabile!

Exorcizat funcționează ca un catharsis grecesc pentru cititorul care se lasă absorbit de el. Te cutremură și de te descarcă, te fascinează și te indignează. Te îmbie, deopotrivă, să-l imiți și să-l respingi.

Niște săptămâni oriunde

 „Ce s-a întâmplat cu dorința de a pleca de acasă, inclusiv pentru a nu mai fi găsit o vreme, de a dispărea, de a rătăci, de a evada? Și de unde vanitatea (...) de a crede că ce faci tu interesează, și-ncă în timp real, pe alții?”

Marius Chivu - Trei săptămâni în Himalaya, Ed. Humanitas 

Înțelept & molar

 „Devii înțelept și moral când nu mai ai cu ce” - Radu Paraschivescu, Requiem pentru tata.

Devii, deci, „înțelept și moral” când nu mai poți. Am tot scris asta, folosindu-mă de diverse cuvinte, topici și sintaxe. Nici măcar n-am scris-o sau zis-o eu primul.

E o strânsă legătură între neputință și morala rigid-conservatoare (neputința de a-ți mai îndeplini niște dorințe stringente).

Requiem pentru fata (care n-am fost).

Uitate

 Sunt tot mai puține cărțile care îmi plac.

Ajunsesem la un impas cu lecturile mele, înainte de Paște. Niciodată noptiera n-a fost atât de plină (sufocată) de stiva de cărți (pe care a și trebuit să o împart în două stive mai mici, ca să evit prăbușirea). Cauza: începusem prea multe cărți grele și prea multe tomuri masive! Cărțile-lubrifiant (eseistică, proză scurtă, romane de mică întindere sau lesne de parcurs - ca Noi a lui David Nicholls), care în cazul meu funcționează ca parafina pentru schiuri, lipseau cu desăvârșire de la îndemâna mea.

Am luat la citit Cartea de nisip (Borges), cu care mă aflu (împotmolit) la jumătatea ei, taman acolo unde prozele se comprimă, obscure. Textele au un tâlc „și mai adânc” decât în prima jumătate a volumului! 

De peste un an mă regalez cu Analiza viselor a lui C.G. Jung, în ritmul aproximativ de o sesiune sau două pe zi de lectură (capitolele cărții sunt sesiunile de dezbateri, de fapt). Analiza... este genul de carte care îți urnește mintea, desfrânează fluxul ideatic, tentația polemică, dorința de a afla mai mult, senzația (uneori înșelătoare) că știi mai multe despre tine însuți și te trimite direct la foaia de scris. Versurile lui Ivănescu, selectate de Al. Cistelecan pentru Humanitas - nu citiți niciodată Borges și Ivănescu în paralel, vi se va învârti creierul în sens invers, ca un cub Rubik, cu scrâșnete!

Ce a mers, până la un punct, fără noduri a fost Jurnalul unei fete greu de mulțumit (Jeni Acterian). Tobă de carte, femeia asta! Totuși, când am început să mă prind în legătură cu sensul titlului, ritmul mi-a încetinit. Până la oprire. Dar i-am atins și cărții ăsteia jumătatea! Din pudoare, din exces de rațiune, Jeni Acterian nu reușește să-și înadreze emoțional mal de vivre-ul. Însă suferința ei este cât se poate de concretă (și, deocamdată, fără obiect). Intuiesc că pricina e solitudinea, iar a singurătății pricină este unicitatea personalității lui Jeni, altfelitatea ei printre mulții tineri cunoscuți, colegi de generație cu ea sau cu frații săi. Unicul cu care rezonează (dar care o cam ignoră, consumat de abisul propriu) este Emil Cioran. Mai am o bănuială: tânjea după dragostea împărtășită. Înclinația ei către mizantropie aș presupne că ar fi fost mult diminuată de explozia spontană a unei iubiri împărtășite. Or, până atunci, preferă să se „consoleze”, disprețuind deschis mediocritatea celor de vârsta sa și a profesorilor (cu excepția lui Nae Ionescu, de care suspectez că era îndrăgostită).

Am făcut imprudența să dau cep și Patologiilor excesului de Marc Valeur, Jean Claude Matysiak, încălcând astfel regula de aur: o singură carte de psihologie citită în paralel cu altele.

Mai citesc, sporadic: Ioan-Paul al II-lea, În mâinile Domnului. Însemnări personale 1962 - 2003. Și, zilnic: Eseuri de îndrăgostit, Alain de Botton - nu e chiar o carte epocală, cum au lăsat să se înțeleagă niște intelectuali, peste ale căror opinii mai dau uneori prin presa culturală. Există, în carte, fragmente bune de citat în întregime și fragmente aride, cu substantive fabricate din infinitive, bune de exersat săritura în lungime. Pur și simplu, ochiul și mintea n-au câteodată pe ce anume să se oprească pentru o gândire tihnită. Abstracțiuni cretoase, îndulcite cu ceva ficțiune ce face volumul, în ansamblul său, digerabil. Mi-a trecut prin cap inclusiv gândul abandonului. Partea în care iubirea începe să se deșire este de la o poștă cea mai interesantă. Într-o seară, dând peste ea, mi-a pus pe fugă somnul ce mă toropise! Imposibilitatea iubirii cu de-a sila e tratată cu un realism neîndurător, însă tonic.

Ca urmare, am hotărât că așa nu se mai poate. În weekend, am smuls din raft Raymond Carver - Despre ce vorbim când vorbim despre iubire și-am isprăvit-o în câteva ore. Apoi, urmând un sfat (sau o recomandare) pe care eu însumi l-am notat pe acest blog acum câțiva ani, am trecut la o culegere de nuvele marca Henry James - Desenul din covor (BPT, 1986). Orice impas de lectură poate fi surmontat cu o scriere (sau mai multe) de-a lui H. James. Chiar citeam și subscriam, recent, la părerea tranșantă a unuia dintre biografii americani ai lui James: orice rateu literar al lui H. James este superior multor succese ale altor scriitori celebri.

https://masa-pustie.blogspot.com/2016/05/placuta-povara-lecturii.html

Ani

 Yasmina Reza - „În unele zile, când mă trezesc, vârsta îmi sare la gât.”

Saroyan - arta de a spune o poveste

Cândva, am pomenit despre istorisirile evreiești - cât de limpede-s scrise și ce tâlcuri ascunse sau vizibile pot avea!

Poveștile armenilor nu-s mai prejos! Dovada stă într-însăși selecția asta din opera inepuizabilului Saroyan.

Încă de la primele rânduri, deși scrie cât se poate de modern, se remarcă însușirea excepțională a scriitorului de a păstra o anumită conexiune cu modul tradițional de a povesti al strămoșilor săi.

•••

Tânărul neînfricat de la trapezul zburător…, William Saroyan//ed. Litera, 2017

Camilo José Cela

O carte fabuloasă a cărei lectură o amân prostește de ani de zile!

Romanul ăsta, ca zumzetul și forfota unui stup, este străbătut de o ironie metalică al cărei gust pe unii (unele) ar putea să-i supere ca și când le-ar fi direct adresată. Asta-mi place să-mi închipui: cum niște inși care se încăpățânează să citească (deși nu pricep mare lucru din cărți) se simt deranjați de atitudinea dizolvantă a autorului.

Romanul este inclasabil. Vecin, probabil, cu Daniil Harms, cu Bruno Schulz și cu suprarealiștii - dar cu un plus de rigoare și deșteptăciune; fără acele gratuități lingvistico-imagistice, comise de dadaiști și suprarealiști doar ca să epateze.

“Stupul” mi-a retrezit curata bucurie a lecturii. N-am simțit că aș fi fost condus înspre nisipurile mișcătoare și cleioase ale vreunei viziuni ideologice (ca, recent, cu Llosa ori cu R. Piglia), amestecată ticălos cu ficțiunea și cu talentul autorului pentru a face cartea, dacă nu mai digerabilă, atunci mai căutată, mai generatoare de sentimente snoabe în cititor.

Drame personale, decizii de viață stupide ce se întorc contra omului, jocuri serioase ce sfârșesc prost - asta vreau să citesc în beletristică. Nu despre colonialism. Nu despre efectele inegalitare ale capitalismului.

Vreau (să citesc) autori care să fie vizibil convinși că omul este cel care își “face” soarta. Îmi repugnă cei care le pun pe toate (relele) pe seama mediului și a nedreptății sociale.

Pe când mă credeam împotmolit în lecturi “așa și așa”, iată-mă tonifiat cu C.J. Cela…

Cel mai iubit dintre pământeni*, vol. 3

Cu toate că dragoste e, nimic nu e (în spatele ei ori în urma ei). Dragostea e ca ochiul unui ciclon. Ceea ce se învârtejește în jurul ochiului are implicații mai mari decât însuși ochiul. Iubirea antrenează în furia ei mai mult decât poate duce și mai mult decât ea însăși semnifică.

Pare să susțină Marin Preda - și înclin să fiu de acord cu el - că tentația dezastrului stă pitită în chiar condiția noastră. Dramele personale le întrec pe cele istorice și, în mod cert, pe cele de ordin ideologic. Pace sau război, comunism sau liberalism, omul suferă cumplit din dragoste, autoamăgit ori dezamăgit de semeni. În cele mai multe rânduri, cu voia sa.

____________

* Marin Preda - Cel mai iubit dintre pământeni, ed. Jurnalul național

Marele experiment*

N-am ce să adaug de la mine ca să fac să arate mai bine decât arată deja o colecție de povestiri de cinci stele. Totul e dozat până-n pragul perfecțiunii - dialoguri, adâncimea caracterelor. Un hohot mut de râs și o satisfacție abia ascunsă par să fi pus stăpânire pe autor cât timp a scris despre acești ghinioniști sărmani cu duhul.

Eugenides este unul dintre alter ego-urile mele americane (alături de P. Roth, Updike și alți câțiva). 

Moderat incorect politic, sarcastic și, deci, destul de incomod, ireverențios - probabil din cauza asta stârnește Eugenides (ca și Roth) o anumită respingere (reținere) printre cititorii americani timorați de poliția gândirii.

—————

*Jeffrey Eugenides, Marele experiment, Polirom, 2018

O carte

 „O carte trebuie citită și apoi aruncată; e inutil să vorbești despre ea, s-o rezumi și să o comentezi. La ce bun să-i cântărești calitățile și defectele? Dacă e bună, o încorporezi substanței tale; dacă e rea, va fi fost cauza unei pierderi de timp. Atâta și nimic mai mult. De ce să reflectezi la nesfârșit la ce ai citit?” (Cioran, Caiete)

Schade & Freude

 „Tristețea duce la pălăvrăgeală. La orice altă stare din care nu putem ieși, inclusiv bucuria. (Deși, la drept vorbind, nu poate exista bucurie permanentă, pe când tristețea se permanentizează lesne și aproape automat.) Bucuria excesivă și durabilă e mai aproape de nebunie decât tristețea cea mai adâncă. Căci aceasta din urmă se justifică prin reflecție și chiar prin simpla observație, pe când cealaltă ține de delir. Este imposibil să fim veseli prin simplu fapt de a trăi; e normal să fim triști de cum deschidem ochii (...).” (Cioran, Caiete)

Dărăburiri

 Ochi verzi, cum numai unii arabi, metisați cu sclavi europeni, pot să aibă. Vorba dulce. Teroristul uman. Familist, își iubeste neamul, sânge din sângele lui.

Vreau în Israel! Mă simt chemat acolo. De ziduri, de măslini, de chipuri. Vreau să cunosc neamul semit la el acasă. Să mă-nchin (în sinea mea).

Fascinat de faptul că evreii sunt posibili. Vreau să-i văd trăind, minute din viața lor, în țara lor recâștigată cu atâtea sacrificii. Recâștigată în fiecare zi, de când statul a fost fondat.

Femeile-cal, cu 40+ la picior, nas drept, degete lungi, picioare de 1,50 m. Copite, coamă.

Orizont - Patrick Modiano

Acest Modiano, atât de potrivit lecturii pe timp de iarnă, când ziua abia se mai deosebește de noapte sau vara, pe caniculă, când visul pătrunde în realitatea cleioasă a zilei!

Citiți Modiano! Cărți scrise undeva între insolație și vis. Cărți ce par rodul unei afecțiuni melancolice provocată de insolație, vis și o stare ce precede leșinul. Romanul semiconștient, senzorial.

in memoriam - alș & vremurile bune...

 Alte câteva intervenții alș-iste de pe acest blog (o să aduc aici și fragmente din comentariile altora din aceeași discuție, pentru context) - s-a întâmplat pe 26 iunie 2010.

vitalie spunea...

cu referire la Eichmann, vezi ultimul film al lui Haneke, cel premiat la Cannes anul trecut: "Das weisse Band - Eine deutsche Kindergeschichte"... e despre copilaria unora ca Eichmann, despre solul din care si-au alimentat acestia radacinile...

als spunea...

'das weisse band' NU este 'despre copilaria unora ca Eichmann, despre solul din care si-au alimentat acestia radacinile...'!

asta a declarat haneke (mi se pare), dar nu tbuie luat de bun ce spune un artist - & mai ales haneke ;)

povestea (100% fictiva) este o proiectie in trecut + o parabola dspr Rau IN GENERAL; cred k tbuie sa avem mare grija sa nu reducem o opera artistik la un 'mesaj' care explica una & alta

cristians. spunea...

Da, și eu prefer să văd filmul respectiv ca pe o parabolă despre rău. E un gest struțesc să pretindem că răul apare doar în cadru instituționalizat, oricum. Ca și cum noi nu i-am fi purtători, ci eternul ”sistem” ne contagiază. Bineînțeles, noi, până la ”molipsire”, suntem puri și diafani.

Pare-se că și A. Gorzo în cronica lui a zăbovit la cheia asta ideologică de interpretare, a cochetat cu ea. Iar Anca Grădinariu, tânăra speranță, a scris așa: ”filmul austriacului Michael Haneke, este un portret al unei comunităţi unde cruzimea e cotidiană, răul banal şi violenţa latentă.” Eu aș ocoli articolul nehotărât unei, în ton cu propunerea lui alș, și aș scrie că este portretul oricărei comunități... Al comunității. (...) Societatea a aderat dintotdeauna în felul descris în film ”la structurile de putere”.

als spunea...

mda, este vechea idee pioasa - & 'rousseau-oasa' ;P, alimentatoare de nesfirsite corectitudini politice & alte blablauri - cum k omul se naste bun, dar societatea il corupe...

VAX

Anonim spunea...

La fel eu sper să nu cădeți în extrema cealaltă, domnule ALS, propăvăduită de envy-romentaliști cum că omenirea e tot ce poate fi mai rău în universul ăsta.

/rs

cristians. spunea...

Radu, doar știm că alș nu e nici pe departe eco-leftist. Nu se pune problema, deci. :)

Environmentaliștii și behaviouriștii cred în bon sauvage-ul contimporan. Și mai cred că societatea e maștera, coana aia rea care ispitește și maculează. Crima fiind, desigur, o expresie de factură filozofică, un protest, o mântuire. :) Trebuind să-i înțelegem, deci, pe cremenali, pentru că ei au comis-o împinși într-acolo de mediul ostil. De bogăția caselor clasei mijlocii, de Moș Crăciunu sărăcăcios sau absent, de râsetele colegilor de clasă, de abundența acneei.

als spunea...

cum bine spuneti - va multumesc pt precizari

k sa pun si mai multe paie pe foc: eu zic k ecologismul este un fascism aplicat naturii ;P

vitalie sprinceana spunea...

cred ca problema environmentalistilor, behavioristilor, roussseau-istilor si altor isti nu e neaparat grauntele de adevar ce-l comporta, ci seductia reductionista (de a exiplica TOTUL pornind de la teoria lor). e un adevar ca, sa luam crimele, mediul social, conceput ca situatie (experimentele lui Zimbardo, Milgram, Ash, Darley si altii) ori ca constrangeri structurale (saracia, inegalitatile economice mostenite) ori ca construct influenteaza comportamentul, la fel de adevarat ca si anumite tendinte/datumuri fiziologice, dar e un neadevar sa pretinzi ca construiesti o explicatie totala pornind exclusiv de la un singur punct...sper ca condamnam, in discutia asta, variantele reductioniste ale teoriilor/ideologiilor in cauza, nu formele lor moderate si valabile.

Nabokov*

Pentru cele câteva povestiri pe care eu, unul, nu le-am înțeles, nici prea gustat, n-o să scad scorul întregii cărți la 4 stele din 5. E posibil să nu fi fost eu îndeajuns de atent ori să fie ele prea deștepte pentru mine (n-ar fi prima dată).

Foarte plăcută și solicitantă călătoria asta prin imaginația și harul lui Nabokov, preț de 700 de pagini! Dacă dăm puțin la o parte vălul ficțional al prozelor, cartea asta poate fi parcursă binișor și ca o fragmentată și infidelă autobiografie.

Nu spun că narațiunile adunate în acest volum ar fi inspirate direct din viața autorului, dar după câteva zeci citite, ajungi să-l “vezi” pe Nabokov dincolo de ele, cu cinismul lui verde, cu frustrările lui, cu nostalgia lui nestinsă pentru Rusia (copilăriei și a primei tinereți) — cea lăsată în urmă și definitiv înstrăinată, chipul ei și firea oamenilor schimonosite de experimentul comunist.

Mai “vezi” printre rânduri și un scriitor suportabil de infatuat, copleșitor, superior, suveran absolut al tehnicii de a depăna, de a împleti & încâlci mici istorii, de a-și reaminti, de a născoci sau reînvia din memorie caractere.

_____

*Povestirile lui Vladimir Nabokov, Polirom, 2009

Urme

 Se face tot mai târziu, scrisă de Antonio Tabucchi e alcătuită, fără nici un dubiu, din momente și fragmente frumoase, pe care, totuși, mintea mea, refuză să le „lege” lin între ele. Mintea mea a refuzat să danseze cum i-a cântat cartea asta.

Căutându-și iubita rătăcită, personajul lui Tabucchi a găsit sensul vieții.

„(...)ce minune-i fundul tău, e tot numai zâmbet, nu-i tragic niciodată.”

Inconfundabilul zgomot îndepărtat al tunetului. Un murmur profund. Un răget încă estompat. O bolboroseală a mațelor cerului.

Proust (În căutarea...) - „Întotdeauna luăm hotărâri definitive în funcție de o stare de spirit ce nu e menită să dureze.”

 Visez că fac parte dintr-o guerrilla cu prăjituri. Casă conspirativă. Pândă, ascundere.

Tabucchi - „Anumite hoteluri sunt ciudate: ți se pare că personajele celebre care l-au frecventat și-au lăsat acolo nefericirea, iar cine a ales, ca mine, să dispară, preferă nefericirea anonimă, lăsată de anonimi ca el, care au frecventat aceeași cameră și și-au privit chipul anonim în aceeași oglindă pătată de deasupra chiuvetei.”

 Actele necomise, amânate, se întorc împotriva noastră în ziua în care nu le mai așteptăm, când picotim cu vigilența-n cui.

În mintea lui Cioran

 Cioran se cunoștea pe sine ca-n palmă, ceea ce nu-l ajuta, personal, decât la emite aceste verdicte de o precizie amuțitoare. Nu-i servea la nimic altceva (la a se ajuta pe sine, de exemplu) capacitatea asta uluitoare de a pătrunde cu mintea până-n cauza ultimă a lucrurilor.

„Acasă, plictis ucigător. Ar trebui să ies. Dar mi-e frică s-o fac, mi-e frică de toate punctele acestei lumi, de lumea însăși - mi-e frică de indiferența mea.” (Caiete)

Totuși, mi se pare că, aici, Cioran se minte puțin. Ucigașă pentru el (dar și muză) era atracția/fascinație față de lume (și viață - ca să fie clișeul complet). Nu indiferența te îngrijorează când cântărești opțiunea de a ieși în lume. Nu indiferența ta, în orice caz, ci a lumii pentru tine.

Durerea de a-i surprinde pe ceilalți văzându-și de viață, de a-ți evalua invizibilitatea în ochii lor care nu te mai caută, nu te măsoară, nu sunt interesați să te capteze pe retina lor, eventual să te placă, să vrea să fie cu tine ori în preajma ta.

Asta e adevărata dramă a unui solitar. Solitarul care nu se poate lipsi de prezența, chiar distantă, a celorlalți.

Ne alintăm, arătându-ne îngrijorați sau temători de „indiferența” noastră față de lume. Indiferența ei este cea care ne doare, ne frământă, ne provoacă anxietate (oare să ies, oare voi fi remarcat, mă va „alege” cineva din priviri, oare nu voi vedea pe cineva de care, după aia, nu mă voi mai putea dezlipi decât rupând din mine?).

Timpuri noi

 „Privind toate acele femei cu ochelari care băteau cifre la mașină, m-a copleșit, insuportabil, urâtul. Pe lângă ele, curvele din strada Saint-Denis, din imediata vecinătate, par niște răsfățate ale soartei. Cum e posibil să condamni o ființă umană să stea opt ore zilnic în fața unei mașini de scris.” (Cioran, Caiete)