Megalomania persecuției

 Să citesc ceva cu iz religios, caut Laur și încep să întorc paginile. Îl citesc cu circumspecție, pregătit să-l abandonez la primul derapaj ce m-ar contraria.

Mi se parecă aud un ciripit molcom, afară, printre gemetele muribunde ale mașinilor, dar nu mă opresc din scrijelit (zgomotul peniței pe hârtia aspră).

„Căderea adamică” în căcat. Căcatul primordial. Cele 7 căcate capitale. Unul dintre capitale este Bucureștiul.

Zorii cenușii, răcoarea și relativa liniște a cartierului. Zgomot de uși trântite în tăcere, încruntarea gurilor pungite.

În crucea nopții, eu - gândul cuiva. Câtă melancolie în această megalomanie...

Dezamăgit de toți și de toate, hotărâsem să nu mai cresc

 Îmi amintesc de canapeaua aia galben-pestriță din „casa cealaltă”, spațiul sacru în care eu mă muram în așteptarea unei maturizări care nu mai venea.

Nici măcar nu-s sigur că existase vreo așteptare a maturizării sau o inventez eu acum.

M-am grăbit scriind - așa se întâmplă când asociezi liber, notezi vrute și nevrute, ideal ar fi să nu presupui, ci să-ți amintești fapte brute, să lași interpretarea pentru mai târziu, nu să te autosabotezi împotmolindu-te în analize premature, aduse în prim-plan înainte de a-ți fi dus la capăt rememorarea.

Așadar, nu era vorba de nici o așteptare de a deveni un adult. Credeam că am stabilit mai devreme că aveam oroare de a deveni adult, nu pentru că m-aș fi temut (ca acum) de bătrânețe ori de moarte, mă temeam de ceea ce doar bănuiam că însemna să fiu adult - seriozitate, responsabilități casnice. Îmi imaginam că-i musai să câștig mai mult, ca să fiu primit în rândul adulților, altfel cum mi-aș fi putut plăti membership-ul?

N-aveam bani, n-aveam o meserie acătării, mă țineam coadă dupa părinți, trecut binișor de 25 de primăveri.

Dezamăgit de toți și de toate, hotărâsem să nu mai cresc. Nu fusese o decizie luată conștient, cu capul pe umeri, ci un fel de înghețare reflexă a timpului psihic.

De unde și furia mea, când îmi veneau prietenii în vizită. Deseori, mă trezeau din somn sau soseau când prânzeam și, cum eram zgârcit cu mâncarea (niciodată nu părea destulă), nu voiam s-o împart cu ei, dar o împărțeam, până la urmă, le cedam bucăturile ce mi s-ar fi cuvenit mie.

Mă întrerupeau de la ce? Din somnul meu depresiv, îndelung, din fiecare după-amiază - căci de multe ori când mă gândesc la anii aceia, nu știu exact care ani, am impresia că dormeam în continuu, că i-am dormit pe toți, cu unele treziri scurte și neplăcute.

În tot cazul, somnul era o constantă a acelor ani obscuri, a acelei veri neîntrerupte, ani adunați acum într-un ghem de nedescâlcit pentru mine.

Uitarea

 Uitarea nu necesită întreținere, uitarea, vorba lui danpuric: doar este. Autosuficientă. Un vid. Ranchiuna se cultivă prin vorbe grele și rele. Nimic concret. Ceva de genul - „uite și la ăștia”. Unde pronumele „ăștia” conține în el toată respingerea, intoleranța, hotărârea de a perpetua neînțelegerea.

Albia neînțelegerii trebuie periodic dragată, decolmatată, ca să i se redea adâncimea, să rămână adâncă, de netrecut. Există un standard al adâncimii care o face de nestrăbătut, nu permite aruncarea vreunui pod peste ea, prea mult material, mari costuri de construcție. Numai picioarele podului ăluia cât de înalte ar trebui să fie pentru a-l susține!

Urme

 Se face tot mai târziu, scrisă de Antonio Tabucchi e alcătuită, fără nici un dubiu, din momente și fragmente frumoase, pe care, totuși, mintea mea, refuză să le „lege” lin între ele. Mintea mea a refuzat să danseze cum i-a cântat cartea asta.

Căutându-și iubita rătăcită, personajul lui Tabucchi a găsit sensul vieții.

„(...)ce minune-i fundul tău, e tot numai zâmbet, nu-i tragic niciodată.”

Inconfundabilul zgomot îndepărtat al tunetului. Un murmur profund. Un răget încă estompat. O bolboroseală a mațelor cerului.

Proust (În căutarea...) - „Întotdeauna luăm hotărâri definitive în funcție de o stare de spirit ce nu e menită să dureze.”

 Visez că fac parte dintr-o guerrilla cu prăjituri. Casă conspirativă. Pândă, ascundere.

Tabucchi - „Anumite hoteluri sunt ciudate: ți se pare că personajele celebre care l-au frecventat și-au lăsat acolo nefericirea, iar cine a ales, ca mine, să dispară, preferă nefericirea anonimă, lăsată de anonimi ca el, care au frecventat aceeași cameră și și-au privit chipul anonim în aceeași oglindă pătată de deasupra chiuvetei.”

 Actele necomise, amânate, se întorc împotriva noastră în ziua în care nu le mai așteptăm, când picotim cu vigilența-n cui.

Dimineți de vineri

 În unele dimineți de vineri, mă trezesc dinainte „pregătit” pentru o zi de căcat și tocmai anticiparea asta e cea care sfârșește prin a mă influența, a-mi altera starea, chiar de nu sunt întrunite condițiile unei zile proaste. Chiar dacă ziua proastă întârzie să se arate & să se desfășoare. Și rămân așa, gata tensionat, în așteptarea zilei de căcat.

Cioran // „Cred că am definit anxietatea ca o memorie a viitorului. Într-adevăr, anxiosul e cel care își amintește, care vede, ba nu, care a văzut ceea ce i se poate întâmpla.”

Clei

 Îmi surprind gesturi mai lente, ai putea spune - cumpănite, dar nu sunt așa. Sunt lent, fiindcă îmi stă gândul în altă parte. Semnele coborârii lente în depresiune. Prin vise, trezirea la realitate. Gânduri despre care nici măcar nu-s sigur că circulă, poate nu-mi călătoresc, dar îmi ocupă psihicul, nu urnesc nimic, nu poartă substanțe active, o soluție = nule. Măcinare-n gol, moara nu (mai) are semințe, dar continuă să se învârtească.

Armăsarul nopții

 Cumplită noapte, cu „vedenii” și false amintiri, destinate să mă tortureze. Filmul cu „verișoara” trupeșă, care nu există în realitate - nu știu să fi avut de-a face, printre neamuri, cu o ființă ca asta - îmi trimite o duzină de fotografii în care ea e, progresiv, tot mai goală, golită de haine.

Masa aceea lungă, ca dintr-o somptuoasă sală de ședințe, dar instalată undeva în aer liber, la care ea citește, vopsită bicolor, blond-roșcat, cu șuvițe ce se suprapun și se amestecă neglijent, top negru, transparent, brațe solide, prelungi. Se însuflețește și se mișcă numai când o privesc. Din fericire, nu-mi aruncă nici măcar o ocheadă, or - astfel îmi pot și eu spune că n-a fost decât o rămășiță de film.

Spectre, cum îmi place să le denumesc, apariții (nu premoniții). Vise de ruperea inimii, certuri devastatoare cu mama, fără vreun câștig. Spatele gol, verișoara, pielea albă, topul din dantelă neagră, inadecvare.

Cercul fără centru

 Mă întreb - cu toate că știu deja - dacă nu cumva prefăcătoria e dominanta lumii ăsteia, alături de răutatea înnăscută, ostilitatea, competitivitatea maniacală, sărită de pe fix - ucigașă a eului pur. Prefăcătoria-i grețoasă, mai ales atunci când plusează, depășind cerințele acceptabile ale conviețuirii sociale.

Simulăm empatie, regret, nostalgie. Simulăm că împărtășim cu tot prostul bucuriile sale, evenimentele „aparte” ale vieții sale patetice. Cu cât sunt, ori îi percepem, pe ceilalți mai sus-puși (rodul închipuirii noastre, piedestalul nemeritat pe care i-am așezat), cu cât suntem mai torturați de teama de a fi respinși de „cercurile” la care tânjim, cu atât mai mult ne scremem să ne prefacem mai bine.

Există culmi ale prefăcătoriei (precum aia necerută, aia venită din propria noastră inițiativă spăimoasă, cum că ei ne vor exila din grup imediat ce nu mai „facem frumos”) care, odată atinse, transformă toată treaba asta într-un ceva comic-amar.

Dăm shutdown inteligenței proprii, autoexigenței, nu cumva să părem mai deștepți decât „cercul”; dăm dreptate oricărei opinii mediocre, ne amorțim spiritul critic & ne întunecăm voit mintea, ca să nu ne întoarcă spatele niște neica-nimeni (pe care, de-am fi fost mai puternici lăuntric, n-am fi dat doi bani) - nu ne putem privi la lumină în oglinda conștiinței...

Într-o stare de inconștiență autoimpusă, omul mănâncă o groază de căcat - numai pentru a face și el parte dintr-un „cerc”. Cercul fără centru.

What's up, doc?

 Whatsapp a devenit un mediu propice pentru scursuri. Ce n-a mai încăput pe FB s-a mutat pe Wsapp, în speranța că acolo va găsi o tribună mai potrivită. SMS-ul a devenit un lux (niciodată pe deplin adoptat sau agreat în Românica) - e select, selectiv, aproape „elitist”. Oamenii fini își scriu sms-suri. Wsapp a fost cucerit de cei care nu mai au răbdare și simt nevoia să deverseze neascultați de nimeni. Dialogul surzilor: multă larmă, pe care nimeni n-o distinge, dar toată lumea își vede nestingherită de vorbărie, scopul fiind acela de a dovedi „urme de activitate”, nu contează ce faci, ce spui, important e să încerci să umpli vidul.

SMS îți scrie cineva care chiar are ce să-ți spună. Ceilalți sunt masați cu toții pe Wsapp, la îngrămădeală. Wsapp e surogatul grupului. Este simularea apropierii - și, de aia, Wsapp e o prelungire sau un extaz sec al Facebook, al Instagram.

Amin

 Într-un vis, ce nu era al meu, am fost Amin. Pace, împăcare, postire. Iertare. Îndurare. Am fost binecuvântare trupească.

*

Nu am avut vreodată un interes pentru asiatice. Asia Mică, da. Orientul mijlociu, da. Mediterana, da. Și fetele dealului - mugurele, frunza, foșnetul. Fete cu nume masculine. Murdăria, praful, sudoarea.

Alternez calmul și îndemnurile la rațiune cu exemple personale de frenezie. Nevroticii „clasici” ca mine sunt primii (care le intuiesc, dar sunt și) cuprinși de tulburările veacului.

Familia de sub unghii

 Am părăsit solul de scoici, nisip, praf, m-am agățat cu unghii negre de oameni, semeni, colegi, o ștergem la jumătate, o putem șterge și la litru dacă vrei, ciocolată neagră, amară, fără nici un cub de zahăr, carte după carte, legate între ele ca țigările, mucul și țigara cea nouă din pachet, cilindric perfectă, bine îndesată cu tutun.

Apă & pământ în gură, pe limbă, sub unghii, mizerie organică, nu vrei s-o speli de acolo, nu vrei să se ducă, o porți ca pe-o decorație, amuletă protectoare luată de acasă, îți porți familia sub unghiile cu care te-ai agățat de ea pe când voia să te trimită departe, și m-a trimis, ca să fac o școală mai bună, e spre binele tău, după care s-au mirat...

Reînnoiesc jurămintele părinților, apă & pământ. Pași, mai mulți pași, alți pași, nasu-n cărți, mirosul de vanilie al cărților RAO așteptând să le citesc, le-am și pus pe lista publică ce mă obligă, toată lumea-i cu ochii pe ea. Viața ta, expusă la câteva răzuiri de loz distanță.

Telefonul a sunat îndelung

 Măgarul de împrumut își face convorbirea telefonică din fiecare seară. Iese pe balcon, să i se audă mai bine trompeta. E vocea lui. Socotesc că vorbește atât de mult (și tare) la telefon ca să-și evite partenera dolofană cu chip de bufniță căreia i-au căzut penele din jurul ciocului.

Când zâmbește, ciocul i se ivește și ea capătă cea mai tâmpă privire.

Cineva încearcă să mă sune pe fix, dar nu răspund, un număr de Germania - trimisesem un email și ăla voia să discutăm. Mie nu-mi plac - și mă feresc de ele - discuțiile la telefon, fără suport scriptic. Adevărul este că, de fapt, încerc să nu mă implic, poate trece, poate dispare situația, dar n-o să dispară, doar se amână și va reizbucni cu o oarece forță, încercându-și calea către final.

Situațiile sunt create și amplificate de oameni, de neglijență, de anxietatea lor, de carierismul lor psihopat.

Înțeleg mult mai bine despre ce e vorba dintr-un text scris, chiar de e prost scris. Ca urmare, n-am răspuns.

Situațiilor nu le place să se mențină mult timp în viață. Își joacă actul și apoi se duc să dispară în cimitirul situațiilor.

Muncă idioată. Ani pierduți.

Telefonul sună îndelung, cu mare nesimțire. Insistă neamțul. Nemții insistă. E rolul lor pe pământ. Insistența, persistența.

Vecinul de împrumut - glasul răgetului de măgar. Țigări multe. Iar ea e soprana ascultată de nimeni, care mătură după ce artiștii părăsesc scena. Soprana sălii goale, cântând la mătură.

Fiind băiet, tramvai cutreieram

 Fiind băiat de la țară, cutreieram și păduri, și - mai ales - tufișuri de sânger, porumbar, corn, alergam din te miri ce motiv, dar odată ajuns în municipiu, n-am putut înțelege actul de a alerga după un tramvai (chiar riscându-ți viața), nici traversarea pe roșu.

Senzația că e vară. Senzația că ceva scapă traducerii, discurile de vinil, ordonate și cuminți în raftul lor special, îmi dau senzația că-i vară. Ascult mai puțină muzică decât acum trei ani, acum doi ani, ceva anume mă stârnea pe atunci în mod deosebit și mă trimitea nesmintit înspre muzică, cumpăram discuri într-o stare febrilă și le ascultam pe loc.

Soarele intră înapoi în nori, norii-s cenușii, groși, pufoși, neserioși - de dragul aliterației. Copacii - goi, cărțile se citesc singure, ești cu totul în afara controlului meu.

De fiecare dată când scot un vinil vechi dintre celelalte, mii de particule se desprind din el și zboară umplând atmosfera camerei de zi. Din el, din coperta lui. De fiecare dată, un vinil scos e mai subțire. Mai puțină melodie în șanțurile lui.

Nopți albe în Ineu

 Paranoia. Receptivitatea mea exagerată la ceea ce ni se năzare a fi o insultă.

Eu nu conspir, nu coc planuri de răzbunare. Imaginația e cu totul altceva (acolo bat, mutilez, ucid), nu iese nimic concret de acolo. Chiar și atunci când iese, e în defavoarea mea - complet irațional, dezlânat, prăpăstios.

Să fac nopți albe, cu capu-n mâini, cu stiloul în gură, scriind în neștire, să am ce alege și elimina apoi, dar dacă îmi țin capu-n mâini cu ce țin stiloul? Cu gura!

Ce-aș avea de scris? Nu știu. Scene. Dialoguri. Pete de acid. Pivnița mirosurilor de-o viață.

Despărțiri - François-Henri Désérable*

 „El a mai spus: <<Despărțirea este mai rea decât moartea, este doliul pe care îl ții după o persoană aflată încă în viață, pe care ceilalți o vor putea vedea, auzi, mirosi și atinge.>>”

 „Și ce este viața”, a spus Vasco, „dacă te gândești o clipă la asta?” Mici bucurii efemere, dominate de tristeți insondabile. Și totuși, continuăm să mergem la birou, și să salutăm colegii, și să râdem la glumele lor, continuăm să jucăm comedia fericirii, când de fapt purtăm o mască pe piele, nu tot timpul, dar în majoritatea timpului, nu toți oamenii, ci majoritatea oamenilor, o mască care ne este o a doua piele, zâmbitoare și veselă, peste cealaltă, desfigurată de durere. 

*François-Henri Désérable - Stăpânul și cuceritorul meu, Humanitas, 2022

Praga dintre ani

 Trecând iluzoriul „prag dintre ani”, nimic nu se schimbă. Cel mai concret (palpabil?) amănunt ce se modifică este cronologia = vârsta (ambele-și văd implacabil de drum). Un an în plus e adăugat - intrăm în anul acela, lăsăm în urmă anul în care eram cu un an mai tineri, îl părăsim.

Alt lucru concret și, de data asta, în mod sigur schimbat, este calendarul de pe birou (perete), din telefon etc.

S-a cimentat obiceiul ăsta al luării unor decizii radicale de anul nou, ce vine tot din spaima de moarte. „Marile decizii”, tatuate pe conștiință cu ocazia vreunui eveniment convențional, sunt inspirate de cine știe ce pățanii legate de sănătate (grăsime) sau, un loc aparte, de cele amoroase. De varii suferințe...

Fragil

 Într-o oarece măsură, mă echilibrez, notând pentru mine tot soiul de meschinării, lucruri neînsemnate, despre care vorbim cu toții zilnic, dar pe care n-am vrea să le găsim în paginile cărților pe care le citim, fiind prea, cică, banale pentru a merita să fie povestite și altora (fără talent - eu n-am talent de povestaș). 

Eu sunt un epigramist fără epigrame, un comedian fără show, mânuiesc fragmente, pastile, formule, construiesc episoade efemere, plastice, „lumea” le apreciază sau nu. Nu toți își dau seama că-s insuflate de diverse furii și nemulțumiri de-ale mele, de atingerea capătului răbdării. Nu de o fire frivolă și jemenfoutistă, cum - poate - bănuiește majoritatea.

Inspirate, insuflate, motorizate de frustrări, de nevoia imediată & impetuoasă (or, aproape tot ce suferă de imediatețe este și infantil) de a lua în râs, de a batjocori, relativizând, contestând, dizolvând situații sau gesturi din cale-afară de solemne. Solemnitatea (a mea, a altora) mă face să râd. Puține altele mă mai fac să râd.

Carne încălzită la soare

 Brandy - parfum de trup femeiesc care n-a cunoscut încă parfumul. Miros de carne încălzită la soare.

Ne întrecem în trafic ca proștii - teatrul de luptă ce ne-a mai rămas. Părul desfăcut, uitătura mirat-încruntat-nătângă, graba de a ajunge undeva, oriunde. De a ajunge într-un loc de unde am putea porni mai departe, pe drumuri diferite.

Toate astea, doar în mintea unuia dintre noi, fiecare cu proiecțiile sau cu izolarea lui mută.

Silueta înnegrită de penumbra serii, părul vâlvoi, privirea scurtă, mioapă. Zadarnică imaginație, zadarnic sughiț al inimii.

Trup bine săpunit - n-a apucat să-și pună secrețiile-n mișcare: sudoare, sucurile excitației, lacrimi.

Te vânez în trafic, îți arăt muie, nici o reacție, n-ai nici o idee despre asta. Te orbesc cu farurile.

Brandy - parfum de bucă rotunjită, lipit-așezată pe un pervaz. Contemplează strada, n-o vede, ignorându-i vânzoleala, ce vede e numai un curent, un șuvoi uman, pietroaie, mișcare incontinentă, ezitare, totul difuz. Contemplarea asta îi îmbălsămează pielea cu aroma despre care cred - acum - că-i una de copil, de copilă neatinsă.

Nu înțeleg de ce atâția scriitori (adevărați) simt compulsia de a relata un fapt sau un gând pe zeci de pagini, interminabil! Ce vrei, de fapt? Să te exprimi, să expui ceva, să mărturisești sau să umpli, editorial-comercial, golul unei cărți?

Am făcut un vis

 Am visat Locul - în urma unui mare cutremur. Clădirile nu erau afectate. Înspăimântător și oarecum „original” era că solul crăpase și lăsa să se zărească în adâncuri - văi largi, prăpăstii în mișcare, până de curând subterane, acum scoase la lumină. Peste tot, zăpada.

Eu îmi călăream bicicleta, plimbare fără țintă, încercând să evit crevasele. Mă opresc în buza uneia, țintuit de cântecul ei de sirenă - un ecou al lumii de deasupra, convertit într-o melodie venită parcă din altă lume: tristă, frumoasă, sinistră.

Și sânii ei - deși în creștere - grei, cărnoși, nărăvași, în căutarea formei definitive. Păreau să fi adormit în timp ce-și căutau forma la care să se oprească din dezvoltare. Reprezentarea dorinței inconștiente de a mă molipsi din nou de tinerețe?

Ponderosa

 O uitătură furioasă, o privire caldă, fixă, tulbure, ochi-invitație, ochi-privire, ochi-scut, ochi ce nu se închid la iubire. Buze strânse, buze roșii, buze eliberate prin sărut. Fiecare an, peste cei 40, își are o greutate specifică.

Superficial, plutesc peste toate: lucruri & fapte. Mai superficial decât de obicei, adică. Sigur că e o apărare, o prevenție. Dar citesc, gândesc, mă indignez. Nu sparg gheața, mă strecor rareori pe sub ea, asigurându-mă că o păstrez cât de intactă se poate, în aceste condiții.