Într-o oarece măsură, mă echilibrez, notând pentru mine tot soiul de meschinării, lucruri neînsemnate, despre care vorbim cu toții zilnic, dar pe care n-am vrea să le găsim în paginile cărților pe care le citim, fiind prea, cică, banale pentru a merita să fie povestite și altora (fără talent - eu n-am talent de povestaș).
Eu sunt un epigramist fără epigrame, un comedian fără show, mânuiesc fragmente, pastile, formule, construiesc episoade efemere, plastice, „lumea” le apreciază sau nu. Nu toți își dau seama că-s insuflate de diverse furii și nemulțumiri de-ale mele, de atingerea capătului răbdării. Nu de o fire frivolă și jemenfoutistă, cum - poate - bănuiește majoritatea.
Inspirate, insuflate, motorizate de frustrări, de nevoia imediată & impetuoasă (or, aproape tot ce suferă de imediatețe este și infantil) de a lua în râs, de a batjocori, relativizând, contestând, dizolvând situații sau gesturi din cale-afară de solemne. Solemnitatea (a mea, a altora) mă face să râd. Puține altele mă mai fac să râd.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu