vineri, 31 decembrie 2010

Ceai Nou fericit!

Anul ăsta am dat multă atenție simțurilor. Sună bine, dar e înșelător, pentru că nu este simțire fără interpretare...după cum se va vedea în rîndurile următoare.

Întîi, ceaiul. Iubim ceaiul pe masa-pustie, fiecare în felul său și cu ceva gusturi comune. Nu știu dacă-l iubeam așa tare în diminețile în care micul-dejun însemna infuzie de tei+pîine+margarină+gem, dar acum o zi fără ceai e incompletă. Chiar, nu-i ceaiul negru un motiv foarte bun să te trezești dimineața?

Cel mai recent am descoperit TESS, care mi-a cucerit mai întîi ochii cu desenele de pe cutii. Apoi, simțul umorului cu legătura dintre denumire și ingrediente. Nu în cele din urmă, mi-au invadat mirosul și gustul. Au gust bun, așa cum ceaiurile trebuie să aibă - nu a sirop de fructe, nu a apă fiartă cu iarbă, nu a zahăr. Ci fix a ce scrie pe cutie. Favoritul iernii este Glory - se pare că nu numai al nostru, ci și al unor experți din Rusia și de aiurea. E ceai de băut dimineața cînd simți că lumea întreagă s-a înghesuit în capul tău, sau după-amiaza cînd te cuprinde lenea, sau seara stînd sub plapumă. E ceaiul sezonului, fără să urle Portocale+scorțișoară sau Vin fiert. Pentru noi, e artă într-o ceașcă.



Cît despre ocazia festivă, vă urăm ceai nou fericit, adică să descoperiți despre voi și despre lume lucruri pe care nu le credeați (hm, în sensul bun, sper).
--------

poze de pe site-ul Tess și de aici.

joi, 30 decembrie 2010

Dialogul muților

 
Piața Domului - Timișoara, 2009

În foto zărim o monumentală frântură din zisa Piață a Unirii din Timișoara, căci nu mai e demult „a Domului”. Multe piețe din țară au fost, în ultimii 40 de ani,  poreclite, răstălmăcite, falsificate, deși se bucuraseră înainte vreme de nume cât se poate de potrivite, neaoșe, înainte vreme. De regulă, în Transilvania și-n Banat, piața principală a orașului era de comun și larg acord denumită Piața Mare. Însă noi manifestăm un complex nevindecat în legătură cu Unirea noastră (cum care Unire? ambele!). Se vede cât de „siguri” suntem de spiritul ei și cât de „convinși” că am făcut-o (și-am păstrat-o) așa cum se cuvenea. 

Cum nici un oraș mai răsărit nu a rămas fără un liceu, o stradă, un patetic parc, o unitate de pompieri „Mihai Eminescu” (destoinic pompier, poetul), tot astfel, obligatoriu, dăm peste câte o „Unirii” pretutindeni. Firavă unirea aia, am senzația, căreia îi trebuie atâtea proptele ideologice și propagandistice, altoite fără rod de-a lungul și de-al latul Carpaților. Toponime devenite, prin răsfolosire și prin nedreptățirea altora (poate și mai meritorii), de-o găunoșenie sforăitoare, de-o ostentație dubioasă! Patrușoptul, Cuza și poeții naționaliști împânzesc țara („Al. I. Cuza” e universitatea de stat din Iași, de ce să nu-i fie și aia de Poliție din București omonimă? De ce nu am avea, ca nerozii, două mari universități cu același nume? Lasă că „Asachi” e universitate privată. Ei, „privații”, au fost mai inspirați. Decidenților ieșeni li s-o fi isprăvit inspirația odată cu pagina din manual care-l proslăvește pe imaculatul Domn Cuza, victima „monstruoasei coaliții”, uitând premeditat că la Iași a ființat prima instituție de învățământ superior din Moldova - Academia Mihăileană, inaugurată de domnitorul Mihail Sturdza! Principala universitate ieșeană s-ar fi putut intitula, în mod fericit, fie M. Sturdza, fie G. Asachi). Localități „Avram Iancu” - cât mai aproape de granița cu Ungaria, dar nu numai; e plină harta României de ele, ca dovadă (a relei voințe sau) a lipsei crase de imaginație toponimică. Desigur, asta e și bățoșenia sau provocarea ultimă a curajosului care se apucă să latre tardiv de dincolo de gardul istoriei.

Inclusiv în orașul meu natal, undeva prin vestul țării, liceul a căpătat, heirupist și pe negândite, denumirea de „Mihai Viteazul”. Și s-a ales cu un bust al marelui oltean unificator, acesta părând că vorbește la sceptru în chip de microfon... Dar prelatului Sava Brancovici - o personalitate cu adevărat însemnată pentru regiunea în care trăiesc, și pentru spiritualitatea românească în ansamblu - ce hibă i-or fi găsit? Într-un târziu, memoria martirului ortodox Sava Brancovici a fost omagiată, totuși: Școala de Arte și Meserii a fost botezată cu numele său ilustru - nedreptățit, după cum constatăm, chiar și postum. Ca să primească și-o uliță, mai e de așteptat. Am impresia că obsesia angoasantă de a le „arăta” maghiarilor (din păcate, jalnic, prin sporirea inflației busturilor dezvelite și-a onomasticii tocite) că noiamfostprimii și în veci stăpâni nu era cu totul străină de valul respectiv de decebal-traianizare și pașoptizare stradală.

Opinia mea este că străzile locului trebuie în primul rând să primească apelative în acord cu tradițiile și specificul locului, nu după mofturile pseudo-naționaliste ale comuniștilor și, ulterior, ale urmașilor lor, politruci democratici postrevoluționari. Atâtea „Republicii” din atâtea orășele ar fi frumos să redevină „Strada Mare”! Sună mai omenește, mai firesc, mai cald. Și, până la urmă, de când e republica, la români, prilej de mândrie? Din acel decembrie de tristă amintire, când a fost impusă cu argumentul tancurilor sovietice? Câți timișoreni credeți că v-ar da întâlnire în P-ța Victoriei în loc de Operei? Câți clujeni știu că „la Matei Corvin”, altădată Piața Regele Matia, figurează în scripte (a câta oară?) drept Piața Unirii? Poate doar cei din primăria municipiului. Nimeni nu-i spune așa! Etc, etc.
 
Later edit: am eliminat din text „trimiterea” la București (oricum, nu aceasta era miza). Dar cu titlul am nimerit-o rău de tot...

sâmbătă, 25 decembrie 2010

The (quiet) American

M-am învățat bine să trag cu ochiul la cronicile lui Andrei Gorzo abia după ce văd un film, despre care fie știu, fie suspectez că ar scrie (a scris) mai sus numitul. Nu altfel am procedat și cu The American, regizat de Anton Corbijn. Am mai notat-o în varii forme: cred că e destul de trist să fii de meserie spectator de filme (și nu numai de plăcere), din moment ce riști să te trezești atât de uscat sufletește (atunci când vine vremea să scrii recenzia) de la excesul de cadre vizionate. ALȘ a negat într-un rând, cu ocazia unui comentariu pe masa_pustie, că s-ar fi aflat vreodată în primejdia de a se desensibiliza, de care fac eu vorbire, și-l credem pe cuvânt. A. Gorzo, însă - și asta se petrece de ani buni! - mă tem că n-a scăpat basma curată, s-a ales cu sechele...

Pesemne că devii foarte cusurgiu cu timpul, din rațiuni de cantitate mai ales, nu zic nu. Așa se întâmplă și cu cititorul de cărți - profesionistul sau pasionatul, obsedatul. Stă în legea firii să te imunizezi de la un punct încolo. Chiar și emotivitatea estetică își are pragurile ei maximale. Odată atinse, orbim, asurzim, ne stafidim. Sau, nu puțini, ne înăcrim. Prefer să reduc volumul lecturilor, prefer să văd mai puțin filme, acordându-le tuturor mai mult răgaz să se așeze, să îmi intre în măduvă, decât să-mi pierd naivitatea de astăzi, bucuria pură (prostească să fi fost, cui îi pasă?!), plăcerea intensă cu care am plonjat, de exemplu, într-o peliculă ca The American. N-am căutat nici o referință despre Corbijn înainte de film și n-am consumat pe nemestecate un vraf de întâmpinări critice, special ca să evit intrarea în poveste cu părerile deja schițate, prejudecate. Și bine am făcut!

Unde mai pui că Anca Grădinariu, care compune și acum „de parcă toată vigoarea i-ar fi fost suptă cu pompa de vid” (un citat care i se aplică, extras chiar din textul domniei sale), își începe expunerea critică prin a face o aluzie foarte străvezie chiar la „noul val” cinematografic românesc, o glumiță cum că filmul lui Corbijn (prea ostentativ european, pasămite! - noa, drace, trebuie să am grijă de-aci încolo, când merg prin SUA, să nu îmi trădez prea țipător europenitatea) s-ar fi putut, la o adică, inspira din „stilul” minimalist al regizorilor români în vogă, dar și din Le samouraï al lui Melville, cu fascinant-glacialul Alain Delon (trimiterile la Le samouraï nu le contestă nimeni, și cred că-s chiar asumate de regizor). Firește, minimalismul e patent mioritic de pe-acuma... Iar veșnicia s-a născut la țară.

Ni se pare „nouă”, celor doldora de filmografie, că The American amintește de un Melville? Gata: ne și construim întreaga pledoarie pe calapodul ăsta strâmt. Din care noua realizare iese, bineînțeles, șifonată: păi, vai, nu seamănă ca două picături de apă cu Melville! A. Gorzo știe cu exactitate ce trebuie și ce nu trebuie să facă, să comită, un anumit personaj-tip (tot așa, în locul lui T. Capote să fi fost, el ar fi creat mai cu miez în a doua parte a vieții). Unde are voie să greșească personajul-tip, în ce măsură îi este permis să „cedeze” sentimental. Iar dacă nu corespunde, îl rejectează fără regrete. Abaterile - strict sancționate. A se respecta cotele!

Vă sfătuiesc să nu primiți nici un... sfat anterior întâlnirii cu filmul ăsta - cu toate că intenționasem să concep, la rându-mi, o minicronică. Delectați-vă cu el fără a vă lăsa influențați de mine sau de umorile seci țâșnite din, probabil, handicapul emoțional al „profesioniștilor”. Confruntați-vă pe urmă senzațiile proprii cu opiniile  highbrow, înșirate reducționist de triștii specialiști. Unii dintre noi, am impresia, au văzut cu totul altceva.

Mi-a reînviat, totuși, speranța într-o critică mai puțin teribilistă calda receptare: Un film deosebit - The American, Cristina Zaharia. Și observația de bun simț, tratată pe larg în articol, a autoarei la „jocul din priviri” al lui Clooney (pregătisem și eu niște notițe, dar nu le mai transcriu aici, în legătură cu această performanță facială - care m-a izbit din start și de pe urma căreia nu mi-am „revenit” nici până-n prezent: să poți citi pe chipul său, de exemplu, clipa precisă în care fata îi cade dragă). Apreciez și că dl. Gorzo admite, într-un  paragraf către final, că s-a delectat cu realizarea lui Corbjin (ce-o fi rămas delectabil din aceasta, odată astfel „demontată”, nu am idee) și că asistăm la „cinema adevărat”. Normal, mai zice el: un cinema prea „pretențios”, prea „rafinat”, prea „școlăresc”, dar cinema! Din articolul redactat de A. Grădinariu n-am reținut nimic pozitiv, pentru uz personal, în afară de ușoara indispoziție pe care mi-o inoculează câteodată lectura producțiilor sale jurnalistice.

Violante Placido
Un colțișor izolat de Italie, deasupra lumii, un pinten de colină de care stau agățate precar case de piatră. Multă liniște, adică liniște-tăcere, nu și pace; o avariție a mișcărilor ce deplasează văzul și toată atenția, le împinge să lunece - iscoditoare cum sunt - înspre mimică; splendide acorduri simple de pian, meticulozitate, meserie, stăpânire de sine, expresie, tensiune, cumpătare, frumusețe trupească, frumusețe; părăsește ecranul felul avid, răvășitor de credibil, cum ea îl soarbe din ochi, disperare - Americanul. Film noir. Ce s-ar fi ales de lumea asta dacă George Clooney ar fi rămas un actor de E.R.? Îngrozitoare pierdere! M-am rătăcit de bună voie sau m-am regăsit cu entuziasm și, alteori, cu molcom extaz în toate producțiile în care a fost distribuit (sau a ales să joace) ca protagonist în ultimii ani. În câțiva ani, poate chiar în trei (Michael Clayton, Up In The Air, The American), culmea unui deceniu în care actorul s-a rumenit bine în diverse roluri-antrenament, adorabilul George Clooney a devenit, a ajuns să fie - George Clooney.

De mână, spre Noul An

De ce tocmai Climbatize, pentru că te ia de departe, cu binișorul, cu toate că nu-s prea lămurit de când binișorul e menit să-ți dea și fiori pe șira spinării, te învăluie fără pressing, cu prelungi rășchirări de degete pe clape în intro, îți ajută redepănării făcutelor și nefăcutelor, râd & plâng dacă vreau, mă las purtat de mână, urmăresc ca pe-o călăuză gânguritul emis odată cu prima bătaie, te poți și răzgândi, ai tot timpul, până nu se insinuează trip-ul, până nu apucă să sufle vrăjitorul din cimpoiul cu care adună ca să-i fure toți copiii din cetate, după care nu mai există cale de întoarcere, om ești! Nici Nārāyana nu te mai izbăvește.

vineri, 24 decembrie 2010

Crăciun canicular

Găsesc că e oarecum hilar să ne ținem creștini, dar „simțul Crăciunului”, pătrunderea în atmosfera acestei sărbători să depindă, să fie condiționate atât de mult de câteva „simboluri” superficiale ca: zăpada (obligatorie!) de sezon, goana după daruri și culoarea roș-albă omniprezentă („obicei” inventat și internaționalizat de Coca-Cola). Nu părem a fi conștienți că, de fapt, în acest fel, în loc să trăim Crăciunul, îl consumăm! Foarte mărginiți și aroganți trebuie că suntem noi, cei de sorginte europeană, de-am ajuns să pretindem că „Crăciunul adevărat” poate fi numai cel sosit și petrecut în decorul standard, făcut după toate regulile marketingului: neauă, sanie cu un moș alb-roș, reni (?!). Ce să mai vorbesc de situația în care ar mai cădea și câțiva fulgi, vizibili pe fereastră, exact între orele de maximă audiență (atunci când ne regăsim cadourile pe sub brad), realmente ni s-ar înmuia genunchii de emoție!

Ar fi mai onest ca dependenții de zăpadă (unica în măsură să le deschidă ușile percepției pentru aerul de sărbătoare) să se grupeze într-o sectă aparte, numită a creștinilor climatici. Să se salute cu Adevărat a nins. Nu cu Hristos s-a născut - cum s-ar cădea.

Drept e că în pustiul palestinian al Bethlehemului ninge, de obicei, sufocant în această perioadă a anului. Precum a nins și cu peste 2000 de ani în urmă...

Bucuria mea de Crăciun e aerul ăsta năstrușnic, jucăuș, mângâietor cu obrajii mei înăspriți de o barbă de două zile. Sunt cele 15 grade Celsius și cerul limpede, cu nori de vreme bună.

vineri, 17 decembrie 2010

Copilării

Oricine are amintiri plăcute de cînd era copil. Mulți pot să-și îndulcească istoria doar pentru că mitul copilăriei fericite e atît de puternic...de viu, o dorință atît de persistentă încît schimbă trecutul. Dar oare nimeni nu-și amintește de uriașa neputință? De așteptarea infinită să crească mare? De senzațiile de părăsire care durau insuportabil de mult? De evenimente uriașe care provocau mai ales spaima? Și dacă nu, cum de nu? Care-i secretul pentru povestea unei copilării perfecte?

duminică, 12 decembrie 2010

Marea paradă

Căzuți în abisul concentraționar, acești intelectuali „răsăriteni” au devenit maeștrii noștri, ai intelectualilor occidentali. Maeștri adesea ignorați, calomniați, fiindcă intelectualii occidentali, care n-au trăit niciodată în comunismul real, se agățau cu înverșunare de fațada lui utopică.
Nazismul joacă cu cărțile pe față de la bun început. Comunismul își ascunde esența îndărătul utopiei. El îți îngăduie să-ți potolești setea de dominație sau de supunere sub chipul generozității și al dragostei de libertate; să ascunzi inegalitatea sub chipul egalitarismului, minciuna sub chipul sincerității. Totalitarismul cel mai eficace - deci singurul prezentabil -, cel mai durabil a fost acela care a săvârșit nu Răul în numele Răului, ci Răul în numele Binelui. Este și ceea ce îl face mai puțin scuzabil decât celălalt, căci duplicitatea i-a permis să abuzeze de milioane de oameni de treabă care au crezut în făgăduințele lui. Față de aceștia nu putem avea resentimente. Nu putem însă ierta acelora - lideri politici sau maeștri spirituali - care i-au înșelat cu bună-știință și care se străduiesc s-o facă și astăzi. Ei știau, iar invocarea bunelor intenții drept circumstanțe atenuante nu reprezintă nimic altceva decât prelungirea jocului utopic.

(Jean-François Revel - Marea paradă, Humanitas, 2002)

vineri, 10 decembrie 2010

J'ai fait un rêve

J'ai fait un rêve. Vecina de la trei se pișa bovin, din nou, cu un șuvoi puternic, hotărât. Era ca și cum s-ar fi deschis hăul din ea, hăul sub ea, iar urina i-ar fi părăsit trupul toată deodată! Aha, iată c-a uitat să tragă apa! Se mai întâmplă, deci. Înseamnă că astăzi nu vom auzi duetul de gemete, nu primește oaspeți, nu-i pasă dacă în zori, privind în buda îngălbenită, fața i se va pungi automat într-o grimasă de dezgust. Ce, nu-i pișatul ei? ba e al ei!

Ador să mă las îmbătat de muzica mea minimalistă - furtunile mele electrice sau biciuri de curent, cum le numea A. Să mă închipui dansând, să dansez chiar, să mă imaginez la masa de mixaj. Amețesc, repede transportat în transă. Muzica mea fidelă!

Visele sunt reale pentru cel care (le) visează, atâta timp cât el visează; tot atât de reale ca orice experiență din starea de veghe.

Pradă. Caligrafia cu pete vâscoase, apropiere, pe urmă, iarăși - prăbușire. Fiori, răceală, luăm distanță, neputința și deșertăciunea cuvintelor. Chinul potrivirii lor într-o sintaxă.

Salvador Dali - Girl's back, 1926
Voința. Vrerea. Dorința. Te vreau. Compact, sec, scurt. Nu știm dacă o vrea pentru acum sau o vrea în continuu, definitiv. Nu am putea prezice (da)că și mâine o va mai dori. Dar nu am convenit nici măcar dacă a vrea ăsta se referă la trup, la nevoia de a poseda numaidecât un trup, sau la a tânji pentru o viață întreagă lângă cineva, la sentimentul dureros al „incompletitudinii”, al neîmplinirii. - Vreau să vii înapoi în mine. Năzuința spre unu.

Vecina aspiră pofticioasă prin micul ei apartament de târfă.

Vecina vorbește la telefon, într-o franceză îndoielnică, accentuată ardelenește, cu chéri-ul ei lointain. Când se futea cu te miri cine de prin oraș, în lipsa lui, n-a avut nevoie de nu știu câte cuvinte. Onomatopeele îi erau suficiente. Dar ce voce de alintătură! Melodia asta în falset din vocea ei alterată. Tusea tabagică. Pașii grei prin casă. Fățărnicia cu care se pisicește, „conferind” cu amoureux-ul. Aseară, la fel.

Nici un zgomot de sus. Covoare turcești căptușesc podelele - imitație de lemn; călcâiele apăsătoare, de văcăriță, i se scufundă moale în plușul ieftin al covoarelor; nici un foșnet, nici un bum-bum. Nu-i vedem niciodată fața.

„Noaptea trecută, am visat că eram un fluture, și acum nu-mi mai e deloc limpede: sunt eu un om care a visat că era fluture sau un fluture care, poate, visează pentru o clipă că e om.” (Erich Fromm - Le langage oublié)

miercuri, 8 decembrie 2010

Despre întrebări

Heisenberg and Bohr and Einstein strike me as being like gifted retriever dogs. Off they go, not just for an afternoon, but for then years; they come back exhausted and triumphant and drop at your feet...A vole. It's a remarkable thing in its way, a vole - intricate, beautiful really, marvellous. But does it...Does it help? Does it move the matter on? 

When you ask a question that you'd actually like to know the answer to - what was there before the Big Bang, for instance, or what lies beyond the expanding universe, why does life has this inbuilt absurdity, this non  sequitur of death - they say that your question can't be answered, because the terms in which you've put it are logically unsound. What you must do, you see, is ask vole questions. Vole is - as we have agreed - the answer; so it follows that your questions must therefore all be vole-related.


Sebastian Faulks - Engleby

luni, 6 decembrie 2010

Armata celor 12 băbuțe

Am descoperit secretul somnului bun și îndestulător. Sigur că n-a fost floare la ureche, rezultatul obținându-l în urma unor îndelungi experimente de laborator, investigații, teste pe șobolani, pe castori, pe rațe mute, pe pisici livrești și pe licurici. Secretul este: culcatul devreme.

Mă întreb cum o fi arătat Tudor Vladimirescu în zorii aceia, cu ochii umflați de nesomn, urându-și „o dimineață excelentă” cu fârtații, asta cu puțin înainte ca dânșii să-l fi tăiat și - în loc să-l fi gătit, cum i-ar fi stat bine unui popor canibal - să-l arunce în fântâna părăsită.

Duminică, mbă..., Traian Băsescu s-a aflat într-o scurtă vizită, mbă, în Afganistan, ne anunță poticnit o brunetă pierdută pe pistele aeroportului în așteptarea președintelui nostru, al tuturor celor care nu l-am votat niciodată.

Când apăru femeia-care-citește-contoarele de apă, mă simții iarăși timorat, asediat, umilit. Mă surprinde așezat la masă, masa pusă, înghițit de ziare - așa-mi trebuie, nu? - mă asediază, fără să-și fi propus acest lucru câtă vreme îmi sunase la ușă, îmi ghicește cu ochi expert jena și-mi oferă „privilegiul” să-i citesc eu contoarele de data asta. I le citesc cu acuratețe maximă. Citesc și ce nu e interesant pentru ea: seria și anul de fabricație ale ceasurilor, un fragment de articol din ziarul care umple cu vârf găleata de gunoi, îi citesc cu intonație din Aldous Huxley, îi traduc pe loc un articol despre evoluția omului din Science & Avenir. Ea se proptește în prag și nu schițează un pas. Îmi amintesc cu un rest de demnitate că, deschizându-i ușa, îmi păruse că se face mică-mică - eul meu se zbătea să se umfle puțin, de unde aer, însă?

Globalizare. Ce se întâmplă atunci când două branduri sunt (ajung să fie) produsele aceluiași concern și, pe piață, chipurile, își fac concurență? Trista armată de vânători de gadget-uri, docilă consumatoare de trend-uri, cum se orientează în acest caz? Îi compătimesc.

Clădirile vechi nu sunt moarte. Trecându-le pe sub zidurile apăsătoare, le pot simți răsuflarea. O duhoare obosită ce conține în ea, însumate, ultimele horcăieli ale celor care au pierit între pereții lor.

vineri, 3 decembrie 2010

un moț de scaiete

După niște ani, mă las convins să stau față-n față cu casa în care am copilărit; arătându-mi-se în starea asta - împuținată,  implorândă, întinzându-și coastele fracturate, negre, spre un cer  albastru, desfrunzit, placid -, simt deîndată cum mi se înșurubează lin în inimă, culminând cu insomnia hiperlucidă din următoarea noapte, trebuința urgentă, nerodnică, de a ști cine sunt, unde mă aflu.

Casa
Din ziua reîntâlnirii cu pereții gălbui pătați îmbolnăviți de atâta apă sunt iarăși mic cât un moț de scaiete și-mi vine să alerg cu picioarele mele subțiri alunec pe luciul fotografiei undeva musai să fie o intrare alerg caraghios „ca o fată” mi se spune pe aleea încadrată decorativ de cele două șiruri de cărămizi înfipte în muchie de la fântână până la treptele casei beau o cană de apă rece cu gust de mușchi de piatră și tot vreau să-mi amintesc cum mă cheamă cine mă cheamă seara la masă la lecții la culcare pe când eu încă stau ascuns cufundat în te miri ce căpiță de fân în jgheabul pentru adăpat vitele întins pe sub umbrelele cu miros amar ale brusturilor și nu răspund mai amân primei strigări a numelui meu pe care nu mi-l pot aduce aminte acum cu casa ruinată în ochii mei mari și uimiți în vocea mea nestatornică ce îndrugă prostii neascultate în timp ce aparatul fotografiază docil dar în silă îmi vine s-o mângâi ca să-i treacă și să se-nalțe mare la loc mare îmbrățișez cioturile mare ca atunci când trăsnea năpraznic afară și ea ne primea semeață sigură pe sine sau ca atunci când ne-am trezit că se aprinsese hornul ardea funinginea și nici nu mai rețin cine urla mai tare de spaimă eu sau soră mea probabil că eu sora căuta comorile ascunse la rădăcina copacilor din curte unde mângâie mâna mea tulpini viguroase cresc la loc din cioturi așadar se pare că eu urlam mai abitir pe vocea întâi să vină vecinii la foc păi unde ar fi urmat să dormim noi la noapte?

Luam foi aspre de hârtie și o desenam stăruitor, casa, canonizându-i trăsăturile, firea: numărul și proporția ferestrelor, șirul de coloane din față, capitelurile, stucatura (câtă se mai păstrase), felul cum îi tăcea în întuneric podul; de mic îi făceam schițe și cred că astfel am și învățat să o iubesc, să o zidesc în mine: schițând-o. În vis, nu m-am mutat niciodată de acolo.

Curtea
Întotdeauna m-au strivit blocurile noi ale orașelor, populația lor alienată, obrăznicită, dezechilibrată social de diluarea simțului proprietății. Însă de palatele burgheze din vechile centre urbane îmi lipesc privirea cu dragoste, le recunosc, îmi întorc capul, căutându-le orfeic peste umăr, să nu le scap din ochi, să nu le pierd, le percep în detaliu, le estimez, le asemăn cu umila mea casă de la țară - matca lor. Toate nasc din ea. Casa mea, care acum se grăbește să-și lase locul vid, a rămas o forma mentis. În tiparul ei am judecat ulterior toate lucrurile, locurile, chiar și oamenii.

miercuri, 1 decembrie 2010

Unirea cu sinele

Să mă reapropii de oameni, mă ispitește un gând. Bine, dar rămâne de lămurit când am fost eu, vreodată, aproape de ei?! Să mă apuc iarăși să-i caut, insistă gândul (nu știu dacă e același gând). Mai bine mi-aș redescoperi mai întâi câinele. Ar fi un bun început. Îmi regăsesc câinele, semi-sălbăticit de atâta neîngrijire, și-l hrănesc ca la carte pentru a-i face blana să lucească.

De ce am fi îndreptățiți să acuzăm un om că se preocupă în exces de el însuși - protestează partea tulburată narcisic din mine. Că se admiră (sau nu), că se introspectează obsesiv, că se place, că preferă să cultive cu drag și nerăbdare propria „companie”, în locul celei oferite în mod ipocrit de semenii săi. Cu ce ne-ar deranja pe noi, ceilalți, izolarea lui încântată de sine, autosuficiența lui? De unde revărsarea asta de ură (dispreț, zeflemea) asupra unui om care „păcătuiește” printr-o curiozitate meticuloasă față de el însuși? Din nesațul de socializare, de „contact” cu orice preț (colectivism, spirit gregar), de ce am prefera să sfârșim complet străini nouă înșine?

Mă amuză că va fi nevoie să mă mut. Mă excită dezrădăcinarea. Pentru prima oară, tentativa de a mă reinstala acasă mi-e ferm zădărnicită. Să-și mai fi pierdut orașul natal din sufocantul magnetism, din potențialul său notoriu de-a ucide orice încercare de zbor? Cred că de data asta, într-un târziu, mi-a ieșit! Orașul nu-și mai ridică îmbietoarele poale în cap. 
_____
„și era copil, pentru că mai credea încă în toate, în adevăr și în basme.” (A. Strindberg - Salonul roșu) Funcționar de stat, Falk face saltul în literatură („mă arunc în brațele literaturii!”) - scârbit de sistem, de birocrația coruptă, leneșă, supradimensionată, ostilă: „pentru că nu participam la râsete, am început să fiu privit cu neîncredere și să fiu provocat”. Cu Strindberg, nimerim în plin absurd. Un absurd, mda, mai îmblânzit, mai social-democrat, suedez. O șleahtă de boemi - nu atât de „abisali” ca semenii lor ruși din literatura lui Gogol sau a lui Dostoievski -, pașnici „revoluționari” cultural-amorezați pe care-i adună și-i încape neselectiv clubul Salonul roșu. Roman de cameră, de scenă; romanul unui dramaturg.
_____
Vecina calcă strâmb din nou. Se pregătește să primească. E într-o continuă foială, în cei câțiva metri pătrați pe care îi locuiește. Bubuie, moștenind călcătura tatălui: bum-bum-bum. Mereu aleargă prin casă, indiferent ce destinație are. Urinează des și cu un torent sănătos. Trage apa, nu uită.

Vecina se pișă cu spume, îmi dau seama după zgomotul apei în contact cu urina ce vine în jet gros. Urina cade grea în apa vasului de toaletă și produce clăbuci. Clăbucii dau gravitate sunetului.

vineri, 26 noiembrie 2010

De ce vorbim cum vorbim

Orice elev știe... sau știa cîndva: limba română nu provine din engleză, deși conspirația universală a internetului încearcă să ne convingă că da :) Româna are fundament latin și o influență franceză considerabilă. Așadar, ghilimele emfatizate nu există în română, chiar dacă ambele cuvinte (emfază și emphasis) vin din latinește. Emfază, emfatic, emfatizat (care nu-i în dicționarul meu, dar poate că-i prea vechi) nu vin din emphasis/e/ed. Nu sunt o scorpie care urmărește orice pas greșit din online, de altfel, multe postări de pe blog sunt în cuvinte amestecate. Însă cînd există cuvinte destule în română pentru a exprima ce vrem să exprimăm, de ce să nu le folosim?

De fapt, acest amănunt gramatical m-a pus pe gînduri: dacă nu-i așa important cum vorbim, ci contează ce vrem să transmitem, de ce n-o facem deja în 01011 sau orice formă de limbaj folosește creierul nostru? Viața ar fi mult mai simplă, nici un copil (român) nu ar mai fi obligat să învețe toate timpurile verbale pentru cel puțin trei limbi, oamenii nu s-ar mai certa din cauza „unor dificultăți de comunicare” și multe neînțelegeri regretabile ar fi evitate. De ce n-am făcut-o încă, din moment ce pare adaptativ? De ce limbaj, limbă, dialect? De ce-i așa de greu să le înveți și așa ușor să le uiți? De ce sunt oameni care fac școală în domeniul lingvistic ca să îi învețe apoi pe alții? Hm, vreți să spuneți că mașinăria de gîndit s-a prins în propriile mecanisme complicate?

joi, 25 noiembrie 2010

Oh, Lady Million

E ceva în vulgaritate care atrage. Sau e un anume fel de vulgaritate care aduce o tresărire în spatele feței ofensate cu care o privesc. De exemplu, reclama alăturată, pe care o văd, în trecere, măcar o dată pe zi. Reprezintă tot ce are lumea noastră mai ofertant: strălucire, bani, nonșalanță, impertinență, dorințe ușor de cumpărat, vise ușor de materializat. De fiecare dată îmi provoacă o grimasă tristă: promisiunea intimității în schimbul unui bulgăre de aur? Dar și interes: în sfîrșit e epoca în care schimbul din relații e exprimat direct? Și fiecare știe ce are de dat și ce primește? Dar oh, ce trist și ce vulgar! Și totuși... E ceva tulburător în poza asta. Îmi vorbește despre nebunia sexuală fără pic de senzualitate, despre trupul - obiect perfect, ireal, despre satisfacțiile goale, despre diplomația blondă, cu pielea lustruită. La fel de mult ca sumedenia de titluri din tabloide și emfaze culturale, poza asta vorbește despre lumea noastră.

miercuri, 24 noiembrie 2010

De la 'Spin Spin Sugar' la 'After Every Party I Die'

În zadar tot repet, timpul nu poate fi întors; o să mi se spună că-s un reacționar-avantgardist, însă e foarte greu de contrazis că the nineties chiar erau o epocă în care Marea Britanie dădea tonul și dirija fenomenul muzical underground - eliberând pe piață cel mai bun sunet, cei mai buni interpreți, în fine: își „rezerva” pentru sine, ca o urmare firească a tripticului talent-calitate-volum, primele locuri din top! Astăzi: Sneaker Pimps.

Trip-hop a rămas, după mine, cea mai potrivită structură pentru jazzul nou, pentru acid jazz - de asemenea. Dacă vrei să fuzionezi câteva stiluri: electronica, dub, reggae printre care și elemente de jazz, trip-hop-ul oferă creuzetul ideal. Călătorește meticulos, se întinde leneș, poate fi grăbit din tempo și făcut să răsune fastuos - la rigoare. Poate bubui sau, dacă trebuie, e foarte în regulă să fie lăsat să curgă șopotind. Sample-urile îi pot fi așezate în cârcă fără grija că nu vor fi judicios distribuite de-o parte și de alta sau direct pe spinarea ritmului. Variațiile în interiorul trip beat-ului sunt cuprinzătoare, cvasi-infinite. Numărul accentelor, densitatea lor, profunzimea lor stau la latitudinea producătorului, conform semnăturii audio a fiecărei trupe (Spin Spin Sugar e concepută pe calapodul: 1-2, 1-2 - un fel de dnb mai lent, potolit în cele 5 percuții rapide, finale). Obișnuit e ca acest stil să poarte cu bună știință îndeosebi sonorități melancolice, trancy, destul de închise la culoare - Massive Attack fiind adevărații campioni ai întunecimii cinice.

Kelli Dayton
Din pricina lipsei de imaginație lexicală a cronicarilor muzicali, trupe ca Sneaker Pimps, Massive Attack, Portishead sunt incluse, facil și în devălmășie, la categoria dance.  Ceea ce mi se pare o stupizenie. Sunt de acord că bătaia ritmului e înșelătoare, dar asta - pentru urechile cu simț - numai până în momentul în care vocalistului îi vine rândul să-și execute partea ce îi revine din piesă. Bineînțeles, pentru cunoscători nu va fi niciodată cazul să aștepte prima strofă, ca să înțeleagă dacă se lasă cu dans sau doar cu legănare. Anumite mângâieri nevrotice de clape, o anumită atmosferă cel mult de-un optimism cumințel, atins de langoare, dau de știre (în absența versurilor) că clipele ce urmează vor fi mai mult de introspecție decât de exhibiționism.

Renunțând pripit la obrăznicătura aceea cu ochi migdalați și voce nazală, de fiică alintată - Kelli Dayton (uimitor cât de simplu știau să pozeze artistele lor, față de paparudele noastre), Sneaker Pimps a scăzut considerabil din punctul de vedere al sound-ului în ansamblul său, păstrându-și, în ciuda acestei bizare decizii, un „specific”, o linie melodică recognoscibilă. Cât despre Chris Corner (IAMX), unul dintre fondatorii grupului, el a izbutit solo un rock-soundtrack minunat la minorul film Les Chevaliers du Ciel (recomand pasionaților OST-ul). Îmi pare că, mai înspre zilele noastre, s-au cam căznit să se „profunzească” și nu le-a prea ieșit. Le lipsește tocmai doza aia de obrăznicie! Lucru care lui Armand van Helden, aș zice, nu-i lipsește defel în remixul său: SNEAKER PIMPS - Spin Spin Sugar

duminică, 21 noiembrie 2010

Bucate

Mă înălțase din puterea trupului său mic, roasă de dorință, după doar câteva pahare de vin ieftin și acru. Se ridica de mijloc cu tot cu mine, așa îmbrăcată cum o găsisem, nu era nevoie să-mi traducă în cuvinte ce poftea, ce aștepta să fac pentru ea. Mi se arcuia sub apăsare, îmi închipuiam că-s imponderabil, un slăbănog lungan pe vremea aceea - bazinul ei îngust mă împingea în sus și mă susținea pentru câteva clipe în imponderabilitatea dorinței. 

În baie, s-a dezbrăcat din puține mișcări smucite, goală, și s-a întins în plin freamăt pe un prosop de față, pe care singură și-l așternuse peste gresie. Pielea prindea de pe-acum să-i lucească negru, negrul de ceremonie; îmi arătă doar albul ochilor.

Înainte de-a mă rătăci în întuneric, mai găsesc răgaz cât să-mi agăț bine ochii în țepii tatuajului ce îi înconjura brațul (nu știu dacă era stângul sau dreptul) - schița unei cununi de spini neogotice, rămasă neterminată. Lichefiați, ochii mi s-au scurs, odată cu trupul, în nimicul insațiabil din ea. Sau e memoria mea care falsifică?

miercuri, 17 noiembrie 2010

Pierderea timpului pierdut

Zile libere în mijlocul săptămânii. Citesc, mă plimb, voyeuresc - făcând fotografii unor trecători. Unii mă privesc fix și lung. Alții nu bagă de seamă. Mi-a plăcut să stau pe bancă, în miezul orașului, și să fur fețe, pași - momente, lumină. Să urmăresc, fără să atrag asupra mea atenția lor. Mereu, totuși, cineva mă surprindea la treabă. Câțiva inși mi-au și dat târcoale. Câțiva mi-au părut contrariați. Altădată, m-am trezit și eu observat - de pe la ferestre, prin vitrine etc.

„Morala - răutatea îmbrăcată în haine prezentabile.” Doar că nu mai știu cine a scris asta.

„Viața lui fusese atât de amară în vara asta, încât salutase cu o bucurie răutăcioasă fiecare zi ploioasă și se simțea relativ bine când auzea câte o frunză veștedă foșnind pe aleea de nisip.” Asta știu că a scris-o Peixoto, în numele unuia dintre personajele Cimitirului de piane.

Trăiesc împreună cu cărțile mele și împărțim păreri despre felul în care s-ar cuveni să pierdem timpul. Cum îmi și dorisem, autoprofețindu-mi, acum câteva luni. Mă îndop cu-o mare poftă de citit, cu o anxietate din cele bune, nu cu teama de a rămâne singur cu gândurile. Citesc cu adorație. Fără înverșunare. Altceva n-aș mai putea spune despre mine. - Ce mai faci? - Citesc.

Mă plimb. Privesc. Sufăr. Socotesc. Sunt și indiferent. M-am mutat la loc în tren. Oamenii trenurilor sunt frumoși sau hidoși. Rareori întâlnești figuri nememorabile.

Întotdeauna tu trebuie să pui un bemol opiniilor mele.

 Vecina s-a și reîntors. Abia ieșise din casă, clămpănind greoaie din tocurile ei de zece centimetri. Acum calcă desculță prin camerele ei goale. Desculță, bovină și presată de necesitatea de a goni.

marți, 16 noiembrie 2010

Provocatoarele victime (II)

Vă mai amintiți de asta? În urma sesizării făcute de mai multe asociații din România, declarațiile lui Tudorel Butoi au fost considerate discriminatorii de CNCD. Puteți citi hotărîrea aici. N-o fi mult și n-o fi, în esență, rezolvarea problemei, dar... și acum vine partea americană din mine: se poate. Indignați-vă cînd ceva este revoltător. Nu lăsați să treacă enormitățile doar pentru că „suntem în România” și „la noi nimic nu se face”.

duminică, 14 noiembrie 2010

În căutarea unui titlu

Citesc cu înverșunare microromanele lui A. Oișteanu, grupate în volumul Cutia cu bătrâni și petrec o noapte zbuciumată, cu nădușeli și zvârcoliri fără sens. Stare febrilă. Vecina, la orice oră aș tresări eu din somn, pășește apăsat la etajul superior, ca un mascul - tată de familie bețiv și scandalagiu. Nu te pui cu ea. Cât de aprigă și stângace i-o fi îmbrățișarea? Că, în rest, geme ca o văcuță generoasă. Una cu viață sexuală regulată.

Cârpaciul este evreul obosit să mai fie evreu. Dintotdeauna obișnuia să se strecoare ilicit afară din ghetou și presta munci interzise iudeilor. Munci de goimi. Deși, mizerabile mărunțișuri. Cârpeli, adică. Se amăgește că trăsăturile sale evreiești nu sunt atât de pregnante ca la semeneii săi. Că rușii l-ar putea ignora, trecând pe stradă, și că privirile lor nu se agață atât de stăruitor de nasul lui „potrivit de mare”.

Legiferăm dreptul la narcisism, așa cum americanii îl au pe cel la fericire? Narcisism - laissez faire - individualism - liberalism. Merită ceilalți o halcă atât de însemnată din dragostea noastră, din timpul nostru? Cum o justifică? Cum și-o câștigă?

Feminismul - sexul politizat.

Seducția vorbei bine ticluite. Îmbătat de propriile plăsmuiri. Parcă aș vrea să ademenesc și să conduc întreaga lume la laminor; să o azvârlu în foc ca s-o topesc, vrăjind-o până acolo cu vorbe de miere. Jocul interminabil de-a topica și de-a insinuarea lunecoasă.

Trânta cu somnul și cu cartea. Sau un ménage à trois: somnul citește cartea și cu mine dă tandru de pământ.

marți, 9 noiembrie 2010

Jocuri târzii

Jocul: ea să aștepte, el să alerge după ea. Ea să-i scape. Ea - să nu-i mai ceară niciodată scuze. „Poți captiva pe cineva doar prin anumite rezerve, câțiva pași înapoi (...)”. (Ingeborg Bachmann - Malina) Conveneam mai deunăzi cu cineva că cea mai obsedantă atracție amoroasă este teama-atracție. Atunci când persoana care te atrage îți inspiră și teamă. Unii iau, ce-i drept, bâlciul trist al dependențelor drept marea pasiune a vieții lor.

Ivan (Malina) este unul dintre acei nefericiți bărbați, stârniți de inexistentul „mister feminin”. De fapt, de jocurile seducției. „Fără joc nu se poate.” Și tocmai el își găsește o femeie căreia nu-i place să se joace. Și care încunviințează cu lejeritate să se dea mereu de gol.

O bucurie. Încă-s în căutarea unui motiv de zâmbet interior. O carte la paginile căreia să ard să mă întorc, după ora 5; o viață decentă, fără lipsuri mari. Nu știu. Eu am îmburghezirea în măduvă! Sunt  un extremist-liberal numai când vine vorba de opțiunile mele muzicale, de constrângerile ierarhiei obligatoriu patriarhale din căsnicia tradițională, de „statul maximal”, de libertatea de expresie. Singurele lucruri pentru care aș ieși în stradă ca să militez ar fi: retragerea masivă a statului din afacerile individului (minarhie) și respectarea literală, chiar politic incorectă, a libertății de expresie.

Ședință de analiză. Se discută diverse. Scoțianul, cu fața cuprinsă de paloare; ea - cenușie, ca de obicei, și fără trăiri faciale, meduza mea, una dintre meduzele mele; iar celălalt - necioplit și negru, de la fumat, repeta idei gata mestecate, clișee.

Vecinele de sus cad, hârjonindu-se, cu patul conjugal și cu tavanul în apartamentul nostru, luat cu chirie. Zi de sfârșit de octombrie, e foarte cald sau așa pare. Nimic, încă, din suferința de azi. Candelabrul se înfige în fundul vecinei. Vecina geme, plăcut surprinsă.

duminică, 7 noiembrie 2010

vineri, 5 noiembrie 2010

Regimentul 6 Vânători

Este cunoscut că armata română a săvârșit, de-a lungul și de-a latul istoriei noastre, numai fapte de vitejie (așa ne învățau la școală, numai despre victorii; până și înfrângerile erau prezentate ca victorii), ținând dușmanul la respect, alungându-l peste granițe sau murind pe câmpul de bătălie, cum era vorba aia?: „până la unu” (dar de ce nu până la unu și-un sfert?). 

Una dintre aceste glorioase săvârșiri a fost, nu putem uita: uciderea evreilor din Moldova, la finele lui iunie 1941. Un inamic periculos, element ostil, conspiraționist, ucigaș de Dumnezeu, stă scris! Avem numai a ne mândri cu aceste mărețe fapte de vitejie și curaj, comise în lupta cu hoardele nemiloase formate din oameni fără apărare, civili, de-a valma: tineri, vârstnici, femei, copii! Numai pentru că acești oameni erau evrei.

S-a remarcat pentru posteritate, în cursul confruntărilor, memorabilul regiment 6 Vânători, care, deși depășit numeric de valurile de „elementele dușmănoase” dezorganizate & neînarmate, le-a surclasat pe acestea eroic, utilizând bărbătește, pentru anihilarea lor, mitraliere cu foc continuu. Atâta că șeful acestui regiment făuritor de istorie, col. Mateiaș, a rămas să-și execute chinuit de spectrul neîmplinirii închisoarea pe viață: într-un raport înaintat superiorilor deplângea în jargon militar că „procedeul” s-ar fi putut derula și mai bine.

Blestem să fie, neam de neamul lor, asupra celor care au ucis atunci, puțin îmi pasă că erau în haină militară sau țărani și târgoveți care s-au oferit să dea un pumn, o bâtă sau un cuțit de ajutor satrapilor! De reținut: românii au tras și au înjunghiat, cu exces de inițiativă chiar (vezi episodul cu soldatul oltean care spintecă burta evreicei gravide); germanii asistau și sprijineau logistic.

Citiți aici despre inițiativa lăudabilă a Facultății de istorie din Iași de a cerceta locul măcelului din 1941 - unul dintre puținele evenimente din trecutul românilor cu care, nu-i așa?, ne putem făli, în numele Domnului; după care putem să ne bulucim, smeriți, pioși, mii de credincioși, la moaște: Gropi comune la 10 km de Iasi

***
am oprit comentariile, pentru că se îmbulzesc deja oligofrenii rasismului (ca pe site-ul ziarului ieșean); mulțumim celor care au intervenit cu bună credință și scuzele noastre celor care ar fi dorit să...

joi, 4 noiembrie 2010

Ticuri & tacuri

M-am mai calmat și mi-a trecut și durerea ciudată de ochi de când am luat cartea-n mână. Nu mă mai simt atât de fermecat de scriitură ca la prima deschidere (Ierusalim - G.M. Tavares). Mă simt, în schimb, culpabil de vini obscure în toate minutele când nu citesc; și de asta vreau să scap.

Busbeck (Ierusalim) împărțea oamenii în două „soiuri”: nebuni și sănătoși. Sănătoșii sunt, pentru el, acei indivizi care încă-L caută pe Dumnezeu. Sănătatea mintală era probată de căutarea divinității. Nebunia vine odată cu renunțarea. Și invers?

Cunoaștem, probabil, prea mulți oameni pe-ntinsul vieții. Împovărați cu atâtea date de naștere, avem  de suportat chinuitoarea falsă-memorie, senzația că în fiecare zi e aniversarea cuiva. Neliniștea asta stupidă: trebuie să nu uităm să spunem cuiva lamulțiani.

Pe urmă, un pâlc de mirosuri și indecența ferestrelor mari, luminate, mi-au amintit de idilicii ani de dăscăleală, de clipele petrecute cu elevii mei „dizabili”. Eram un mic cerșetor, un coate-goale, flâneur cu oarece pretenții, îmbrăcat în haine refolosite. O figură controversată, cum se spune în biografiile ieftine.

Diminețile, când (mai și) scriu, ceasul face ture pe furiș, înaintând în salturi tâlhărești, din vârful acelor. Mă spionează, ticăind normal, dar când nu mă uit, țuști, o ia înainte, ca să mă sperie, pasămite!

luni, 1 noiembrie 2010

Greutăți de nesurmontat într-o viață de om

Tot mai greu e cu cei cu gusturile deja de-formate decât cu începătorii! Mai greu cu cei obișnuiți deja să creadă că literatura a început ieri, odată cu Pamuk, Vonnegut, Palahniuk (să nu se inflameze nimeni, enumăr la întâmplare!). Și care, din cauza de-formării lor, ajung să strâmbe din nas la Faulkner, la Llosa, ce să mai zic la Maupassant sau la Henry James.

Mai există încă o categorie cu care e greu de conblogviețuit: cei care simt că mor dacă nu-și fac poză cu scriitorii sau cu cărțile și care merg la bibliotecă sau prin librării doar pentru că acolo „miroase a hârtie tipărită”. Cei care au impresia că vecinătatea sau autograful unui scriitor echivalează cu 52 de cărți citite pe an. Cei care-și fac poză în fața bibliotecii personale, nimic deosebindu-i de pițipoancele lipite senzual de mașina iubitului.

Sau poate că n-aveați cunoștință de „sindromul librarului” – suferă de această boală modernă librarul sau bibliotecarul care, contagiat de viața printre cărți, dă, la suprafață, impresia (sau capătă morga) unui erudit, cu toate că nu citește mai nimic. Începe puține volume – dacă se poate, în paralel, ca să-și facă turnul de rigoare pe noptieră, în caz de vizite neanunțate – abandonează mai multe decât a început.

duminică, 31 octombrie 2010

Irezistibila magie a istericei

Fiică de nouveau riche din statul New York, posesoarea celei mai bine jucate inconștiențe a flirtului din proza citită de mine până în prezent, Daisy Miller „era un amestec extraordinar de inocență și grosolănie” transoceanică. Alături de doamna Walker, o bună prietenă de-a lui Winterbourne, admiratorul și urmăritorul fascinat al americancei free-spirited, am exclamat și eu, nu o dată, în sinea-mi, dintr-un puseu autodefensiv: „Nu cred că e în toate mințile!” Continuând, totodată, consimțind să mă las atras – și, deopotrivă, contrariat – de naturalețea ei sfidătoare, de dezinvoltura ei de cochetă ingenuă. Pentru că cred în și încerc o teamă superstițioasă față de magia irezistibilă pe care un anumit tip de isterie feminină (dar și masculină, vezi câțiva tirani notorii, intens simpatizați, din istorie) o poate exercita asupra unor suflete de asemenea slabe, șchioape, vulnerabile: isteria histrionică (nu căutați termenul în dicționare, tocmai l-am născocit).

Un cuceritor exces de gestică inadecvată, caracteristic multor forme de isterie, abuzul de familiarități verbale și flirt, de natură să inhibe impetuozitatea masculilor ceva mai rafinați, interiorizați de felul lor sau mai scrupuloși; din contră: pradă lesnicioasă asalturilor pragmaticului „amant latin”, cuceritorilor de profesie; frumusețea și drăgălășenia dublate de o oarecare inteligență a clipei; comportamentul năucitor, ignorant și inocent, ce poate expune până și inima privitorului dezinteresat mușcăturii geloziei. Domnișoara Daisy, complet scăpată de sub controlul încă și mai nesocotitei sale mame, nu-și alimentează originalitatea din vreo presupusă atitudine de frondă față de decrepitudinea moravurilor vechiului continent. Și acest lucru frapează amatorii de clasificări reducționiste, pe diagnosticieni. Am să folosesc un truism: ea este așa cum o citim pentru că nu poate fi altminteri!

Până la deznodământul pe care îl ghicim dramatic, naratorului amorez îi va fi foarte dificil să-și dea seama dacă „toată sfidarea lui Daisy era generată de conștiința inocenței ei sau de faptul că era o tânără de nestăpânit”. Cum presimțim drama? Aș zice că o „desprindem” și din prefăcuta strădanie a alter ego-ului autorului de-a ne face pierduți în meandrele obiectivității sale, ale notațiilor sale voit detașate, amuzat-ironice, puțin distante, de om pățit, sceptic, aproape imun. Deschiderea fenomenală a fetei (ce ne trimite iar și iar, neîncrezători, consternați, să verificăm anul conceperii nuvelei – 1878) față de oricine îi caută compania, ori intriganta ei incapacitate de a roși, de pildă; decorul îmbietor-idilic al munților helvetici, ospitalitatea interesată a Romei; ușurința cvasi-neverosimilă cu care decurg apropierile, conversațiile; portretele de inchizitori creionate celorlalte personaje din „distribuție” – toate acestea și multe alte amănunte, care sigur nu vă vor scăpa observației, induc cu neîntrecută metodă un insuportabil suspense, presimțirea, neliniștea unei inevitabile catastrofe care lovește, literalmente, din senin.

vineri, 29 octombrie 2010

La carnaval

acasă, 29X2010
Fătul pe care-l țin în mine, cu picioarele încovrigate turcește, uitându-se cu orbitele lui goale cum peretele secționează nostim soba de teracotă maronie; și neputința lui de-a întârzia căderea cu zgomot a serii.

Durerea ușoară de cap, localizată în frunte, în spatele ochilor și poziția ou, cu picioarele pe umeri, tălpile în piept, acoperind pudic sânii, dezvăluind cu nerușinare ceea ce e de dezvăluit: umbra și mirosul.

miercuri, 27 octombrie 2010

Cui îi pasă?

Lumea e rea și indiferentă - de cîte ori nu am spus asta în gînd sau cu voce tare, compătimind o victima, pe cineva care a suferit o umilință sub ochii nepăsători sau jenați ai celorlalți? E o replică automată, iar indiferența în grup nu-i tipic românească, ci tipic omenească (a se vedea, de pildă, the bystander effect - Darley și Latane). Se spune și, de data asta fără glumă, cercetătorii americani au arătat că unde-s mulți, indiferența crește, fiecare gîndindu-se că se vor preocupa ceilalți. Are cine să intervină, să salveze, să ajute. 

Totuși, asta nu e singura explicație - m-am surprins astăzi rea și indiferentă. Pentru că nu-mi mai încape în fața ochilor atîta suferință, afișată pe stradă în cele mai crunte feluri, de la desfigurare fizică la decădere morală. Nu mai pot. Nu mai pot vedea, nu mai pot primi, nu mai pot accepta cerșetoria, rugăciunea după bani, cîntul jalnic al întîrziaților mintal, mîna întinsă, bolboroseala după milă. E trist că și emoțiile respectă principii economice: suferința nu mai are valoare cînd e omniprezentă. Iar indiferența mea se întărește ca o carapace, așa încît dacă strigați după ajutor, s-ar putea să trec fără să aud. Asta în timp ce mă antrenez pentru a înțelege și a fi empatică. Și încă nu-i suficient de ironic...

Mai degrabă e ironic faptul că actele de caritate nu vin din preaplinul inimii, ci din altceva - eu mă gîndesc la o educație bună, strictă, care construiește „puterea de a face bine.” Dar școlile și bisericile sunt ocupate cu altele, timp în care urechilor le cresc pleoape (expresie din Orbirea, Elias Canetti) și fiecare om trăiește în sinea lui, izolat.

luni, 25 octombrie 2010

Elektrobank (sau împerecherea guguștiucilor)

Zice, în Elektrobank, că: Who is this doin' this synthetic type of alpha beta psychedelic funkin'? Și zice de mai multe ori ce tocmai vă spusei că zice. Deh, ca pentru retardați (căci doar „este de notorietate”: ăștia care fac și care ascultă electro sunt numai niște oligofreni, niște drogați și anarhiști), însă, orice-ar bârfi babele rigide ale muzicii, repetiția = mama transei. Chemical Brothers nu-s, ca să nu exagerăm și să ne înțelegem dintru început, nu-s chiar respectabilul Johannes Brahms. Câți și cine a(u) mai reușit, totuși, să redea cu atâta artă, folosindu-se niște aparate băgate-n priză (grrr, știu, robotică, porcării din astea sintetice, lume decăzută, relativismul moravurilor etc), gâlceava kilohertziană dintre curci și guguștiuci, surprinsă de cei doi britanici în crucea unei toride zile de august (aproape 22 gr C!) a anului 1997!? Am să-mi permit să dau tot eu răspunsul: - Nimeni! 

The Chems sunt nobilimea trip-hop/big beat-ului. De la primele sunete, la ei se remarcă fără dificultate că-s duși la școli, că au ascultat cu multă disciplină toate trucurile dansabile consacrate înaintea lor (au preluat, de exemplu, drept coloană vertebrală a producțiilor lor bătaia seacă de tobe a anilor șaptezeci) și că au clasă: sample-urile lor sunt mai acide, mai minuțios cernute, mai (al)chimice, melanjul mai versatil. Nu c-ar fi și mai raționale, să fim serioși: în deceniul nr. nouă al sec. XX era du grand retour fervoarea disco a anilor optzeci, cu accentele frenetice specifice apogeului, de astă dată! Au fost înregistrate și cazuri (greu numărabile) în care C.B. au remixat („highly sought after for remixes”) radio edit-urile altora cu un talent ce i-a făcut să pălească de invidie pe autorii originari.

Foarte posibil ca Dig Your Own Hole să fie cel mai bine realizat album al lor (din 7, dacă mă ține memoria). Este și motivul pentru care sfătuiesc ca orice scotocire internaută pe numele The Chemical Brothers să înceapă cu acest release (deși nu e primul!). Pentru inimile albastre, nu și pentru cele cu ispite suicidale, recomand: Where Do I Begin (dacă i-a fost cuiva dor de guguștiuci, îi regăsim și aici). În acest fel, fiecare are șansa să-și dea singur(ă) răspunsul. Trăim în epoca interactivității. Și a neatingerii!

sâmbătă, 23 octombrie 2010

'Whatever Lola Wants'

Vorba cântecului: ce lume mai e și aia în care doar maniile te țin în echilibru? Secretul e să  urmezi cu precizie același ceremonial despre care știi că-ți ajută să nu te descumpănești. Cum ar fi: a desena un triunghi, insesizabil și cam obtuz, cu degetul - A. la tâmplă, B. pe limbă, C. pe filele cărții - A. înapoi la tâmplă. Sau gestica monomană a fumătorului. Fumătorii „sentimentali” ai lui Grillet își înmoaie trabucul, pentru savoare, în vaginul nimfetelor docile. Un alt fel de triunghi, așadar.

Duhnește a fum de țigară! Albinele fumează seara pe pervaz, Lolenka. Geamurile larg deschise. De la ultimul etaj la parterul stupului, fumul circulă nestingherit dintr-o încăpere într-alta. Regina nu-i acasă. Unii ar face sex, însă cu dragoste, întrebându-se prostește la final, deșirați de îndoieli: oare m-a iubit? Oare m-a iubit, adică: o viață? sau oare m-a iubit, adică: o noapte. În noaptea asta! Continuă să rămână, oare, atât de important, Lola, dacă tot ți-ai răscrăcănat dinaintea domniei sale miriapodele descălțate, ce fu aia: iubire sau sex fără inimă? Și dacă s-ar dovedi că fu numai sexfărăinimă ce te vei face? Îl iei înapoi, hm? Îl declari nul?

Philippe Pache
Ești nul! dar el nu înceta să se uite aspru înspre mine, mă pândea cumva orgolios, îndrăzneala ultimă a lașului, să mă surprindă în timp ce i le privesc, cum i le estimez și eu din priviri, mă privea privindu-le; sațietatea meșteră a unui pantofar timid fără scăpare, cu cliente multe și cumpărătoare puține, toate aplecate asupra încălțărilor noi de vară, cu pielea întinsă pe trupul lor ca pe tobă, prăjită cu sare, bine, numai cu sare, fără alte ingrediente, fără mirodenii. Piele coaptă și sare. Și-n ochi: mirarea ta, Lolenka. Mirare că nu ne facem praf. Că încă ne ținem laolaltă. Să ne ținem, qu'en dira-t-on!

Mă privea complice omulețul Lolei, ghemuit pe vine la podea, cerșindu-mi părerea, mă lua părtaș?, ba parcă mai curând a dojană, moralizator - trebuie să mă hotărăsc până la urmă cum mă privea. Cum își plimba el ochii încinși de la mine la sandalele cele noi ale împărătiței libelulă - cu frunte înaltă, sprâncene înalte, am recunoscut îndată degețelele scurte ale Lolenkăi. Mantaua brună a pielii tale de iulie. Bronz până și-n locurile umbroase. Bronz în crăpături, în pliuri, în ridurile de expresie. Cum îmi dibuia el lăcomia, ca s-o prindă în laț, s-o neutralizeze?...

Singur la tejghea toată ziulica, pantofarul Lolei ajuta mamele la probat, proba fiicele mamelor, în prezența mamelor - proba picioarele fiicelor, și mințea temeinic asupra calității mărfii. Asudând, mai aruncă un ochi afară, în stradă, prin prea numeroasele-i vitrine. Dând ascultare străzii, ațipind cu piciorul creț al libe-lolei în palmă, tresărind, părându-i că percepe în calmul gros, tăcut, al caniculei, effleurements de pieds nus, furișări ce se sustrag căutăturii sale avide. Călcat în picioare de fiecare talpă albă ce nu-i trecea pragul.

joi, 21 octombrie 2010

Mobilarea vidului

Scrisul - fantomatica mea „cucerire” săptămânală. Dar eu știu că aș putea mai bine de-atât. Câteodată încropesc, or încropeala nu mi-e mereu însoțită de inspirație. Alteori, joc. Dar rezultatul jocului nu iese neapărat pe înțelesul tuturor.

Nimicuri. Îmi place să am cui ura la mulți ani fără ghilimele. Îmi place să pot deschide geamul, dimineața, până-mi fac toaleta, și să-l las așa, fără grijă. Mi-ar mai plăcea să fac planuri de drum, în mod liber, să vibrez în așteptarea șoferului sau a trenului. Să respir diminețile cu aer tare, străin, de pe unde mi-e dat să umblu. Ador străinătatea! Departe de a mă speria.

Vechile mașini Dacia; le recunosc după zgomotul de motor de frigider ce le precede în trecerea lor pe stradă. Chinul unei ambalări excesive, peste puterea de tracțiune. Sunetul de improvizație. De invenție neomologată.

„N-am încredere în ultimele zile din iunie, dar am constatat deseori că-mi plac persoanele născute vara.” (I. Bachmann - Malina)

Fetele astea; nu se poate spune că le dorești. Nu pe ele pe vrei! Ceea ce ne dorim e să le înșfăcăm frumusețea. Să le-o arestăm. „Imperceptibilul în perceptibil” - vorba lui Nádas Péter. Vrem să palpăm  frumusețea după poftă și, încolo, s-o păstrăm într-un loc numai pentru noi. Eu cu frumusețea. În nădejdea că, astfel, vei avea curajul să o privești cu nesaț. Să o privești în ochi, de-a dreptul. Ceea ce, pe stradă, nu îndrăznești decât preț de câteva secunde furișe. După care urmează prăbușirea.

luni, 18 octombrie 2010

Nicole Krauss

M-am tăvălit impudic cu Istoria iubirii, la vremea ei, și tare ar merita din parte-mi o relectură și-o cronică. În acest sfârșit de săptămână, însă, odată cu newsletter-ul de la NYT - Sunday Book Review, am descoperit-o pe Nicole Krauss și în deplinătatea universităților sale fizice, deloc de neglijat! Ceea ce m-a, realmente, fascinat, trebuie să mărturisesc, a fost ilustrația copertei I a ediției germane (și neerlandeze) - foto) - Die Geschichte der Liebe, mai potrivită cu tonalitățile „istoriografice” ale conținutului: o frumoasă figură semitică, les années folles, a cărei privire se lasă cu efecte meduzice asupră-mi; de departe mult mai grăitoare decât găselnița (nici aceasta de lepădat a) d-nei D. Comănescu, dacă dumneaei i-o fi aparținând... A, și o nouă carte a lui N.K. - 'Great House', despre care scrie, elogios, Rebecca Newberger Goldstein:

(c) NYT
What gives the quickening of life to this elegiac novel and takes the place of the unlikely laughter of “The History of Love”? The feat is achieved through exquisitely chosen sensory details that reverberate with emotional intensity. So, for example, here is George Weisz describing how, when his clients speak of their lives before the war, “between their words I see the way the light fell across the wooden floor. . . . I see his mother’s legs move about the kitchen, and the crumbs the housekeeper’s broom missed.” Those crumbs are an artist’s true touch. They demonstrate how Krauss is able, despite the formidable remove of the central characters and the mournfulness of their telling, to ground “Great House” in the shock of immediacy. 

Krauss has taken great risks in dispensing with the whimsy and humor that she summoned for her tragic vision in “The History of Love.” Here she gives us her tragic vision pure. It is a high-wire performance, only the wire has been replaced by an exposed nerve, and you hold your breath, and she does not fall.

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Schmalzbrot mit Zwiebel

Am parcurs cu mare poftă câteva zeci de pagini din Guermantes! Pentru unii ar putea părea incomod de crezut că o asemenea lectură se poate face și pe nerăsuflate, dar... Parcă mă tămăduia fiecare rând al lui Proust. Fiecare nou detaliu caracterial sau vestimentar, fiecare nouă bârfă de salon. Mă „vindecă” până și de propriu-mi scris. Și de „Discipolul” lui Murdoch. Scrisul-total al francezului are efectul unui tratament asupra înșelătorului entuziasm ce mai apare câteodată la întâlnirea cu literatura so-and-so. Murdoch are forță! Murdoch este una dintre romancierele „prin excelență”. Însă Proust deține harul de a-ți face o cură bună, o spălătură literară, să nu zic clismă (poate place cuiva!), după care te simți neapărat mai împlinit, mai înfipt în seara pe cale a se topi într-o nouă noapte insuficientă.

A mânca pâine cu untură e deja un gest identitar - în epoca asta în care nici un gest uman, oricât de banal, nu scapă nedefinit, neîncadrat, nerecuperat, conform trendințelor. Mușcând din pâinea cu untură - pistruiată cu boia, sare și cu (după  gustul austriac de la țară) ceapă roșie, tăiată fin, cu mosorul bunicăi - sunt eu din nou. Sunt urmașul alor mei. Sunt ardelean. Pâinea unsă cu untură de porc era însoțitoarea mea preferată în timpul lecturii. Presăram peste dânsa o ninsoare de boia roșie de Szeged: puf! puf! Mirosul ei necioplit, de sex în tindă, face nările să freamăte, dar inima - culmea!, dacă nu ești cardiac - se liniștește ca prin minune, cuprinsă subit de Gemütlichkeit. Nu am avut nicicând vocație de vegetarian! Mă pricepeam numai la a-mi așterne ca să vegetez. Iar salatele le savurez mereu exclusiv ca lubrifiant pentru carne. Duminica. Joia serveam, de asemenea, carne? Vezi că nu mai țin minte?

joi, 14 octombrie 2010

Céline în turneu

Célinian din născare (bineînțeles, fără să fi fost conștient de asta), mi-ar fi drag să mă prezint și eu în la plus petite salle du théâtre du Lucernaire à Paris, unde „se joacă” Céline: cadru intim, apropiere maximă, or L.F.C. e un autor de care m-aș fi apropiat cu drag (unul dintre puținii), reparatoriu, din solidaritate, în carne și oase; murmurele, ticurile verbale, ezitările actorului fac parte din joc, din adevăr.

Mă gândeam că, prigonindu-l de-așa natură pe L.F.C, francezii s-au situat într-un flagrant ratat, o tentativă struțească de-a se autoabsolvi în masă - arzând pe rug țapul ispășitor - de preacurvirea lor solară cu naziștii pe toată durata războiului. Curvăsăria ipocrită (sau neutralitatea binevoitoare?) a unui popor - dar asta sună deja a plenoasm, când vorbim de francezi!

Să plătească, adică, unii ca el pentru toți cei care au trădat, dar și pentru lașitatea Franței față cu invazia germană din 1941, pentru rușinoasa ușurință a capitulării.

„De la Călătorie (la capătul nopții, n.m.) mi se trage tot răul... mie cei mai răi dușmănoși înverșunați mi-au venit din Călătorie... Nimeni nu mi-a iertat Călătoria... de când cu Călătoria m-am aranjat.” (De la un castel la altul)

Între timp, francii și-au mai venit în fire și iată-i „recuperând”. Un articol ce trebuie absorbit imediat: Louis-Ferdinand Céline est à Paris. Pentru a sesiza ce pierdem, stând aici și, de exemplu, despicând-o pe inspida H.M. în paișpe.

luni, 11 octombrie 2010

Neîntâmplare

Se cuvine să marcăm acest moment de restriște cu cele 10 minute ale piesei (te semilunești, te crucești ascultând, promit!) și să ne resemnăm, care cum (dacă, unde, când mai) poate:

În memoria neîntâmplării.

duminică, 10 octombrie 2010

Lloseanu

Jurnaliștii români și-au dat toată silința, măcar că n-au avut prea mult răgaz la dispoziție, să-și adune la timp documentația pentru a încropi articolele post-Nobel (oricum, ei intră numai pe net, care ziare băștinașe mai trimit corespondenți culturali astăzi? puține!). Vestea proastă alta e, și anume: că nici măcar câinele d-lui M. V. Llosa nu este de origine română!... Iar grădinarul, menajera, șoferul, până și mătușile decedate ale condeierului provin de pe alte meleaguri, de peste mări și țări, nici o legătură cu spațiul mioritic. Dezamăgire cruntă prin redacțiile patriei în acest an.

Și-acum, între noi: Llosa e mai mare decât Nobelul tocmai primit. Poate că pe el, la 74, îl consolează. Pe mine, însă, nu. Nici nu mi-e lesne să uit cum a fost ținut, an de an, în anticameră. Cu câteva notabile excepții, numărabile pe degetele de la mâini și picioare, Nobelul pentru literatură a scos din nedrept anonimat - hrană pentru snobilimea livrescă, care citește cu prioritate ceea ce e bine ștampilat - autori obscurași, cu scriitură corectă, întocmită fidel după regulile universale ale creative writing

Llosa vine și conferă el consistență și Nobelului, îl (re)umple el de conținut! Pe nedrept, zic. Nobelul nu-l merită pe Llosa. Că, la anul, se va da iarăși politic, presupun. Un alt obscuraș, călduț, corect, dar trecut temeinic prin Africa, cu o balenă salvată la activ; o feministă, un fost luptător în Brigăzile roșii, cu măcar treizeci de zile de închisoare (trimis acolo de-un regim de dreapta!); un roman cu titlul, ăăă, Guantanamo, de pildă: o carte „demascatoare”, despre umilințele aplicate unor teroriști umaniști, de treabă, care nici nu apucaseră să ucidă ca lumea, în închisorile secrete americane; „o privire profundă, din interior,” asupra capitalismului corupt și exploatator. Hm? Ce spuneți?

vineri, 8 octombrie 2010

Brand New Funk

Nu de puține ori mi-e dat, în toiul plimbărilor mele triste și solitare prin memoria afectivă, să bag de seamă că relația mea ambiguă cu drumandbass-ul a încremenit cam pe la primele iubiri: Adam F, Goldie, Dieselboy, E-Z Rollers, LTJ Bukem Watercolours(!).

E adevărat, illo tempore, dnb era o artă! Nu era făcut la malaxor, în serie, plus că tocmai scăpase de vornicii aceia rasta, ce-și lătrau „jamaicaneza” lor de rahat peste bunătate de piesă. Ci era curat, limpede ca Ozana cea frumos curgătoare, viclean, sexy, gata vintage-zat. Iar la Adam F, beat-ul fiind deja rupt în cele două lovituri principale, păstrate și astăzi. Astăzi, însă, ceea ce se produce mă obosește peste măsură. Și „jamaicanezii” s-au întors (auzi: „Bună seawa, Timishoawaaa!”)

Dnb era, în muzica de club underground britanică, ceea ce am putea numi fără teamă o „expresie artistică” (subculturală, dar...). Abia apăruse. DJ-ii îl așezau pe platan din vârful degetelor, cu pioșenie. Din rezultatele obținute, scoase pe piață, se observa cu timpanul liber că oamenii aceia petrecuseră ore și zile bune închiși în studio, pentru a scoate mustul din sintetizator. Ba mai chemau alături, pentru armonizare, fuzionare și condimentare, și câte o voce feminină, de jazz nou, sau câte un basist nebun, un slapist - frenetic al ritmului, care (dimpreună cu „tobele”) făcea minuni! De Brand New Funk mă leagă aducerea aminte a unui irepetabil, clujean, delahoya, când am reușit să încropim și să deplasăm acolo cea mai numeroasă și mai pestriță delegație ineuană. Era piesa-generic, pe care defilau prin fața lui Mátyás király camioanele cu DJ și dansatoare.

De exemplu: Adam F - Brand New Funk
Dar și Jaxx ori Metropolis și toate celelalte tunes de pe albumul Colours! Nu uităm Goldie cu Mother. Am „extras” cu precădere mostre dansabile. Însă aceștia au și piese de (întins pe) canapea: Goldie - Sensual.

marți, 5 octombrie 2010

Dulce densitate

 Petru Popescu - Dulce ca mierea e glonțul patriei

Minute în șir, m-am strămutat neliniștit dintr-o cameră într-alta, negăsindu-mi locul după încheierea lecturii acestui roman de (ținut pentru) zile mari! Mândru că-s contemporan cu un asemenea romancier român! Întristat, realizând că nu are posteritate; cu excepția domnilor Agopian, Cărtărescu, Vosganian - fiecare dintre aceștia trei, însă, de-o cu totul altă factură literară. Cred că de la Spaima lui V. Makanin nu am mai simțit căzând așa asupră-mi strania compulsie de „a ține doliu” de lectură, de-a nu mai citi, o vreme, nimic. Petru Popescu este unicul „elev” al unei școli beletristice deschisă de el însuși. Cronicari de seamă, de la Al. Călinescu și M. Iorgulescu, la Eugen Negrici, cad de acord asupra tristei excepționalități a scrisului lui P. Popescu. Am scris despre roman, cu simțământul nedezmințit că tocmai săvârșeam o impietate. Cred că, în locul clasicei lecturi, aș fi putut la fel de bine să miros cartea, să o ascult, să o mângâi. Așa bine mi-a căzut. Atâta rău mi-a făcut! Scriitorul acesta, pur și simplu, murea pe mașina de scris!

Cred că avea treizeci de ani. Părea de douăzeci și șase. Una din acele femei care arată de douăzeci și șase, netrădând prin nimic vârsta adevărată, și totuși au treizeci, nu se poate să aibă mai puțin. O anumită densitate a mișcărilor, a vocii. O grație mai plină, O frumusețe mai grea. Avea treizeci de ani, și am simțit că eu am numai douăzeci și trei.

Dedesubt, morții simțiseră noaptea orașului. Ieșeau din adăposturi, se întâlneau în bezna coridoarelor lungi, recunoscându-se pe tăcute, se adunau în soboare și cântau grav, coruri gigantice vibrau surd în pământ, mișcări zguduiau scoarța, pași repetați furnicau prin straturi tălpile noastre. Erau peste tot. Sub noi, în jur, pitulați în fiecare umbră, deasupra, în cerul cu arătări, în care luna trecea ca o navă funebră. (...) I-am închis cu totul, într-o îmbrățișare în care nu ne mai deosebeam. Tremuram de frig, frigul venit de peste tot, și din adâncul meu.

vineri, 1 octombrie 2010

Octombrie

...a lăsat pe dealuri covoare galbene şi roşii. La noi, doar planuri megalomaniace de preaslăvire a Paraschivei, risipă dezmăţată în cinstea unui oraş care nu există şi previziunea unor aglomeraţii umane epocale. Abia aştept :| Între timp, viaţa virtuală continuă.

__

*poză de-a lui Recuenco, de aici.

joi, 30 septembrie 2010

Sinuciderea unui clovn

Meseria: clovn. Vârsta: 27. Religia: nu e enoriașul nici unei biserici. Dar obișnuiește să cânte în cada de baie texte liturgice (corale, imnuri), în scopuri pur terapeutice: îi combat melancolia și durerile de cap.

„nu sufăr doar de melancolie, migrene, indolență și capacitatea mistică de a percepe prin telefon mirosurile, ci și de o îngrozitoare înclinație spre monogamie; există o singură femeie cu care pot face tot ce fac bărbații cu femeile.”

Îi ieșea perfect să pantomimeze ”impresia unei îngrozitoare cantități de agitație inutilă”. Drama omului „care trăiește în lume fără a o locui totuși în sensul deplin al termenului” - cum bine nota criticul marxist György Lukács (ok, el mai scria și că: 'It is not men’s consciousness that determines their existence, but on the contrary, their social existence that determines their consciousness.' - ceea ce nu împărtășesc).
***
Regăsim și-n acest roman axioma - cu rezonanțe gombrowicziene - că nu valoarea, ci aparițiile publice (o, și ”branduirea”!, și moartea - aș adăuga), flecăreala mondenă (te) „confirmă” artistic, de când lumea: „În filmele despre artiști, suferințele sufletului artistului, mizeria și lupta cu demonul sunt proiectate întotdeauna în trecut. Un artist în viață, care n-are nici măcar o țigară și nu poate cumpăra pantofi soției, este neinteresant pentru cineaști, întrucât nu le-a fost confirmat de trei generații de flecari că ar fi un geniu. O singură generație de flecari nu le-ar fi de ajuns.”
***
Talentul părinților germani de a se preface că, între 1939 și 1945, „nu s-a întâmplat nimic”. Refugiul unora - dintre cei care-și trimiteau puberii în aprilie '45, când totul era pierdut, să-și facă datoria sub arme - într-un fățarnic, inconștient-compensatoriu, activism pentru combaterea șovinismului și rasismului. Tăcerea care a sugrumat primele decenii postbelice, urmată de explozia de mărturii și mărturisiri, acuze, învinovățiri reciproce, demascări (explozie din care însuși romanul acesta face parte). Escaladarea (cultul) urii de sine germane.

Nu pregetam a mă mira, în timpul lecturii, cum nu s-a spulberat Germania, după apariția și punerea în circuit cultural a acestui roman-manifest, care dezarticulează în mici fâșii (puse sub lupă și, apoi, focalizate până la absurd) moravurile lumii germane de după Hitler. E scris din floretă; deși șocant, deși fățiș politizat, drama personală primează (trăită destul de exhibiționist - artistul vrea să piară lumea odată cu el - dar narată cu rafinată savoare). Iar în fundal, măcar că la distanță de decenii, se mai fac auzite bubuiturile tunurilor Vaterland-ului și persistă sloganurile (încă viguroase) antisemite, mârâite într-o limbă teutonică lipsită de vocale. Am pretins a nu remarca, totuși, că formațiunea politică CDU și electoratul acesteia - „bigot”, cum altfel? - de dreapta ar fi, în mod subtil, expuse ca autori morali ai ratării unui artist. Să mă ierte istoricii, dar nu am cunoștință despre vreun mecena socialist care să fi finanțat o măreață operă de artă. Plus că nu puțini creatori „stângiști” (Michelangelo o fi fost și el un troțkist avant la lettre, oare?) au supt copios la sânul bogătașilor/bogătașelor vremii - fără generozitatea cărora Frumosul ar fi avut acum o cu totul altă față.

Pentru un lector din secolul XXI ar putea fi mai complicat de înțeles (sau i-ar putea părea azi superfluu), de pildă, și anticatolicismul manifest al lui Hans-clovnul. De asemenea, unui ortodox i-ar fi la fel de dificil să guste pe deplin, cu toate simțurile, polemica H. Böll - Biserica Catolică. Românii nu au avut niciodată dificultăți în a divorța din motive religioase (în ciuda protestelor Bisericii). Nu era un capăt de țară să fii excomunicat: nici nu-s convins că exista (se practica) excomunicarea în BOR. Așa că, unii tineri ar putea ridica azi din sprâncene, nepricepând ce-o fi fost așa scandalos să fii femeie și să faci sex înaintea cununiei religioase sau să nu dai ascultare dogmei care spune că, odată divorțat, la biserică nu mai pupi sfânta taină a căsătoriei. Or, abia aici se observă diferențele culturale „crase” (și economice, odată cu asimilarea, interiorizarea, preschimbarea în norme de conduită socială a învățăturilor religioase) între societatea ortodoxă și cea catolică (sau protestantă) - înainte de desăvârșirea secularizării. Vedeți, copii, de câte e nevoie ca să vă bucurați în totalitate, in spiritu, de-o carte?!
***
„Când criticii sunt critici cu alții nu e atât de rău ca atunci când sunt atât de necritici și lipsiți de umor cu ei înșiși.”

Savuroase și metodele de ucidere a unui estet (mi-am supt degetele citindu-le, eu - și așa, atât de amorezat de hormoneuții care parazitează conceptual adevăratele creații!):

„Esteții trebuie omorâți cu obiecte valoroase de artă, ca murind să se mai poată enerva încă de distrugerea unui obiect prețios.” „Aș fi putut să răzuiesc vopseaua de pe o pictură valoroasă și să-l sugrum apoi cu pânza, n-ar fi o crimă perfectă, dar ar fi o moarte perfectă pentru un estet.”

O carte de neocolit și un soi aparte satiră antielitistă, ce mie mi-a fost mereu simpatică - câtă vreme știu că elitismul poate lua forme aberante, care la suprafață, în ochii naivi ai gloatei avide de norme și modele, pot trece drept erudiție - în: Opiniile unui clovn - H. Böll

luni, 27 septembrie 2010

Ştirile toamnei

De data asta, m-am trezit aruncată în toamnă. Soare aprig la amiază, ploi şi umezeală în rest, fetele care au sărit din sandale în cizme (oare unde au dispărut pantofii?). Mă buimăceşte schimbarea...neschimbată, de fapt, aşa că anul ăsta toamnă egal indispoziţii. Totuşi, sunt două veşti bune: gutuile şi lumina. De aseară am o cutie cu fructele astea îmbufnate şi e galbenul lor cald şi abrupt care mi le face dragi. Cînd te uiţi la o gutuie, te scufunzi în galben. Iar ultimele străluciri ale soarelui, pe la ora 7, mai domolesc asprimea zilei, peisajul ei pestilenţial, agresiv şi trist.

duminică, 26 septembrie 2010

Casa scărilor

La 1900, casele erau făcute (fățoase) în așa fel încât, stăpânii (sau chiriașii), odată reveniți - de la muncă, de la șpațir - sub acoperișurile lor, încă din largul antreu să-și fi putut îndrepta mândri șalele, să se fi simțit falnici, aparținând unui loc cu care să se poată identifica, dar și ocrotiți bine de zidurile acelea făcute din multe rânduri de cărămidă, fără simțul risipei.

Încă nu încolțise în mintea cuiva, a vreunui stalinist egalitarist cu vocația distrugerii, ideea plăcilor despărțitoare de beton armat, subțiri și reci, de după care, locatarii din „blocurile” de azi (culmea, pârțul postmodernismului comunist), împart proletărește gemetele amoroase ale nevestelor și soților lor cu cele ale vecinilor. Împart, mai ales, inconfundabilul zgomot al apelor năvalnicelor toalete. Sudălmile, incontinentele sfredeliri ale bormașinilor în căutarea nobleței inaccesibile.

În imagini, secession geometric orădean. Un palat aflat, odinioară, în proprietatea unuia dintre cei 30 000 de evrei bihoreni, livrați  prompt de horthyști lagărelor naziste.

Casele mărețe, evreiești - fără de care centrele de astăzi ale Timișoarei, Aradului și Oradei ar fi fost, la rându-le, tot atâtea corso-uri betonist-cubiste, presărate cu magazine universale, gen Deva sau Piatra-Neamț - au apărut atât ca expresie a scurtei perioade de emancipare de care s-a bucurat această neasemuită seminție pe întinsul fostului Imperiu habsburgic (boom-ul edilitar al perioadei 1880 - 1914, importul delirant de art nouveau și secession, sunt strâns legate de prezența evreiască), cât și ca o afirmare arhitectonică a tulburătoarei năzuințe a evreilor înspre integrare, împământenire, spre a se dărui cultural asimilării. De-a se dizolva și a renaște apoi, prosperi, în sânul populației autohtone...