vineri, 3 decembrie 2010

un moț de scaiete

După ani, mă las convins să stau față-n față cu casa în care am pruncit; arătându-mi-se în starea asta - împuținată,  implorândă, întinzându-și coastele fracturate, negre, spre un cer  albastru, desfrunzit, placid -, simții deîndată cum mi se înșurubează lin în inimă, culminând cu insomnia hiperlucidă din următoarea noapte, trebuința urgentă, nerodnică, de a ști cine sunt, unde mă aflu.

Casa
Din ziua reîntâlnirii cu pereții gălbui pătați îmbolnăviți de atâta apă sunt iarăși mic cât un moț de scaiete și-mi vine să alerg cu picioarele mele subțiri alunec pe luciul fotografiei undeva musai să fie o intrare alerg caraghios „ca o fată” mi se spune pe aleea încadrată decorativ de cele două șiruri de cărămizi înfipte în muchie de la fântână până la treptele casei beau o cană de apă rece cu gust de mușchi de piatră și tot vreau să-mi amintesc cum mă cheamă cine mă cheamă seara la masă la lecții la culcare pe când eu încă stau ascuns cufundat în te miri ce căpiță de fân în jgheabul pentru adăpat vitele întins pe sub umbrelele cu miros amar ale brusturilor și nu răspund mai amân primei strigări a numelui meu pe care nu mi-l pot aduce aminte acum cu casa ruinată în ochii mei mari și uimiți în vocea mea nestatornică ce îndrugă prostii neascultate în timp ce aparatul fotografiază docil dar în silă îmi vine s-o mângâi ca să-i treacă și să se-nalțe mare la loc mare îmbrățișez cioturile mare ca atunci când trăsnea năpraznic afară și ea ne primea semeață sigură pe sine sau ca atunci când ne-am trezit că se aprinsese hornul ardea funinginea și nici nu mai rețin cine urla mai tare de spaimă eu sau soră mea probabil că eu sora căuta comorile ascunse la rădăcina copacilor din curte unde mângâie mâna mea tulpini viguroase cresc la loc din cioturi așadar se pare că eu urlam mai abitir pe vocea întâi să vină vecinii la foc păi unde ar fi urmat să dormim noi la noapte?

Luam foi aspre de hârtie și o desenam stăruitor, casa, canonizându-i trăsăturile, firea: numărul și proporția ferestrelor, șirul de coloane din față, capitelurile, stucatura (câtă se mai păstrase), felul cum îi tăcea în întuneric podul; de mic îi făceam schițe și cred că astfel am și învățat să o iubesc, să o zidesc în mine: schițând-o. În vis, nu m-am mutat niciodată de acolo.

Curtea
Întotdeauna m-au strivit blocurile noi ale orașelor, populația lor alienată, obrăznicită, dezechilibrată social de diluarea simțului proprietății. Însă de palatele burgheze din vechile centre urbane îmi lipesc privirea cu dragoste, le recunosc, îmi întorc capul, căutându-le orfeic peste umăr, să nu le scap din ochi, să nu le pierd, le percep în detaliu, le estimez, le asemăn cu umila mea casă de la țară - matca lor. Toate nasc din ea. Casa mea, care acum se grăbește să-și lase locul vid, a rămas o forma mentis. În tiparul ei am judecat ulterior toate lucrurile, locurile, chiar și oamenii.

5 comentarii:

lolablau spunea...

am intrat un pic pe bloguri si singura postare care mi-a atras atentia a fost asta...casa e splendida, copacii din fata ei sunt un vis...ar trebui restaurata.
si la un moment dat nu mai folositi semne de punctuatie, amintirile curg. aveati cumva vreo fereastra rotunda? eu le ador pe cele rotunde.
sper sa revina d-na anca giura pe blogul dvs.

Cristian SÎRB spunea...

Rotunde nu aveam, fusese construită într-o epocă mai austeră, rectangularul înțelegându-se, din motive necunoscute mie, mult mai bine cu austeritatea.

Cred că va trebui să mă obișnuiesc cu ideea: casa va dispărea. La următoarea mea vizită, nu va mai fi. Și pe-atunci va trebui să fiu suficient de puternic.

Jovi spunea...

Senzatia asta de emotie profunda m-a atins si pe mine acum vreo saptamana, cand am vizitat satucul bunicilor mei, pe care nu il mai vazusem de vreo 10 ani, de la moartea lor.
Era locul unde am copilarit, unde mi-am construit o parte din viata, unde ma reintorceam mereu cu drag si de unde am cele mai frumoase amintiri.
Dar...nici macar nu m-am putut opri in fata casei, am trecut repede, simteam ca incep lacrimile...

capricornk13 spunea...

ce insemnare emotionanta, Cristian! eu cred ca sunt o eterna dezradacinata, n-am avut nicodata cultul locuintelor prin care am trecut; si-mi pare rau...

Cristian SÎRB spunea...

Poate ar fi mai potrivit să-ți pară bine! Ce ar fi să ne atașăm de fiecare locuință pe care o închiriem? Dar ni se întâmplă și asta, vrând-nevrând.

Eu cunosc o singură dezrădăcinare (cu toate că, tehnic, au avut loc mai multe): aceea când m-am mutat de la sat în urban. O urbe nu îndeajuns de „gălăgioasă”, de acaparatoare, de tentantă cât să mă vindece de melancolia mea țărănească, de ruptura brutală de sat și de prima casă din viața mea.