sâmbătă, 25 decembrie 2010

The (quiet) American

M-am învățat bine să trag cu ochiul la cronicile lui Andrei Gorzo abia după ce văd un film, despre care fie știu, fie suspectez că ar scrie (a scris) mai sus numitul. Nu altfel am procedat și cu The American, regizat de Anton Corbijn. Am mai notat-o în varii forme: cred că e destul de trist să fii de meserie spectator de filme (și nu numai de plăcere), din moment ce riști să te trezești atât de uscat sufletește (atunci când vine vremea să scrii recenzia) de la excesul de cadre vizionate. ALȘ a negat într-un rând, cu ocazia unui comentariu pe masa_pustie, că s-ar fi aflat vreodată în primejdia de a se desensibiliza, de care fac eu vorbire, și-l credem pe cuvânt. A. Gorzo, însă - și asta se petrece de ani buni! - mă tem că n-a scăpat basma curată, s-a ales cu sechele...

Pesemne că devii foarte cusurgiu cu timpul, din rațiuni de cantitate mai ales, nu zic nu. Așa se întâmplă și cu cititorul de cărți - profesionistul sau pasionatul, obsedatul. Stă în legea firii să te imunizezi de la un punct încolo. Chiar și emotivitatea estetică își are pragurile ei maximale. Odată atinse, orbim, asurzim, ne stafidim. Sau, nu puțini, ne înăcrim. Prefer să reduc volumul lecturilor, prefer să văd mai puțin filme, acordându-le tuturor mai mult răgaz să se așeze, să îmi intre în măduvă, decât să-mi pierd naivitatea de astăzi, bucuria pură (prostească să fi fost, cui îi pasă?!), plăcerea intensă cu care am plonjat, de exemplu, într-o peliculă ca The American. N-am căutat nici o referință despre Corbijn înainte de film și n-am consumat pe nemestecate un vraf de întâmpinări critice, special ca să evit intrarea în poveste cu părerile deja schițate, prejudecate. Și bine am făcut!

Unde mai pui că Anca Grădinariu, care compune și acum „de parcă toată vigoarea i-ar fi fost suptă cu pompa de vid” (un citat care i se aplică, extras chiar din textul domniei sale), își începe expunerea critică prin a face o aluzie foarte străvezie chiar la „noul val” cinematografic românesc, o glumiță cum că filmul lui Corbijn (prea ostentativ european, pasămite! - noa, drace, trebuie să am grijă de-aci încolo, când merg prin SUA, să nu îmi trădez prea țipător europenitatea) s-ar fi putut, la o adică, inspira din „stilul” minimalist al regizorilor români în vogă, dar și din Le samouraï al lui Melville, cu fascinant-glacialul Alain Delon (trimiterile la Le samouraï nu le contestă nimeni, și cred că-s chiar asumate de regizor). Firește, minimalismul e patent mioritic de pe-acuma... Iar veșnicia s-a născut la țară.

Ni se pare „nouă”, celor doldora de filmografie, că The American amintește de un Melville? Gata: ne și construim întreaga pledoarie pe calapodul ăsta strâmt. Din care noua realizare iese, bineînțeles, șifonată: păi, vai, nu seamănă ca două picături de apă cu Melville! A. Gorzo știe cu exactitate ce trebuie și ce nu trebuie să facă, să comită, un anumit personaj-tip (tot așa, în locul lui T. Capote să fi fost, el ar fi creat mai cu miez în a doua parte a vieții). Unde are voie să greșească personajul-tip, în ce măsură îi este permis să „cedeze” sentimental. Iar dacă nu corespunde, îl rejectează fără regrete. Abaterile - strict sancționate. A se respecta cotele!

Vă sfătuiesc să nu primiți nici un... sfat anterior întâlnirii cu filmul ăsta - cu toate că intenționasem să concep, la rându-mi, o minicronică. Delectați-vă cu el fără a vă lăsa influențați de mine sau de umorile seci țâșnite din, probabil, handicapul emoțional al „profesioniștilor”. Confruntați-vă pe urmă senzațiile proprii cu opiniile  highbrow, înșirate reducționist de triștii specialiști. Unii dintre noi, am impresia, au văzut cu totul altceva.

Mi-a reînviat, totuși, speranța într-o critică mai puțin teribilistă calda receptare: Un film deosebit - The American, Cristina Zaharia. Și observația de bun simț, tratată pe larg în articol, a autoarei la „jocul din priviri” al lui Clooney (pregătisem și eu niște notițe, dar nu le mai transcriu aici, în legătură cu această performanță facială - care m-a izbit din start și de pe urma căreia nu mi-am „revenit” nici până-n prezent: să poți citi pe chipul său, de exemplu, clipa precisă în care fata îi cade dragă). Apreciez și că dl. Gorzo admite, într-un  paragraf către final, că s-a delectat cu realizarea lui Corbjin (ce-o fi rămas delectabil din aceasta, odată astfel „demontată”, nu am idee) și că asistăm la „cinema adevărat”. Normal, mai zice el: un cinema prea „pretențios”, prea „rafinat”, prea „școlăresc”, dar cinema! Din articolul redactat de A. Grădinariu n-am reținut nimic pozitiv, pentru uz personal, în afară de ușoara indispoziție pe care mi-o inoculează câteodată lectura producțiilor sale jurnalistice.

Violante Placido
Un colțișor izolat de Italie, deasupra lumii, un pinten de colină de care stau agățate precar case de piatră. Multă liniște, adică liniște-tăcere, nu și pace; o avariție a mișcărilor ce deplasează văzul și toată atenția, le împinge să lunece - iscoditoare cum sunt - înspre mimică; splendide acorduri simple de pian, meticulozitate, meserie, stăpânire de sine, expresie, tensiune, cumpătare, frumusețe trupească, frumusețe; părăsește ecranul felul avid, răvășitor de credibil, cum ea îl soarbe din ochi, disperare - Americanul. Film noir. Ce s-ar fi ales de lumea asta dacă George Clooney ar fi rămas un actor de E.R.? Îngrozitoare pierdere! M-am rătăcit de bună voie sau m-am regăsit cu entuziasm și, alteori, cu molcom extaz în toate producțiile în care a fost distribuit (sau a ales să joace) ca protagonist în ultimii ani. În câțiva ani, poate chiar în trei (Michael Clayton, Up In The Air, The American), culmea unui deceniu în care actorul s-a rumenit bine în diverse roluri-antrenament, adorabilul George Clooney a devenit, a ajuns să fie - George Clooney.

4 comentarii:

Rares spunea...

Ia să-l văd şi eu, domnule. Quietly. Îmi place noua haină ce vă-mbracă.

Cristian SÎRB spunea...

Noua haină e numai de sezon. :) Dar să vezi filmul neapărat!

lolablau spunea...

cred ca o saa fur si eu filmul cu torentzii( asta e).
sunt onorata ca m-ati trecut in lista de bloguri, cred ca trecerea asta conteaza cel mai mult pt. mine...dintre alte bloguri. dar, cand veti gasi de cuviinta sa ma scoateti de acolo, nu ma voi supara:) doar ca 'noblesseu' oblige' si trebuie sa scriu mai rar si mai bine:)

Cristian SÎRB spunea...

Dar erați în listă de aproape o lună, doar că lista noastră tot apare și dispare, am mai cerut scuze celor trecuți acolo, pentru că sunt cauze care nu țin de voința noastră, ci de mistere tehnice...

Eu zic că filmul e de văzut. E o realizare decentă. Ironiile celor doi sunt deplasate, adolescentine. Mai ales că și respectivii, finalmente, par a se fi bucurat de el.