Moaște

 Pelerinii îmi ating, împingându-se cu evlavie, piciorul stâng, papucul de bronz cu care artistul sculptor m-a încălțat sau bocancul de drumeț salvator de suflete. Vârful încălțării e, de aceea, mai gălbui, lustruit, restul mi-e verde, coclit. Piciorul stâng, cel dinspre inimă.

Mă uit în sus la tine, surâzi reținut - maică superioară. Puterea exemplului propriu te-mbată.

Hai, că suntem faini așa - cu cireșe pe după urechi. Vorbind chestii în care nu investim mutual. Fonduri. Ori investim, dar prea amortizăm. Hm. Amortizor. Surdină. Mișc din buze și nu te pricepi să mi le citești.

Identifici mai ales conjuncțiile, prepozițiile - ceea ce nu ajută deloc hermeneuticii textului. Amuzament redus. Zâmbete căznite. Glume atât de calculate, încât rostirea lor te face să tușești.

Îți amintești cum este atunci când hotărăști să tragi nevrotic de câte o înfrângere, nerecunoscând-o, doar-doar s-o fi transformând (printr-o minune) în victorie sau în altceva, cu un alt nume, mai puțin deprimant? Pur și simplu, nu te poți opri.

Mai ceva decât o mie de cuvinte

 Plonjăm direct în miezul acelor clipe în care se întâmplă ca tăcerea să fie, de fapt, abținere, iar abținerea să devină mai grăitoare ca orice prin limba ei mută. Tăcerile ne ies întotdeauna bine, iar punctuația minutelor ce trec le asigură curgerea, discursivitatea. Înapoia tăcerilor, se pitesc uneori reproșuri atât de brutale încât, eliberate, ar putea conduce la agresiune fizică.

Terifianta tăcere, cu surâsul ei tăios și simularea meduzantă a nepăsării (dinaintea răbufnirii). Cuvintele țâșnesc aspre, expulzate din guri, expeditive, împovărate cu strădania de a juca indiferența sau detașarea, neimplicarea.

Se instaurează regimul tăcerii-ce-apasă, fură vlaga balsamică a cuvintelor și le reamorsează, transformându-le în proiectile sau dinamită.

Resemnatul viu. Umoristul înfrânt. Și muchia aceea de pe care se poate aluneca fie în conflictul ranchiunos, deschis, fie-n mucilagiile inactivate ale organelor reproducătoare.

Cel mai lesne e să taci mâlc când te simți adorat. Ați văzut vreodată statui lustruite, sfinți imortalizați ai bisericii, care să pălăvrăgească? Linse, unse, lustruite cu buzele, cu frunțile acide, cu degetele căutătorilor de minuni facile. Atingi muțenia pietrei, a osului sau a metalului și te mântuiești.

Întuneric gleznă

 Gleznele. Albe. Detestă șosetele lungi. Poate că doar pe cele purtate cu fuste scurte, plisate, le-aș tolera. Glezne cu vinișoare, oase împingând de sub piele, scobituri, zone de umbră, fragilitate. Fetele se expun și nu vor nimic de la noi, în afara acestor priviri. Privirea, a fi privite - contează, totuși, pentru ele.

Suspensie

O frunză ce nu cade, totuși e-n cădere. Nu mai stă agățată de creanga ei, nici nu se apropie (pentru a se așterne), atrasă de sol. Se ține în aer, așa cum se ține o răsuflare. Căderea sau urcarea în văzduh. 

Chaleur

 Răbdarea îndelungii mângâieri a spatelui, căldura palmelor, febra ce ți le încinge, transpirația ce repede ți le îmbrobodește, îmbrățișarea incompletă, oprită de curbura osoasă a spatelui, oasele imediat dincolo de piele, moliciunea neopunând rezistență a coapselor și-a feselor, arhitectura fără defecțiune a palmei și a labei piciorului, palmele mici, degete lungi, subțiri, șoptind aristocratic în mișcarea lor, picioare palide, cu bronzul scăpătat, gălbui și rece.

Apocalipsa rațiunii, genunea simțurilor, violența intrării, strigătele scandalizate. Morțile repetate.

Prizonierul muzicii

 Muzica a tras timpul în ea, nu m-am mai putut desprinde. Urechile - lipite de cap, fidele, au ascultat bine și cu discernământ, respingând ce nu suna la fel de încântător ca prima dată.

Câteva piece trance ce mi-au dat nesănătoasa iluzie că m-aș putea întoarce în urmă cu 20 de ani, când mă întâlneam cu ele prima oară, dar nu ca să le aud din nou în premieră, ci ca să regăsesc spiritul nelumesc al vremii aceleia.

Aveam iluzia că iubeam în fiecare zi, fără să-mi fi fost necesar un obiect al iubirii. Senzația unei îndrăgostiri veșnice. Îmi iubeam prietenii cu erotism maxim, iubeam soarele, nu mă speria răcoarea serilor, nici un drum nu era prea lung, nici un sunet prea puternic. Nici o fată, prea mult.

Snob când mă simt - citesc Proust

 Proust nu-i doar o lectură „aleasă” și, pe mari întinderi, o operă din care să-ți vină pofta de a extrage masiv citate. E și-un exercițiu de răbdare, când enormă-i tentația de a „mătura” fotografii (cu locuri & persoane în care în veci nu vei ajunge) pe ecranul telefonului sau de a urmări un film „înălbitor de vise”.

Să stau să despic în părțile-i componente fraza lui Proust, să-i urmăresc ideile cu lupa acoperindu-mi un ochi ce nu-și permite nici să clipească de teamă că le va pierde, din nou, șirul.

Opera magna a lui Proust este (cum se englezește astăzi) despre cel ce-o citește, nu despre ce se „întâmplă” acolo, nici autobiografia ficționalizată a autorului.

E simplu: dacă vreau să-mi treacă mai repede o iritație alergică a pielii, dacă vreau să mai amân puțin mania de a verifica, ceas de ceas, starea vremii prognozată pentru următorul weekend, dacă vreau să-mi abat gândurile de la ceea ce urmează să fac mâine la muncă și cum voi întâmpina încercările și oamenii zilei de mâine - citesc Proust.

Citind Proust, cu toate că nu-l iubesc la nebunie pe Proust, îmi ung cu balsam stima de sine, mă fortific, îmi tonific mintea, pun la încercare inteligența, nu simt imboldul de a vorbi altcuiva despre lectura lui, despre cât de greu e să-l parcurgi și care-s tehnicile de a îndepărta ispita abandonului.

Sunt conștient, pentru mine însumi, (și-mi spun singur) că uite, citesc Proust, or asta mă face mai încrezător, îmi dă sentimentul unei superiorități neostentative ce-mi folosește apoi să nu cad prea jos când nu mi-e bine sau în dățile în care mă simt (sau chiar sunt) contestat. Ori impostor.

Iuda

Trădarea lui Iuda a constat în a dezvălui cine e Isus și nu care anume este El din grupul indistinct de ucenici. Iuda a turnat autorităților - mai întâi, evreiești - despre misiunea pământească a lui Isus. Romanii n-au făcut apoi decât să încadreze „faptele”, politic & juridic.

Chemare

Săptămâna începe de marți. Greața intermitentă de a fi musai să lucrez ca să-mi câștig pâinea se cunoaște de dimineața.

Care să fie, oare, acea perioadă din zi în care sunt un fantast? Seara mi-e copleșită de groaza mâinelui. În zori mi-e cel mai dificil să mă mint cu privire la ziua ce se-ntinde, necunoscută, înaintea mea. Fantast sunt, fără oră fixă, atunci când visez la încă neamenajata grădină de la Deal, încercând din răsputeri să mi-o imaginez întreagă și pe mine lucrând de zor la ea în cine știe ce dimineți și după-amieze de sâmbătă.

Arhitecturi intime

Am visat despre ușurința cu care o fată m-a agățat & sedus din priviri într-o încăpere ce avea ceva din sordidul sălilor de așteptare ale gărilor, ne-am apropiat fără un cuvânt, ne-am cuprins în brațe și ne-am sărutat.

Sărutul nostru a fost ca o călătorie în timp - înapoi sau înainte (dacă timpului îi poți alătura aceste adverbe) - n-are importanță.

Apropierea înceată și cea dintâi atingere a unor buze dorite pe loc, prima încolăcire molatică, umedă, sfioasă, amețitoare a limbilor - nici unul dintre gesturile ce intervin ulterior între cei doi nu se va mai putea măsura cu aste prime secunde. Nici măcar sexul.

Primul sărut - mai ales când e puțin amânat, când iubiții se joacă de-a mica și prefăcuta abstinență, cu toate că ard de dorința de a se contopi - încununarea cuceririi. Neasemuit, nimic nu-l mai egalează apoi. Când ești cuprins de conștiința aceea hiper-reală, atât de intensă încât te simți decorporalizat, că săruți ceea ce până atunci doar ai râvnit cu ardoare, senzația de neverosimil, de fantastic, care însoțeste o atingere cât se poate de pământeană, nu se va mai repeta decât...

Cu ocazia altui prim sărut.

faire un rêve

Am făcut un vis aseară

Eram noi doi. Tu și el.

Sunt eu el pentru tine,

când mă povestești altora?

Cavalcada

Pun șaua pe trupul tău, dar n-o leg, îmi rezerv plăcerea de a te călări ca un tătar și de-a cădea din când în când, de a mă ridica, rănit, scuturându-mi de praf turul nădragilor. Dar nu scutur bine de tot. Doar fundul, genunchii, doar coatele și fruntea. Doar praful. Nu și sângele.

Nu-mi leg curelele de pântecul tău, vreau s-alunec și să mă doară căzând, când îți scuturi pielea înțepată de insistentele & sâcâitoarele muște, zgâriată de unghiile mele care s-ar agăța de coastele tale, dar n-au ce apuca.

Hoteluri

Cărțile noi, avid cumpărate și împrăștiate într-un haos strategic prin camera de hotel, ca să-mi oglindească narcisic eul, să spună în locul meu cine sunt eu, cine nu sunt, obstacole între mine și ceilalți - trecuți, prezenți. Ori niște „ceilalți” inexistenți, pure plăsmuiri.

Băile șubrede, pregătirile.

Minuțiozitatea maniacală a toaletării.

Părul, unghiile, coșurile, petele.

Iritațiile de pe față.

Fuga ireparabilă a timpului.

Timpul - dens, la început; diluat către final.

Să treacă, gata, îndeajuns!

Biblioteca, micul dejun, pofta, privirile goale.

Socotelile de pe urmă, ursuzenia. Închiderea în sine. Dorința și dorul de acasă. Sau de regăsirea singurătății. Senzația de neapartenență, de a fi al nimănui. Înscenarea repetată a despărțirii, pentru retrăirea expiatorie a durerii.

Picioare apăsând, păr crescând audibil, bani scurgându-se din conturi cu sunetul specific caselor vechi de marcat, pinkfloyd.

Clipa în care singurătatea își recâștigă locul și mă îmbrățișează, mămoasă, redescoperindu-mă, caldă și atractivă, mai adevărată ca orice.

Momentul când încep să refuz, să îndepărtez, să mă distanțez.

Ziarele, cărțile, revistele cumpărate degeaba, cărate acasă, aruncate într-o dezordine neîntâmplătoare, pentru că nu sufăr să fiu dezordonat, amintindu-mi că am fost, c-am ieșit câteva ore din mine.

Cură prin calomnie

Ponegrind - îndepărtezi, grăbești ireparabilul. Încerci să-ți faci un bine, negând persoana care te-a modelat, într-o măsură, cu mâinile ei, blasfemiind, răstălmăcind, suprascriind ceea ce părea de neșters. Persoana în brațele căreia ai murit de atâtea ori.

Mamă, ce cauți cu mine-n baie, mai povestim fata mea, departe de urechile bărbaților, ce sâni frumoși ai, fata mea, sunt tari la vedere, pot să-i ating? ia-i în palme pe rând, mamă, să păstrăm atmosfera cordială, la nivel de evaluare rece, vreau doar să văd în stare nudă minunăția căreia i-am dat naștere.

Casa

Visez o casă în care am acces doar parțial. O casă mare, sobră, de-o frumusețe simplă. Impunătoare. Casa în alb și negru. Ferestrele au ramele negre. Cerdac, balcon închis - din lemn. Iubesc casa asta, ador s-o privesc, mă pierd în ochiurile geamurilor ei verzui, dar lucru ăsta mi-e permis numai de la distanță. Înăuntru, am acces în bucătărie și atât. Tânjesc să fiu primit peste tot, dar îmi rămâne exclusiv consolarea găurii cheii, cât să cercetez chiorâș odăile interzise.

O carte minunată*

Despre relația dintre greșeală și mântuire. Despre imposibilitatea de a fenta viața fără a fi deconspirat, preferând în locul aerobic-ului neostenit al sufletului o superficială conduită ireproșabilă, ce nu te expune încercărilor vieții, ispitei, greșelii = învățării, devenirii.

Citim printre rânduri că nepătații, cei nesupuși greșelii, negreșind - e cu neputință să fie mântuiți.

Alături de iubire și iertare, înțeleg că greșeala e un fel de necesitate, cel puțin - o etapă, pentru o reală convertire. Nu văd cum ar fi cu putință să ne convertim în profunzime de pe poziții neutre, călduțe, perfect „pamperizați”, aseptizați în raport cu lumea. Greșeala cristalizează iubirea și este un ideal antrenament pentru a privi în sine și a te pregăti pentru a fi iertat.

"Privind adânc în mine însumi și apoi în jur la viața altora, mă întreb ce e mai dăunător: destrăbălarea sau resentimentul? E atâta resentiment printre cei 'corecți' și 'drepți'. E atâta judecată, condamnare, împietrită prejudecată printre cei 'sfinți'. E atâta furie înghețată printre cei preocupați doar de evitarea 'păcatului'."

*Henri J. M. Nouwen - Întoarcerea fiului risipitor, Humanitas, 2017, trad. Monica Broșteanu

Revoluția pentru tradiționalism - contra Libertății

Au votat cu Clinton, majoritar cei între 18 și 44 de ani. 

Au votat cu Trump cei între 45 și 65+. 

Sună familiar? 

La răstimpuri, cei închistați, prizonieri în spaima lor de moarte și cu totul străini de bucuriile vieții țin să se răzbune pe cei tineri, deschiși, curajoși, cu viitorul vast înaintea lor. Și aleg să le fută, poate o ultimă (dar decisivă) oară, viitorul. Dacă nu să le compromită viitorul, barem să le pună niște piedici, să „întârzie” puțin venirea viitorului. Măcar până apucă ei să moară. 

Votul de acest tip, al acestor categorii de vârstă și educație (oriunde pe glob) conține în el cinismul dorinței distructive a acestor nefericiți de a pieri de gât cu cei mai buni, mai dinamici, mai liberi, mai toleranți ca ei; mai urbani, mai educați, mai hi-tech și cosmpoliți.

Pot presupune că așa înțeleg unii să-și „amâne” sau să integreze psihic sfârșitul. Aici nu vorbim de cauzele economice ale recentelor opțiuni electorale. A fost demult depășit pragul acesta, al factualului. E vorba strict de răzbunarea morbidă a unei generații de pișăcioși misticoizi. 

Suntem victimele promise ale unei revoluții inverse, dinspre libertate înspre limitarea ei. Revoluția deținătorilor de arme, a celor îmbujorați în obraji, hard workers cu „gândire sănătoasă”, mulți copii, neveste casnice, alăptătoare, de preferință albi la față, nelipsiți ai serviciului „religios” (la care asistă ca să fie văzuți, bifați, nu cumva să se creadă despre ei că s-ar izola de turma protectoare & judecătoare).

„Tradiționalismul” - pe care cei lipsiți de imaginație îl văd ca pe un panaceu, ca pe un refugiu ce-i apără de alegerile dificile (venite la pachet cu libertatea) - soluția homeopată la toate problemele. Tradiționalismul lor e definit prin a îngropa în cotloanele minții ceea ce nu vrei să înfrunți. 

Dacă tu fuți în dreapta și-n stânga s-ar putea să poftesc și eu, or asta nu cadrează cu „valorile” mele, așa că prefer să te împușc (te interzic) pe tine și scap de-o grijă, pe de-o parte, iar comunitatea noastră de oameni onești și devreme acasă o păstrăm în toată preacurățenia ei, pe de altă parte.

The Bible Belt is running out of holes!

Târziu

C.B. a fost mai mult decât un curs, un prieten sau un ghid. Costi a fost Bucurie. Bucuria acelor ani. Așa îl țin minte. Tinerețea absolut iresponsabilă. Nebunia dansului, iraționalitatea sunetelor, a bubuitului din boxe. Frumoasa umbră târzie a anilor hippie. Națiunea Rave.

Costi a fost începutul unei noi lumi sonore pentru mine. O lume din care nu am mai vrut să ies apoi. În care am crescut, iar acum lumea aceea face parte din mine. Costi a fost și 2Unlimited, și Nirvana, și Prodigy, Depeche, Scooter, Smashing Pumpkins și The Cure. Metallica. A fost The Doors!

În discoteca lui Costi, toate astea puteau fi ascultate, unele la zi, într-un orășel de nimic, pentru unii, și totuși - incontestabilul meu oraș natal. DJ cu atestat (ne tot repeta asta, deh, complex de Ineu), Costi a făcut în așa fel încât să ne simțim Acasă ca Afară. Au fost anii când muzica și dansul îmi țineau loc de călătorii, de bani, vindeca iubiri. El făcea posibil, în weekend, pentru setoșii de noi, tot ce noi absorbeam peste săptămână de la VIVA. Închideam ochii, desfăceam brațele și mă-nvârteam. Nimic nu mă atingea. Nu atingeam pe nimeni. Era orgolios, dar om fain și de treabă.

Un zâmbet subțire, învârtind la butoane, îl trăda, lăsa să se vadă cât de mult bucuria mea îl măguleste, faptul că mă făcea să sar până-n tavan, când strecura câte o Poison sau un Lownoise în playlist; eu învățasem să-i apreciez tehnica, selecția, răbdarea. Nu ai murit anonim! Acum te știu și toți oamenii ăștia. Vei rămâne pomenit aici, până dispare Google.

Libelulele

Daa, cu ochii lor mulți și mari, hexagonali, octogonali, neștiind să clipească, zburând cu trupul țeapăn, coleoptere, dar cu câtă grație, și au atâtea picioare de încălțat! Iar în soare, în plin soare, mai așa, către apus, aripile (și ochii) lor își schimbă culoarea de la un milimetru, de la o secundă, la altul, la alta.

Verneinung

Presimțirile & zilele rele îmi sunt adesea însoțite (precedate) de o neliniște energetică, plină de-un exces de speranță, conținând în ea, ai zice, antidotul pentru grozăviile ce urmează să se întâmple. Doar că, atunci când se întâmplă, nimic din simțirea aceea prevestitoare, aparent marcată de fatalism și de-o calmantă indolență, nu mă mai ajută ori învață cum să țin piept răului.

Cele mai recente presimțiri - pe care mi-e și greu să le numesc rele, tocmai din cauza cortegiului euforic ce le pervertește negreșit - au durat preț de un weekend. După o lungă perioadă obositoare, saturată de termene limită, se anunțase o zi de luni de la care nu așteptam nimic înspăimântător.

Și pentru că nimic de natură a mă neliniști (și, deci, a mă teleghida către tabieturile mele narcotizante: lectură, somn, muzică până la asurzire etc) nu fusese așteptat în lunea respectivă, Răul s-a strecurat nestingherit, instalându-se. Precedat, ca de obicei, de vestitorii săi: măscăricii siniștri.