Despre relația dintre greșeală și mântuire. Despre imposibilitatea de a fenta viața fără a fi deconspirat, preferând în locul aerobic-ului neostenit al sufletului o superficială conduită ireproșabilă, ce nu te expune încercărilor vieții, ispitei, greșelii = învățării, devenirii.
Citim printre rânduri că nepătații, cei nesupuși greșelii, negreșind - e cu neputință să fie mântuiți.
Alături de iubire și iertare, înțeleg că greșeala e un fel de necesitate, cel puțin - o etapă, pentru o reală convertire. Nu văd cum ar fi cu putință să ne convertim în profunzime de pe poziții neutre, călduțe, perfect „pamperizați”, aseptizați în raport cu lumea. Greșeala cristalizează iubirea și este un ideal antrenament pentru a privi în sine și a te pregăti pentru a fi iertat.
*Henri J. M. Nouwen - Întoarcerea fiului risipitor, Humanitas, 2017, trad. Monica Broșteanu"Privind adânc în mine însumi și apoi în jur la viața altora, mă întreb ce e mai dăunător: destrăbălarea sau resentimentul? E atâta resentiment printre cei 'corecți' și 'drepți'. E atâta judecată, condamnare, împietrită prejudecată printre cei 'sfinți'. E atâta furie înghețată printre cei preocupați doar de evitarea 'păcatului'."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu