vineri, 28 decembrie 2007

[altele]

Fără replică la ştirea despre blogul fals al lui Gheorghe Nichita, şters prompt în urma plîngerii dumnealui (presupun). Avea o figură profund contrariată vorbind despre prejudiciile aduse demnităţii publice şi aşa mai departe, la care mama zice săracu' om şi eu mă gîndesc cum o fi să te trezeşti deodată că nu poţi răspunde la întrebarea Cine sunteţi? sau că nu eşti crezut cînd răspunzi. Dar parcă e deja mai complicat decît o întîmplare cu un blog şi un primar falsificat. Poate că numai pentru început confesiunea (dorinţa de, nevoia de, scăpările) îl împiedică pe blogger să devină un cameleon artistic, greu de fixat între atîtea "şi se dădu de trei ori peste cap"; pentru că are, atunci cînd ştie, libertatea de a părea cine vrea să fie. Nu ştiu dacă asta e mult sau puţin sau iresponsabil. În timp ce caut dacă, un domn oficial spune că se încearcă stabilirea situaţiei din punct de vedere juridic. Cum o fi încadrat blogul din punct de vedere juridic?

marți, 25 decembrie 2007

Începutul

O scurtă amorţire.
Gluma lui Herr Vater cum că vinul seamănă la gust cu detergentul de vase.
Floarea care l-a lăsat pe Gheorghe cînd se pregăteau de nuntă, aşa că el a trebuit să îşi găsească pe alta pînă în ziua nunţii. Era totul pregătit.
Să-ţi povestesc cum a fost la Odessa.
(cea mai vie odessă nu e cea dintr-un lamento, am aflat)
Dar el pasămite se otrăvise singur (nu departe de acest timp şi loc unde stau eu)
Alb pe ambele părţi ale drumului, faruri aprinse, insuportabilul odorizant liliachiu şi văd ce este de fapt: verde, o pădure verde, un drum acoperit de iarbă, o fîntînă, prea mult aer, lumea întreagă deasupra capului. Un pic sentimental, kitsch fără echilibru, dar nu ne-a spus nimeni că vom fi feriţi.

vineri, 21 decembrie 2007

Fără comentarii

Postez acest link fără alte comentarii. E, cred eu, de vizitat. Mai ales de cei de maximum 18 ani.

Când românii nu sunt interesaţi de propria istorie

Cum să-ţi asiguri "la une" fără a împinge cărucioru la Cora

Décidément, a susţine deschis, dar ce zic eu, a face măcar aluzie la o posibilă reformă a laicităţii trebilor publice franceze este un act de curaj nebun în Hexagon, dar şi o măsură a unui real proiect politic, cum pentru Franţa nu am mai fost conceput de multă vreme. Până acum, în general, politicienii-administratori ai acestui stat s-au întrecut în a menţine cu cât mai multă prudenţă statu quo-ul obţinut cu atâta trudă ca urmare a prea deselor revoluţii ale gloatei pariziene.

A pune în discuţie laicitatea, până şi parţial, în detaliile ei psihotice, fobice, neurnite tot de pe la 1798, în condiţiile în care doar 51% din francezi se mai declară catolici, faţă de 67% în 1994 (cădere liberă), ce probă mai clară vreţi, fie de inconştienţă, masochism politic, fie de generozitate în intenţii, de exasperare? Pentru o singură dată, am şi io încredere într-un politician, lăsaţi-mă să-mi fac hatârul. Nu se întâmplă des, promit.

miercuri, 19 decembrie 2007

A imbeciliza, imbecilizare

Cotidianul recidivează cu articol catastrofic, apocaliptic, ecologomaniac - Omenirea intra in era foametei. Oare or fi comandate şi plătite cu bani graşi de la WWF sau ei chiar cred că ne prostesc şi ne bagă în panică scriind despre isprăvirea cucuruzului, nu mai avem decât 12 săptămâni!, de parcă ei ştiu ce am eu sau ce are vecinul în hambar!? Dar, deh, trebuie să-şi justifice cumva considerabilele subsidii smulse din contribuţiile pline de speranţă ale tuturor statelor lumii. Ce farsă babană şi costisitoare şi chestia asta cu înfometarea mediatizată a omenirii întregi! Câţi bani se vîră în studii de acest profil, neurmate în veci de acţiuni concrete!

"Paralel, rezervele de cereale se imputineaza pe zi ce trece si au ajuns intr-o stare critica. Statisticile FAO arata ca rezervele de griu au scazut anul acesta cu 11 procente, ajungind la cel mai mic nivel din 1980 pina acum. Rezervele ar putea acoperi consumul mondial vreme de 12 saptamini, fata de cele 18 pe care le-ar fi acoperit hrana pusa deoparte in perioada 2000-2005."

Citind aşa ceva, nu vi se face deodată foame? Nu vă vine subit să alergaţi în şpaiţ să vedeţi dacă mai sunt acolo borcanele cu dulceaţă? Remarcaţi mai sus, şi o să remarcaţi asta şi-n articol, generalizarea, sau evitarea pe cât posibil a menţionării regiunilor unde această penurie este incontestabilă. Articolul este ilustrat, cum altfel, cu fotografii de copii africani. Doar nu o să plaseze poza unui neamţ cu fălci puternice şi păr blond. Printre cauzele "identificate" de FAO, organizaţia care a făcut "analiza", se numără la loc de frunte foarte la moda încălzire globală - acum explicaţia universală pentru toate năpastele care lovesc omenirea.

"Potrivit FAO, lumea mai are porumb pus deoparte pentru numai 8 saptamini. In plus, preturile la griu si ulei de floarea-soarelui au explodat - 130 de dolari pe tona de griu, dublu fata de anul trecut. La bursa alimentelor, griul american a atins un record echivalent cu situatia in care petrolul ar fi 100 de dolari barilul." Dar ştii că ăştia scrie adânc!

Între timp, Al Gore a fost încununat cu Nobelul pentru pace. Oare cum se evaluează potenţialii candidaţi pentru acest premiu? Ştiu că pentru Nobelul literar contează în primul rând militantismul lor de stânga, aşa am avut noroc să vedem şi un Marquez înnobelat, că altfel...Dar pentru pace? Că Al Gore nu a convins deloc în calitate de vice-preşedinte, deci atunci când a deținut oarecare putere executivă. Şi acum, că a devenit conferenţiar şi  seamănă tot mai mult cu un Lenin al ecologismului ideologic, pac!, ia Nobelul.

luni, 17 decembrie 2007

Cinema, dar revino-ţi

Dacă faci un film, pune-i neapărat titlul INSTINCT, ca să pară mai natural, o revărsare a firescului în real, să moară vecina caprei de drum lung şi dorul lelii. Mai INSTINCT decât INSTINCT nu e cu putinţă, prin urmare, avem de a face cu ceva rupt din mazăr neiciăr, adevărat şi neapărat unic. În zilele noastre, BASIC se înţelege de la sine, ştim unde bate, nu are rost să-l mai adaugi, e clar că nu poate fi vorba despre un instinct obişnuit, tată de familie, cu trei copii şi colnă la deal, ci de unul primar, basic, care face să moară oameni în cele mai mustinde de imaginaţie moduri.

Something to ţinut minte

Împins până la refuz în urechile acului, firul de aţă sfârşi prin a se zburli rău de tot, refulându-şi opririle și pornirile animalice domestice sau sălbatice că nu creştea numai oi de casă ci şi din acelea care nu pot fi aduse decât cu de-a sila prin curţile domneşti ale oamenilor de coarne sau de bunăvoie n-are importanţă de ce anume, ideea pregnantă (cam în luna a 4-a, ca la Mungiu) e aceea de bunăvoinţă, de caritate, de aplecare asupra grijilor semenilor noştri până la un nivel la care everyman ameţeşte, dar să vedem cine rezistă mai mult aşa, aplecat, fără a-i veni să cadă normal, obişnuit, lin, cu capul în jos, în alegerea proprie.

Fără a fi constrâns de cineva anume, Stere supse berea aceea de doi bani, de la două oi, până la ultima picătură şi încă tocmai acea picătură care a umplut odinioară paharul, uluitor de tare, adică până la buza hăului din care mâncau porcii fără a se gândi că ar mai fi cazul să se sature uneori, nu neapărat permanent. Dureros, călcâiul lui Achile, privat de vizitele pietrei ponce, fuma o ţigară cu sabia lui Damocles ăla deasupra capului şi-şi spunea în mintea lui tot felul de lucruri verzi şi uscate ca iasca, bune de făcut focul la baie cu coceni de porumb, dacă scăpărai scânteie cu cremenea, dar nu neapărat în cele mai multe cazuri.

vineri, 14 decembrie 2007

Sindicaca-ul francez şi nişte recomandări

„Franţa este cunoscută pentru birocraţia aproape fără egal în Europa. Taxele reprezintă 44% din PIB, aceasta fiind cea mai înaltă rată din UE. 5,1 milioane de francezi lucrează în serviciul public. Încercările anterioare de reducere a birocraţiei franceze au fost sortite eşecului, în faţa opoziţiei sindicatelor."

Este de aşteptat ca sindicatele din domeniul de stat să fie iritate de măsurile anunţate de preşedintele de dreapta al Franţei şi să recurgă la continuarea grevelor. Plictis şi iritare enorme la aflarea acestei presupuse pregătiri a unei noi parade de brutalitate sindicală în Franţa.

Titlu imbecil, otevist, dar articol lizibil în Cotidianul: Sarkozy decapiteaza birocratia

¤ Un fragment din interviul acordat de N. Sarkozy NouvelObs:

N.O.- Vous comptez de nombreux amis dans les médias. On vous a reproché d'intervenir directement auprès de certains d'entre eux. Qu'avez-vous à répondre ?
N. Sarkozy.- Nous atteignons le comble de l'hypocrisie française ! La presse est globalement de gauche, non pas socialiste, non pas partisane, mais culturellement de gauche. Cela ne gêne personne. Lorsque Jean-Marie Colombani, directeur du plus grand quotidien français, deux jours avant le deuxième tour, appelle à voter Ségolène Royal et à barrer la route à ce "bushiste néoconservateur" de Sarkozy, c'est la démocratie ! C'est-à-dire que la liberté de la presse, c'est le soutien de la gauche. Quand on me soutient, ça devient la mainmise des médias. La presse, globalement, a été opposée à ma candidature. C'est son droit. Dire qu'elle m'a aidée, c'est à exploser de rire ! D'ailleurs, Le Nouvel Observateur m'a réservé des unes particulièrement "sympathiques", non ? Quant à TF1 que dirige Martin Bouygues, qui est l'un de mes meilleurs amis, - TF1 appartient au groupe Bouygues depuis 1987- qui peut dire que cette chaine a fait mon élection ? Dassault, Lagardère, Bouygues, Arnault, Pinault, Perdriel possèdent des journaux. Réjouissez-vous que des industriels investissent dans la presse plutôt qu'elle appartienne à des fonds de pensions anglo-saxons! Je vais être très clair : si je suis le seul risque pour l'indépendance de la presse, vous pouvez dormir tranquilles.

¤ Şi apariţia unui număr în afara colecţiei Le NouvelObs, cu un titlu ce-mi promite multe (nostalgic al Vechiului Regim şi al liberalismului ceva mai conservator, de modă anglo-sax), abia aştept să termin aci de cronicărit şi să citesc. M-am căznit să-l găsesc pe net, pentru a vă da o trimitere, dar nu am izbutit. Rămâne doar să cumpăraţi revista, deliciu rezervat mie pentru acest weekend:

Les droites de 1789 à 2007

La nostalgie de l'Ancien Régime ¤ La querelle de la laïcité ¤ L'affaire Dreyfus ¤ La fracture coloniale 1940 : résister ou collaborer ¤ Du général de Gaulle à Nicolas Sarkozy

De asemenea, un link către nişte salonarzi sympa:

marți, 11 decembrie 2007

Fous le camp!

Dictatorul libian Muammar Ghaddafi către autorităţile europene, unele (alea franceze) ahtiate după bani în zilele astea, nemaicontând că banii sunt mânjiţi cu sânge:

Că „este normal că cei slabi au recurs la terorism” şi că Occidentul are de ales între a restitui averile „spoliate” africanilor în timpul colonizării şi obligaţia de a accepta fără rezerve imigranţii africani.

Şi eu îi zic aşa, europeneşte, ca-n titlu: ia du-te tu frumos şi vezi ce faci cu câmpii aceia, fertilizează-i! Auzi, soro: „acceptarea fără rezerve a imigranţilor africani". Dar să înceteze odată culpabilizarea asta generalizată! Ce-aş mai năduşi puţin cu perna nişte onegişti militanţi pentru strâmbele omului, să le spariu odată apetitul pentru ură de sine.

Păi dacă şi M. Sarkozy îi furnizează apă la moară..., stând la masă cu el.

luni, 10 decembrie 2007

"Caut fată drăguţă cu număr de oranj"

M-am trezit, fără scăpare sau întoarcere, pe o stradă pe care mai călcasem de o sută de ori şi care deodată nu era acea stradă, ci închisă la un capăt (tomberoane, taxiuri, gard de scînduri) şi însoţită de blocuri pline de covoare puse la uscat. Ce-a fost azi, ziua covoarelor spălate?

După o groază de alergătură şi şase ore de amorţit pe scaun, la radio sunt melodii de decembrie, ecoutez, comme c'est beau. Îmi lipseşte pînă şi energia de a mă plînge coerent pe blog despre cum nu pot descuia Cutia. Cum care cutie? Cutia cu idei geniale, cu personaje odioase, cu vînători, cutia cu amintirile altora, cutia cu soluţiile şocante, cutia celor mai fine înţelegeri. Aş vrea să scriu atîtea... cîte încap în cele 2008 de minute din panourile stradale. Într-un fel, caut şi eu fată drăguţă cu număr de oranj, nu numai cititorul nostru (din nou) inspirat.

Citesc o carte despre mătuşi, nimic mai liniştitor.

Cha Cha Guevara şi fâsul orar

Pentru cei care cretineşte se revendică de la eternul revoluţionar neînţeles, Che Guevara, şi de la nenumăraţii săi pui de năpârcă, răspândiţi prin Sud-America, iată o nostalgică mostră de îngustă viziune dictatorială de sorginte marxistă, izvorâtă din vasta minte vidă a lui Hugo Chavez:


Până să mergeţi voi la link, vă dezvălui eu ex abrupto, că nu am nici o ţâră de simţ dramatic. Preşedintele Venezuelei a hotărât schimbarea fusului orar în sensul mutării acelor ceasornicului în urmă cu 30 de minute. Astfel, ţara telenovelelor, acolo, adică, unde ficţiunea se îmbârligă cu realitatea, beneficiază de propriul fus orar...Nu este un gest singular în lume, să ne înţelegem, dar de aci şi până la denumirea lunilor anului cu nume din famila Chavez nu poate fi mult. S-a mai văzut şi în Turkmenistan.

duminică, 9 decembrie 2007

Negrul de sub unghie

București
Adormit în sala de cinema, tresărind la pocnetele neverosimile ale împuşcăturilor ce răzbăteau până în visele mele cu îngeraşi plutind pe norişori din fum de ţigară, numai ce mă trezesc cu ceva greu la degetul mare de la mâna dreaptă. Ei bine, n-o să vă vină să credeţi, îmi intrase un negru sub unghie, am scuturat eu mâna cu totul de câteva ori, cu oarecare vehemenţă, nimic, nici un rezultat, negrul rămânea agăţat bine sub unghie şi nu se da dus de acolo înapoi la grădiniţa de copii de unde fugise că voiau ăia să-l facă şoim al patriei, cu băscuţă albastră marin şi crăvăţică de culoarea morcovului, şorţuleţ, adevărul era că umblau ca turbate educatoarele după el, văzându-l aşa negru, să-l spele, să-l săpunească, să-l cărămidărească şi să-i dea vaccin din acela zgâriat pe braţ, greu cicatrizabil.
________________________________
Freud s-a despărţit de prietenul său, Fliess, în momentul în care simţise că-şi formase deja un anumit public, un auditoriu - nătărău şi incredul, la început - care să-i asculte şi să-i critice noile teorii privitoare la sursele nevrozelor. Până atunci, îl folosise pe Fliess în rol de Celălalt, având impresia, nu prea îndepărtată de adevăr, că Fliess era cel mai avizat critic al său.
¤¤¤
O săruţi până când faci să-i dispară zâmbetul acela din ochi, până vezi cum privirea îi devine feroce şi simţi că, în curând, ea va fi cea care va dori din tot trupul să te devore.
¤¤¤
Primăvară abstinentă, repede ai venit tu pe meleagurile româneşti! Ai derutat cocoarele, ce s-au grăbit să se întoarcă, ai mărit alocaţia copiilor şi ai dat-o părinţilor să o bea, ţi-a secat băşica udului şi abia că ne mai poţi stropi cu niscai umezeală. Ai îmbătrânit, primăvară, şi muşchii tăi, altădată atletici, cu greu îţi mai urnesc puţinele oase. România profundă, subconştientul colectiv al preşedintelui-cârmaci, îţi este datoare pentru şirul liderilor săi naţionali cu nume imposibil de pronunţat cu gura plină, să nu te apuce vomitatul şi să-ţi bănuie, apoi, după bolul alimentar. Vom emigra cu toţii în Franţa, primăvară incontinentă, zgârcită uneori cu expunerea fecalelor proprii, viza tocmai ni se tipăreşte, un colţ al ei s-a şi dezlipit de pe suport.
¤¤¤
Gorunii neamului sunt neîncăpători pentru urmaşii nevolnici ai tripletei horiacloşcaşicrişan, acest furtunos sexîngrup al istoriei naţionale, luminate, n-avem destui arbori de care să se spânzure, reîntors din morţi, Iuliu Maniu, pentru a-şi ispăşi greşeala de a fi unit în muget şi nesimţiri provinciile locuite de vorbitori români, de a ne fi dat pradă altor flămânzi, altor rataţi. De 80 de ani, ei trimit toate bogăţiile la B., drept hrană haitelor de câini vagabonzi atât de definitorii pentru o capitală europeană şi bursierilor de bani gata, iar de acolo importăm noroi, plocoane, peşcheşuri, ciubuc, ildirim, caladarâm, cişmea, hazna, chiftea, sarma, cherhana, zeflemea, obiceiuri proaste, pasămite. Căci nemţi nu mai sunt aici, să ne înveţe încă o dată cum se lucrează, cum se agoniseşte, cum se duce un lucru, odată început, la bun capăt.
¤¤¤
Omul cu capul pe umeri face proză bună pentru consum chiar şi din tainicul şi comunul act al defecaţiei, urmărind, salvă după salvă, jet după jet, emanaţiile de gaze care constituie şi un semn - pentru cunoscători, desigur - că zăcământul există şi e bogat al naibii, omul cu capul pe umeri zâmbeşte fericit: nu s-a instalat în zadar pe toaletă, nu şi-a desfăcut curelele degeaba, vine, vine, dragule, se strecoară spre lumea de la care a pornit totul

unele blocuri stau cu căcatul sub ele, ca şi cum subsolul lor ar fi o criptă pentru străbuni, un depozit de arhetipuri carlgustavjungiene, fecalele, de aceea, nu trebuie irosite, străbunii musai cinstiţi, în caz contrar se întorc cu cearșafuri murdare în cap şi ne sperie noaptea, călărindu-ne prin scene de coşmar, orice s-ar spune, buda rămâne un templu pentru mulţi dintre noi, un locaş în care multe suferinţe sfincteriale rămân neştiute, scurgându-se odată cu apa către canalizare şi de acolo, la peşti, un peşte prins în Gut va fi deîndată eliberat în Criş, iar unul din cănalăş va fi transportat, viu şi nevătămat, în Canalul Morilor, de unde va fi iarăşi pescuit, niciodată, însă, un pescar respectabil nu-l va căra acasă spre consum; liantul autohton pescar-căcat-peşti funcţionează redutabil.
¤¤¤
Profilul emisiunilor de ştiri din această seară a fost boala. Reporterii s-au mutat cu toţii în spitale şi au dat o mână de ajutor consultaţiilor de acolo, înainte de a-şi pregăti şi ei materialul, au donat sânge, s-au infestat cu hiv, ca să vadă şi ei cum e în welcome to the club, au râs, au plâns, s-au sinucis, solidari, şi au aşteptat să învie, mult şi bine.

sâmbătă, 8 decembrie 2007

Rectul la înghesuială

Ţin să-mi fac cunoscute compătimirea, adânca milă şi dorinţa sinceră de a ajuta pentru toţi cei care locuiesc într-un oraş în care o sută de mii de oameni s-au înghesuit, s-au lovit cu sticle în cap şi şi-au pierdut, fascinaţi, copiii pentru a vedea cum se aprind luminile unui brad sintetic. Mi-e milă de ei, de toţi cei care încă mai au convingerea că trăiesc într-o capitală.

Din păcate pentru bucureştenii de împrumut sau get-beget, care mai se află, totuşi, sub imperiul bunului simţ şi al bunelor intenţii, o sută de mii de oameni - îmbulzindu-se să vadă nişte becuri şi apoi, ca la o comandă venită nu din creier, ci din şira spinării, călcându-se în picioare şi leşinând în drum spre gurile de metrou - chiar sunt reprezentativi pentru nivelul de civilizaţie al unei aşezări (nu-i poci spune oraş de două ori în acelaşi text!) cu pretenţii de Capitală.

vineri, 7 decembrie 2007

Inepţia anului - Împăratul e Gaulle

Am oroarea să citesc în EVZ ceea ce, fără ezitare, am numit inepţia anului 2007: E Basescu un De Gaulle al Romaniei?

Florian Bichir în postură de înrăit consumator de ciuperci halucinogene. Nu am puterea de a comenta prea multe pe acest subiect hilar. Sunt încă destul de costernat. O paralelă între Băsescu şi "Du Gaulle" (cum l-a numit preşedintele la dezvelirea statuii din Piaţa cu acelaşi nume) este subiect de psihanaliză, de fapt, ce zic eu psihanaliză!, de diagnoză directă şi internare.

Argumentele sunt forţate, străvezii: ambii au încercat să elimine "partidele putrede" din sistem, ambii au forţat demisia guvernelor, au organizat referendumuri pentru reformă profundă. Bichir delirează cu ochii larg deschişi, închipuindu-şi că "vizionarul" ideolog Valeriu Stoica (un neogaullist, conform lui F. Bichir) este un admirator al politicii franceze şi că proiectul acestuia e să importe sistemul francez în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Jurnalistul îşi închipuie pe bune că în România chiar există "stânga" şi "dreapta"! Dacă era aşa mare "cap politic", Stoica s-ar fi pus de-a curmezişul unificării PD cu PLD şi nu ar fi jucat atât de prompt după falsetul lui Traian Băsescu - un preşedinte tot mai singur şi, de aceea, tot mai supus gafelor.

Nici nu ar fi trebuit să mă obosesc să scriu cele de mai sus, ci doar să fi precizat atât: atribuţiile constituţionale ale lui Traian Băsescu, în calitate de preşedinte de republică, sunt minore faţă de cele ale unui preşedinte al Franţei, degeaba această funcţie este încă încărcată la noi cu tone de simbolistică primitivă, mesianică. Măcar din acest punct de vedere, paralela editorialistului EVZ este scremută, neavenită, o probă de wishful thinking. Dar ploconeala asta ne este specifică. La noi, Hagi a fost "Maradona din Carpaţi", ăla se numeşte Sansiro Ciocoi, există o echipă Auxerre Lugoj, Bucureştiul fu "Micul Paris", iar aproape de Slobozia avem ranch-ul Southfork şi un Eiffel. De ce nu ar fi şi Băsescu un De Gaulle al României? Este loc îndestulător în precarul mental colectiv pentru toată galeria asta de personaje şi locuri groteşti, caricaturi ale originalelor occidentale.

Cel mai grav e că, după ce că însăilează în grabă câteva "dovezi" de afinitate între cei doi sus-amintiţi, Florian Bichir hotărăşte fără dubiu: "Iar, dincolo de diferenţe, Traian Băsescu e un De Gaulle pentru România." Gata cu semnul de întrebare din titlu, gata cu proporţiile, ignorăm vesel diferenţele, concluzia e coaptă şi servită. Nu contează că se dezumflă fumegând, după câteva secunde.

Aducere la zi: mai e unul care îi ţine isonul lui F.B., în Cotidianul, dar la un nivel intelectual de şatră în descompunere. Un decăzut de jurnalist care mă numeşte pe mine (pentru că am altă părere decât el, decât limba lui generoasă şi decât Băsescu) "ulceros". Aşa ştie un fost ziarist al BBC să scrie la ziar. Ăsta e sinonimul său preferat pentru altera pars... Mai nou, produce doar articole-invectivă. El are dreptate, el şi preşedintele pe care îl mângâie neîncetat cu buzişoarele prin părţile întunecoase. Restul lumii face parte din tagma ulceroşilor. Ei, ulceroşii, ingraţii acestei ţări nu au idee despre măreţul plan al preşedintelui actual. Nu ştim noi, civilii, ce proiect avea cu ţeara prezidentul şi cum fu el, helas!, învins de interesili. Editorial - Ce ii face sa le PSD PDL? ...

Să mă ierte Hiacint, dar atâta merită TRU.

Et altera pars, adică un ulceros, în opinia ungureanului: M. Cărtărescu, Intre coruptie si bici.

joi, 6 decembrie 2007

3. O doamnă

Sunt într-o călătorie de lămurire despre ce este aceea o doamnă.

Bunica era "doamna" cînd cosea burţile cailor sau îi îmblînzea şi "aia de la vale" în restul timpului.
Doamna K. e aşa şi cînd nu iese să te vadă la ochi din cauza unei "indisposiţii"şi cînd prînzul pe care îl pregăteşte e de nemîncat şi-şi răsuceşte ochii în politeţea ta (în bunul-simţ, înghiţitul în sec, curaj!)
Cealaltă doamnă K. are mersul atît de suplu, încît ai spune că e încă în liceu. Nu pare să aibă nici cel mai vag simţ pentru subversiune, fentarea regulilor sau dinamitarea lui trebuie.
Doamna Mamă nu spune nimic măreţ, ne-am ţine de bîrfe şi cicăleli toată ziua, dar deodată face un lucru care mă împietreşte de uimire şi drag.
Citeam mai acum cîteva (trei?) zile, pornind de la o însemnare din Serai, diverse dame care opinează aiuritor despre ce înseamnă a fi lady. Deci.lucrurile stau la fel de ceţos ca la început.

Dar azi am întîlnit, cu ochii mei şi cu mîinile mele, o doamnă. Ciudat, ne ştiam de dinainte, bănuiam o monstruoasă nepotrivire între cifre şi felul ei, cam ca în manuale de comunicare, deschis, neutru, binevoitor. Ca o pătură în care ţi-e cald şi bine, apoi prea cald, sufocant. Şi totuşi, vorbesc de o bunăvoinţă firească, nu de aceea antrenată, tocită ca zîmbetul funcţionăresc. Căldură pe bune şi zăpăceală cît se poate. Iar azi, ceva încredere care nu se poate explica, o hotărîre simplă, numai bună să transforme toată ziua într-o stare confuz-dulce- înduioşată.
(deşi mintea bîjbîie la fel de nelămurită, parcă am înţeles ceva azi)

miercuri, 5 decembrie 2007

Le colonialisme excusable

Nu se face să îţi ceri scuze, tu, Franţă, pentru anii de glorie ai colonialismului. Poate să tot solicite asta şeful statului algerian oficialilor francezi. E ca şi cum România ar pretinde scuze Italiei pentru secolele de romanizare. Istoria de acum o sută de ani nu se judecă folosind îngustele tipare ale corectitudinii politice, nici morala de tip recent. Am oroare de comerţul cu... orori istorice. Plus că aceste păreri de rău sunt cerute de un stat semi-islamic (nu mai ştiu care e ponderea partidelor laice în guvernarea Algeriei), or islamismul şi corectitudinea politică... Oricum, Algeria se află mereu în prag de război civil, cu sau fără aportul Hexagonului.

Aş pretinde mai degrabă scuze Romei pentru retragerea aureliană, în urma căreia pe noi, proaspeţii români, ne-au aşteptat secole de lipsă de atestări documentare, în general între sec. IV şi XII, de întuneric istoric. Pădurile şi munţii "patriei" s-au populat brusc, şesul fu eliberat aproape complet, aşa încât ungurii şi alţi migratori au înaintat ca-n brânză, crezând sincer că ei au fost primii, eu îi înţeleg.

De când Sarkozy i-a numit (inspirat şi eufemistic, după părerea mea) racailles pe cei care incendiau periferiile marilor oraşe franceze este mereu acuzat că nu prea îi iubeşte pe arabi...Şi ce, era obligat? Treaba lui e să administreze, să asigure armonia în stat, nu să iubească. Cred că ştie foarte bine ce înseamnă să emigrezi, să-ţi părăseşti ţara natală, de la părinţii săi. Care nu şi-au făcut bagajele pentru Franţa ca să se instaleze la periferie, deşi evrei (şi oprimaţi, de regulă), nu au plecat din Ungaria nici ca să fondeze un mic kibuţ în Paris, sau oriunde, ori să îi înveţe pe autohtoni să poarte kipa sau yarmulke (cum s-au sforţat, în schimb arabii cu feţele alea de masă - purtate în jurul gâtului acum de toată Europa tânără), ci să beneficieze deplin de ambientul francez pentru a-şi asigura traiul şi, eventual, bunăstarea.

Am mai scris, printre alte "rele", sistemul colonial a încetăţenit pe unde a fost aplicat forme de guvernare moderne, dacă nu altceva. Căi ferate, drumuri şi acum practicabile, dacă nu altceva. Acum, graţie exportului de civilizaţie şi industrializare, statele foste colonii stau de la egal la egal la masa convorbirilor cu foştii lor colonişti. Coloniştii au adus, în plus, un limbaj comun, o piaţă la care fostele colonii au şi acum acces (Bătăliile pentru Africa). Ce şansă de dialog ar fi avut în prezent Africa (unde fiecare om e un dialect), dacă Europa nu ar fi adus acolo nişte limbi de circulaţie, cultura dialogului, cultura pur şi simplu? Nu o spun cu superioritate, mi-aş dori de multe ori să trăiesc în tufişuri decât printre laptopişti, pokemoni şi ipodişti. O constat doar şi atât. Şi asta, numai pentru că o ţară ca Algeria zgândăre (îl "instrumentalizează", conform limbajului diplomatic) încă subiectul acesta ofilit. Altfel, nu mi-ar păsa.

Dacă aş opta să trăiesc în Franţa de anul viitor, de pildă, nici nu mi-aş închipui să car cu mine toate proastele obiceiuri româneşti (ce?, opinci, mămăligă, scepticism, fatalism, încălcare cuvânt dat, catedrala mântuirii neamului?), iar pe cele strecurate mişeleşte prin bagaje, le-aş educa până la dispariţie. Ar fi (este) o contrazicere a ideii de imigraţie să mergi cu tot neamul în alt capăt de lume ca să trăieşti tot ca acasă, adică ghetoizat, obscurantist, fanatic religios. Şi să mai ai nervul de a solicita isteric patriei de împrumut să-şi adapteze cutumele după mofturile tale medievale.

Şi, ca încheiere: «Il n’y a pas d’excuses à faire, mais un long travail sur soi-même avec les autres. La morale ce n’est pas de l’histoire», înţelept afirmă filosoful şi ministrul Afacerilor Externe francez, Bernard Kouchner.

O dimineaţă

Ar merge:
cîntecul ăsta



o portocală
o cană de cafea
un pitic atît de mic (într-un ibric)
un musafir pe care nu-l aştept
mănuşi albe
o prietenă siropoasă, dar numai pentru această singură dimineaţă
Şotronul
mai ziceţi...

marți, 4 decembrie 2007

Limba scoasă sabia n-o taie

Vai, fete ale ţărişoarei noastre, cum vă hliziţi voi faţă-n faţă cu limba mea scoasă cu de-a sila de pe proprietatea ei privată, cum râdeţi voi din absolut orice, în soarele patriei, acum când au mai rămas doar zece grade din cele zece admise pentru băuturile spirtoase, extraordinar, maxima de mâine va fi de râsul rectului, 0 grade C, îţi îngheaţă banii în conturile bancare elveţiene, ţi se paralizează însăşi neputinţa, îţi pleacă pisicile de pe lângă casă,

dar, la o palmă zdravănă primită cadou de la dl. gardian, îţi aminteşti să mă saluţi aşa cum s-ar fi cuvenit, fără mâini strecurate pe sub cămaşă, looking for my sânii nevesti-mii, cât timp lipsesc eu de acasă cu anii şi cu lunile, ar trebui să mai ţii şi matale seama de lucruri elementare cum ar fi interdicţia survolului la joasă altitudine, acum, în condiţiile în care frigul e pe cale de dispariţie de pe meleagurile noastre, devenind o specie rară şi ocrotită, prin urmare, de lege, aţi dedus, presupun, şi singuri că traficul cu frig viu e în floare, în dosul tejghelelor, în magazii pline de lăzi cu frig de contrabandă, dificil, dacă nu imposibil de găsit în comerţ; soare, în schimb, avem cu dinţi, ştirb sau complet fără dinţi, e acolo, generos, nu ne putem plânge.

luni, 3 decembrie 2007

Minge!

Copii, veniţi fuga la fereastră să vedeţi minunea: minge! Minge cu mingi de tenis captivus, cu mingi de ping-pong, cu mingi de cărniţă și lângă ele, garnitură de cartofi prăjiţi. Minge cu bucăţi de prostie şi e o mare artă a reuşi să te fereşti din calea lor. Când minge, copiii noştri au fericita ocazie să-şi exerseze şi să-şi fortifice abilităţile ludice. Noi, adulţii, suntem neputincioşi, confruntaţi cu furia zăpezii. Ei o sfidează, umblă pe deasupra nămeţilor fără să se adâncească, precum şamanii. Nu lasă urme.

Copiii ne pot bate violent cu zăpadă, e un fapt verificat. Feţele omeneşti care nu le inspiră teamă şi respect prin expresia şi construcţia lor (cum ar fi a mea) sunt cu satisfacţie strivite în troiene. De faţa mea, bulgării bine închegaţi ai copiilor se lipesc afectuos. Eu sunt omul în care orice copil mai prost crescut, mai curajos, mai obraznic are tupeul să arunce cu bulgări de zăpadă. Sau cu petarde.

Copiii au cel mai acut simţ al verigii slabe din lanţul trofic, ei sunt mici nazişti fără ştiinţă. Biologic, eu sunt un individ, un exemplar neinteresant, pasibil de marginalizare. Într-o societate eugenică, capacitatea de reproducere mi-ar fi negată. Dreptul de a avea urmaşi mi-ar fi luat, din preocupare pentru viitorul tribului (haitei, hoardei). Ninsoarea îmi scoate în evidenţă slăbiciunile. Agitându-mă neajutorat şi încurcat în aşternutul alb, îngheţat, ştiu că-mi lipsesc două braţe protectoare, căminul meu.

Mingile de neauă vor înceta să cadă doar atunci când se vor preschimba în ploaie. Şi asta se va întâmpla abia mâine seară.

În rest, e bine: nimeni nu mă ia în serios. Pentru că eu nu propun nimic. Pentru că am devenit mai discret decât oricând. Aştept în muţenie să se întâmple ceva. Şi numai eu nu ştiu ce.

Lipsa de educaţie

"O să fiu foarte sincer, să vă spun că nu este un bun ministru de Externe, dar nu legat de gestul pe care l-a făcut în relaţia cu Regele Juan Carlos. (...) Eu am avut cu acest om mai multe deplasări şi vă pot spune că are un mare deficit de educaţie. (...) Un uriaş deficit de educaţie", a declarat preşedintele Traian Băsescu, referindu-se la Adrian Cioroianu.

Prima reacţie: uite cine vorbeşte! După atâtea (câte?) episoade situate sub demnitatea unui preşedinte de ţară, servite în rafale de dl. T.B. încă de la învestirea sa: începând cu băut şampanie din ditamai sticla, aruncarea paltonului în public, îmbrăţişări în goană, pe aeroport cu falşii ostatici, continuând cu preşedinte împingând căruciorul cu apă minerală (!) la super market, şpriţ cu Becali şi apoi conducere automobil personal, "păsărică", "ţigancă împuţită!", deposedarea ziaristei de telefonul mobil, există şi armeni de treabă, implicare făţişă în campania PD (partid inexistent în lipsa efigiei şi prestaţiei sale). Alte pilde de conduită asemenea, a se adăuga la subsol, dacă deţineţi.

A doua reacţie: o atitudine potrivnică, dezaprobatoare faţă de Cioroianu am şi eu, încă din primele săptămâni trecute de la fixarea lui în post, deşi, iniţial, mă bucurasem pentru el ca pentru un prieten. Numai că, Adrian Cioroianu cel din Dilema Veche nu corespunde deloc, dar deloc!, cu cel de la minister. Dacă olteanul istoric şi simpatic din pagina a 4-a se dovedea uneori un povestaş de talent, ministrul a comis gafă după gafă. Istorice, ce-i drept, dar (tocmai de aceea) nu şi uşor de acoperit cu preşul uitării. Sunt faimoase: confuzia cu Georgia, total agreementul cu ceea ce spunea Condoleeza Rice, vocabular englezesc limitat la interjecţii aprobatoare şi replici proaste, infantile, memorate de prin filme (americane!), acte ratate de factură nazistă - deportarea infractorilor în tabere de educare ridicate în deşert. Pe scurt, şeful MAE are "scăpări", suficient de multe cât să nu se mai potrivească cu actuala funcţie.

Dar, rog, să-i spună altcineva, de exemplu, coledzii de la Dilema (Turcescu i-a scris-o deja), nu preşedintele. Chiar dacă se întâmplă ca de data asta să aibă dreptate.

vineri, 30 noiembrie 2007

Carte poştală violet

Săptămîna trecută încă mai era vie o casă mov pe lîngă care treceam. Miercuri nu mai rămăsese din ea nici o cărămidă. Şi mă întrebam cum poate lumea să treacă, poate în fiecare dimineaţă, şi să nu observe că s-a schimbat ceva, să treacă stropşindu-se la telefoane sau în căşti. Şi care o fi acea reţetă a indiferenţei, asta mă întrebam.
Pe urmă am pierdut iar autobuzul, ca într-o secvenţă reluată din diferite unghiuri.
Am tras cu ochiul în foile unei domnişoare, scria
idei urîte
bună ziua, domnule, vreţi să-mi oferiţi o floare?
Iar la film, s-a dovedit din nou că 60 de minute nu pot spune mai multe decît o fac 15 minute. Dar trist e că, foarte des, trebuie să stai şi să caşti la cele 60 de minute, sau să te doară capul sau să trimiţi smsuri, ca să ajungi la cele 15. Ca să ajungi la marele eveniment.
Anul trecut, depresia apăsa mai puţini oameni, procentual încă, şi mizeria din oraş era mai strălucitoare.

miercuri, 28 noiembrie 2007

Louise de tus ojos

Una are părul roşcat-ruginiu, pistrui pe nas şi dacă îi cauţi expresia feţei, ai nevoie de oarece timp, pentru că abia-i poţi desluşi ochişorii adumbriţi de nişte gene şi sprâncene cum aurul. Cealaltă are obrajii bucălaţi, e mereu îmbujorată şi, uitându-mă mai bine, pare oricând gata să izbucnească în plâns. I-am dat la o parte părul de pe frunte, îi intra în ochi, şi din clipa aceea am ştiut că vreau să fie fiica mea şi că nu voi mai pleca nicăieri de acolo, de lângă ea.

Părinţii Louisei formează împreună cu ea o familie cu probleme. Au loc certuri, se consumă alcool. Ea plânge, într-adevăr, deseori, e dificil să o abordezi, ţipă, e posesivă. Dar, înainte să ies pe uşă, cu alura ei decadent-napoleoniană, îmi strânge mâna cu putere şi cu speranţă: Hej, Christian!

Emma nu cred să aibă necazuri acasă. Mi se instalează liniştită în poală şi chiar se împotriveşte imperceptibil când dau semne că vreau să mă ridic. Give me five, Christian! Irezistibilă! O iau în braţe şi începem să ne învârtim cu viteză. Îmi strigă ceva în daneză, nu pricep ce. Într-un târziu, i se înroşesc şi ei obrajii pulverizaţi cu pistrui şi atunci realizez că s-a îndrăgostit şi mă doare inima. Peste zece ani, nu va mai avea nici măcar o umbră de amintire despre ziua de ieri.

Louise şi Emma au în jur de 9 ani şi sunt în clasa a 2-a. În fiecare zi, ele aşteaptă până la ora 4 după-amiază să fie luate de părinţi de la şcoală. Aproape zilnic, Louise e ultima care pleacă.

Văzând-o stând tolănită, singură, pe canapea, apatică, mi-am dat seama cu spaimă că vreau să o înfiez. Am aruncat o privire fugară în mine şi am ştiut că-i pot fi un tată mai bun decât cel pe care îl are acum.

Pecados capitales

Un vânt început de nu se mai ştie când, un vânt amplu, care ne-a schimbat pe toţi în zburătoare, o gripă rebelă a aerului ce nu-şi mai găseşte leac şi alinare; un purice sare pe pernă fără complexe, e slab şi indecis, pocnetul său sună stins sub unghia mea, vântul mă împinge cu bicicleta mea fără pânze cu tot până la şcoală şi de la şcoală înapoi; nici un telefon săptămâna asta, or fi prins-o, gândesc, i-or fi tăiat accesul, gândesc. Nisipul din ochi îl colectez pentru a retencui la vară casa, înjur pe oricine îmi pică mie bine, zic fuck you all, ca-n filme, şi-mi pare puţin rău, dar nesemnificativ, ce a mai rămas din puricele acela? doar o pată pe coperta a treia a caietului, vântul a venit fix din vest, abia m-am urcat pe rampă, încercând să par cât mai înfipt, de fapt, aflându-mă în pragul plutirii, i-am rugat pe danezi, aduceţi o sfoară, legaţi-mă cu ea şi înălţaţi-mă undeva, pe izlaz, s-ar bucura copiii.

Turcescu resuscitat

Foarte bun articol ne oferă Robert Turcescu în Cotidianul - Suparat pe popor .... A pus la o parte excedentarul împăciuitorism de până mai ieri, şi-a lăsat simţurile libere şi l-a ghicit într-un final pe preşedinte, exact aşa cum e el de când se produce pe scena politică.

Au început să-şi revină, rând pe rând, ziariştii care vedeau până acum în actualul preşedinte un soi de mic mesia al neamului. Deunăzi am avut plăcerea imensă să citesc chiar în tribuna prezidenţială, EVZ, un articol în care lui Traian Băsescu i se deplângea tot mai vizibila lipsă de coerenţă ideologică. Împăratul e gol şi, în lipsa unui adversar fizic căruia să-i dea la moacă, e, practic, invizibil pe amintita scenă. Se explică, prin urmare, de ce, de când PNL a ales să nu-i mai răspundă invectivelor (era să zic acuzaţii, dar ar suna prea frumos şi prea precis), preşedintele face o figură ciudată...Nu că înainte nu ar fi fost la fel.

luni, 26 noiembrie 2007

Un adevăr incomod. G.G. Márquez - 80 de ani

Lucrarea lui Al Gore, fostul vice american, Un adevăr incomod, a fost înghesuită, împinsă, azi un picuţ, mâine alt picuţ, strategii de marketing chinuite, către "topul" autohton al vânzărilor de carte - 2007.

Mai un colţ de articol ici, mai un titlu de o şchioapă colo şi, pac!, volumul fu botezat drept best-seller şi la noi. Apăi, daţi-mi voie să mă îndoiesc de asta. Da, cred în capacitatea de bestsellerizare (!) a unui Dan Brown, a lui Coelho, a Cărtărescului, a lui Marc Levi, dar în versatilitatea scriitoricească a unui fost vicepresident al USA, ştiut prin "cercuri" ca fiind puţin imbeciluţ, am uriaşe reţineri să cred. Mai ales pe tărâmuri româneşti.

Una la mână: cartea e despre noua ideologie a celor care nu au pe ce-şi consuma bugetul personal şi, mai cu seamă, pe cel al fraierilor: ecologismul (nu ecologia, ca să ne înţelegem). Or, românul şi curăţenia la locul de picnic, românul şi reducerea emisiei de gaze toxice pe cap de Dacie forjată, românul - prieten şi reciclant al PET-ului, aşa ceva încă nu s-a văzut. A doua la mână: cine e Al Gore ăsta, se întreabă atât pokemonii abia rupţi din faţa monitorului, cât şi domnişoricile, abia ieşite din Pătârlagele la o studenţie scurtă şi dornice să se "cultiveze" şi cu altceva mai greu la kilogram decât Cosmopolitanul de la salonul de înfrumuseţare? Se încercase, pe vremea vicepreşedinţiei acestuia, acreditarea informaţiei că Al Gore ar fi având rădăcini româneşti, adică, pe moşul lu' tac-su l-ar fi chemat Sandu Gorea, zis Şendor, zis Şoani. Dar nu a mers.

A treia la mână, dar nu ultima: cartea a apărut la RAO, având un preţ cu un efect de detentă obţinut, altfel, numai cu Nike Air. Citind câteva fragmente din opus-ul gorian, m-am zburlit deîndată, având deja viziunea transformării şi a acestui retardat ecologism-apocaliptic într-un nou motiv de a legifera, în sens penalizator, orice tentativă de a contesta o idee, o teorie de largă întindere - baremi din punct de vedere istoric şi statistic, spre câştigul obiectivităţii. Unii, poate, ştiu că nu ne e permis nici să comparăm crimele naziste antisemite cu cele ale stalinismului. Darmite să revizuieşti cifrele finale, dacă dai de noi documente doveditoare. Încă o dată, ideologia siluieşte istoria. Tot aşa şi cu cei care contestă încălzirea globală, măcar în latura ei apocaliptică. Nu au cum să fie printre ei şi oameni de bună credinţă, zice Gore. Ci toţi sunt nişte reacţionari.

Între cărţile din "topul" vânzărilor locale, alcătuit mai mult la comandă decât pe baze reale, singurele care merită această poziţie sunt: incontestabilul G.G.Márquez (80 de ani împliniţi anul acesta şi nici măcar un text din parte-mi pe masa pustie!) cu Un veac de singurătate, N. Krauss cu Istoria iubirii, o carte foarte bine alcătuită, mai ales primele trei sferturi, Orbitorul lui M. Cărtărescu (93 lei!), şi, poate, nu ştiu, Umberto Eco - Istoria urâtului (139 lei!). Se mai află acolo: Aurora Liiceanu, Dincolo de bine, dincoace de rău. Despre iubire (sfaturi practice, cu pretenţii psihologiceşti - un succes clar la Pătârlagele, lectură între două sape), John Grisham cu Nevinovatul, John Lloyd - Cartea ignoranţei (un compendium al celor mai des întâlnite ştiaţi că-uri, bun pentru cei care încă mai cred că Discovery Channel "face educaţie"), Peter Collett - Cartea gesturilor, şi am obosit, mai verificaţi şi voi, nu credeţi chiar tot ce vă spun.

Homo autobusensis bucurestensis - inspirat de Suzi

Asemenea omologilor săi din alte mari oraşe ale ţării, omul de autobuz (ori troleu, metrou, tramvai) bucureştean are în sânge graba de a ajunge undeva, nu contează unde, poate la piaţă, poate la concert, poate la o piesă de teatru, de ce nu la un film (ca să arate că el/ea intră şi după minute bune de la începerea acestuia), poate a se închina - conform tradiţiei - otomanilor ori, poate, la întâlnirea cu moartea.

Totuşi, parcă bucureştenii sunt mai grăbiţi decât oricare alţi locuitori ai ţării. Ce mai noutate! Iată-ne în buza şoselei. Când se apropie autobuzul de staţie, începe foiala. Am bănuiala că unul dintre ei, prin rotaţie, se sacrifică şi stă de şase, cocoţat undeva pe un stâlp ca să dea semnalul. Ca la comandă, se bulucesc toţi către direcţia opusă circulaţiei maşinii, silind şoferul să oprească aproape cu jumătate de staţie mai repede.
Subit, bunicuţele şi bunicii, care cu câteva minute mai înainte îţi inspirau compasiune cu gârboveala lor – dându-ţi bine de gândit cu privire la felul în care ţi-e scris să-ţi sfârşeşti viaţa – prind putere, de parcă mai deunăzi absolviseră liceul, sărind şprinţari în autobuz, ca să fie siguri că prind loc pe scaun. Oricât ar fi spaţiul de mic, cineva tot se va strecura între tine şi uşă, ajutându-se, pentru a urca mai comod, de proprii-ţi pantofi nou-nouţi.

Chronologically gifted citizens

Eu înţeleg că suntem (am fost mereu) o naţiune de flămânzi (Urlaţi, Afumaţi), dar cum s-o fi explicând febra asta a şopingului bătrânesc nu ştiu. Concetăţenii noştri mai în vârstă (sau chronologically gifted - cum am găsit într-un dicţionar de termeni corecţi politic) îşi consumă ultimele resurse de energie pentru a străbate o metropolă întreagă în căutarea oului cu preţul corect. Vorba aia, se deplasează gratis, loc pe scaune li se cedează (că te fixează insistent-rugător cu blestemul pregătit, la îndemână), nu le mai rămâne decât să caute zona aceea miraculoasă, mitică, în care oul este cu 25 de bani mai ieftin decât la băcănia de lângă scara blocului.

Cum să mă exprim, pentru a nu fi taxat drept un ins extrem de răuvoitor?…În România, bătrânii de azi (65 – 80 de ani) trăiesc exact în viitorul pe care şi l-au aşternut. S-au lăfăit cu miile în casele burgheziei şi ale elitei culturale române, plătind chirii modice la stat. Au susţinut prin neimplicare civică şi printr-o atitudine de aproape totală lipsă de reacţie jugul egalitar şi ostil meritului şi performanţei. Au tăcut, au “protestat” furând, mituind şi spunând bancuri (asta s-o fi numind şi "rezistenţa prin cultură"?), în timp ce alţii (polonezi, unguri) mureau în închisori şi în lupte de stradă duse împotriva asupritorilor roşii. Recunosc, am avut şi noi rezistenţa noastră, prea izolată, însă, pentru a provoca şi declanşarea reformelor politice. Nu ne mirăm dar că, în prezent, idealul lor în viaţă este oul cu 25 de bani mai ieftin.

Gânditorii de ocazie

Gândul (că tot l-am folosit mereu de exemplu) mi-a făcut nu o dată „nespuse” surprize, mostre de demagogie şi prefăcută compasiune. Adică, un titlu de genul: „Retrocedarea imobilelor naţionalizate aruncă mii de oameni în stradă” (sau „De sărbători, mii de bătrâni vor fi aruncaţi în stradă”). Am mai scris-o cu altă ocazie: au avut la dispoziţie, nu 5 ani, cum prevede legea actuală, ci 50 de ani pentru a-şi face/cumpăra o casă. Din nou, Gândul a folosit prilejul pentru a atrage atenţia că actualii chiriaşi au investit milioane în modernizarea (?) sau îmbunătăţirea locuinţelor (furate!) şi că proprietarii ar trebui să-i despăgubească pentru asta! În acelaşi moment, creierul meu a luat o pauză, bulbul rahidian şi şira spinării au preluat comanda şi ochii mei au căutat în jur o bâtă sau o motocositoare cu care aş fi fugărit toată redacţia cotidianului amintit în jurul Casei Presei. Câţi neuroni trebuie să moară, oare, pentru a formula asemenea inepţii – despăgubirea chiriaşilor abuzivi de către proprietarul (sau urmaşii, ca şi când aceştia au fost până acum plecaţi în vacanţă!) deposedat acum jumătate de secol de căminul său şi scos peste noapte, fără bagaje, în stradă?! Mă opresc însă aici.

Dar, ca să-l parafrazez pe clasicul speaker Mircea Badea: trăim într-un autobuz şi asta ne compostează tot timpul.

(Acest text a apărut acum câtva timp - hăhăăă - şi pe http://www.starlog.ro/)

duminică, 25 noiembrie 2007

Transa

Ajungi fericit, dar prost, în transă, unde vezi tot felul de culori într-o perfectă îmbulzeală şi amestecare continuă, acolo e linişte, răcoare şi bine, nu există foame sau sete, timp şi spaţiu. Pupilele ţi se dilată până la un nivel în care se poate vedea creierul în spatele lor, picioare subţiri, abia bucălate, printre care, la orizont, se zăreşte semeţ şi modest Dealul Mocrii şi cuibul destoinic construit al unei ciori de bună credinţă şi înaltă probitate morală.

Asociaţia numerelor crescătoare şi descrescătoare a ţinut astăzi o şedinţă amplă şi emoţionantă, care a făcut să curgă câteva lacrimi de extaz intelectual şi înţelegere umană în rândurile ascultătorilor atenţi, cu urechile ciulite. În semn de solidaritate, au mai căzut câteva frunze, sacrificându-se astfel pe altarul naturii, de dragul înaltelor idealuri, ale noastre, ale tuturor celor ce muncesc sau ar trebui să muncească, conform dicţionarelor explicative.

Un prun şi-a înflorit discret o crenguţă, de probă, să verifice ce are de gând vremea, mai vine iarna ori trecem peste ea. Nu se ştie niciodată cu exactitate.

joi, 22 noiembrie 2007

All apologies

Nu, încă nu pot să văd/ascult Unplugged la MTV cu Nirvana fără să simt că mă înec cu orice vă imaginaţi că rezultă din amalgamul: regret, plăcere de a vibra laolaltă cu armoniile grunge, lacrimi şi ciudă. Anul viitor Kurt ar fi împlinit 40 de ani. Dar existenţa lui parcă a fost acţionată de un resort de ceas ieftin, de unică folosinţă. Aceste ceasuri au o precizie de speriat când e să se oprească. Este momentul lor de glorie. Cobain nu a suferit tragedia star-ului neînţeles, ci a omului simplu, în permanenţă scuipat din lume. Bronşitele lui cronice timpurii, durerile stomacale, inexplicabile medical (dar analizabile psihologic), care îl determinau să se chircească în cele mai neaşteptate şi penibile clipe, desenele lui cu fetuşi inerţi, la cursurile de artă, trădau o clară nostalgie a scurtei şi paradisiacei vârste petrecute in utero. Un om născut fără voia lui. Ba chiar, împotriva voinţei lui. Un om care considera că nu are ce model să ofere, care nu căuta fani. Un chitarist căruia îi repugna adulaţia tâmpă a publicului.

Ascultând cu oarecare interes şi speranţă ce s-a produs în rock în ultimul deceniu, după Nirvana, nu rămân cu nici o sonoritate aparte în urechi. De 13 ani, aceeaşi neobosită întoarcere a mea, în ceasurile grele, la Nevermind. Poate că grunge-ul a fost ultima zvâcnire de forţă a rock-ului, înainte să treacă la lălăielile gotice, fără legendă, de astăzi, coborâte din fantasmele nopţilor albe polare.

Privirile lui înecate într-un soi de cruzime, în sarcasm, între melodii, ajutate, sigur, de albastrul metalic al ochilor. Fereala lui de a se uita în ochii audienţei când cânta sau vorbea.

I wish I was like you
Easily amused
Find my nest of salt
Everything is my fault
I'll take all the blame

Scăpaţi de bibliotecă!


Feriţi-vă de cultură! Citiţi reviste glossy. Sau site-uri cu profilul "Citeşti, deci tâmpeşti". Iată o pildă, o bunăoară:

"Scapati de biblioteca. In foarte multe locuinte, in living, exista si o biblioteca. Este un lucru foarte bun insa din pacate acest mobilier ocupa mult spatiu si sufoca atmosfera creand o stare de spirit mai putin placuta pentru dumneavoastra. Inlocuiti asa dar corpul voluminos si masiv cu polite sau rafturi suspendate cu un design deschis. Va arata mult mai bine din punct de vedere estetic si veti beneficia de un aer modern in living. In cazul in care aveti foarte multe carti trebuie sa gasiti urgent un spatiu pe care sa il amenajati sub forma unui mic birou. In orice caz, in living nu mai este cazul sa tineti si biblioteca."

miercuri, 21 noiembrie 2007

la tîrgul de haine

Tîrîndu-mă spre casă, prin întuneric, aud o doamnă vorbind singură: Eh, cum stăteau frumos banii mei mulţi, legaţi cu o sfoară.

Ce m-a enervat pe mine

Jamie bucătarul. Nu numai că invită la mîncare şi sex cu apariţia aia de băiat al mamei care ştie ce e o grădină de zarzavat şi urăşte supa la plic, dar cartea lui, fabuloasa carte de reţete e o mare abureală. Nu ştiu în ce lume se găsesc ingredientele pe care le pomeneşte el acolo şi de ce îmi trebuie cuptor de piatră în imensa grădină pe care o deţin ca să fac o biată omletă cu şuncă (bacon, haha), de exemplu. Şi cînd am reuşit şi eu să ajung la capătul unei reţete delicious, cum spune el ţuguindu-şi buzele, avea gust de condimente (?! De magazin alimentar vrac şi la litru).

Asta: Alege în fiecare zi o altă culoare pentru ochii tăi

Toate cărţile necitite care mă privesc cu reproş şi nefericire din bibliotecă.

Că găsesc în fiecare dimineaţă cîte un păianjen în baie, dar musafiri nu am. Că mi-am pierdut cafeneaua perfectă şi că nu-mi pasă, nici nu vreau să-mi găsesc alta.

Ritmul tocurilor pe trotuare. Metalic-toc-poc. Poc. Sunt condamnată să-l aud şi-n somn.

Enervări sporadice

Ce m-a enervat recent, temporar, în averse şi doar pe alocuri, în zonele de deal şi de scandal:

A. Eşaloanele "superioare" ale bisericilor recunoscute în România şi protejate de extincţie prin legi date de statul „laic" au beneficiat de măriri substanţiale de salarii. Astfel, episcopii (foarte mulţi, deconspiraţi sau mărturisiţi ca foşti informatori ai Securităţii) se vor răsfăţa cu retribuţii ce se apropie de 1700-1800 euro lunar, de la 6000 de lei în sus. Patriarhul Daniel, primul inter pares, are cu 600 lei mai puţin decât preşedintele ţării, adică 7997 lei. Ca interlocutor direct al lui Dumnezeu, nu se cade să sufere lipsuri de vreu fel, et ne nos inducas in temptationem. În acest timp, preoţii de la ţară abia dacă se vor apropia de 773 lei. Et dimitte nobis peccata nostra siquidem et ipsi dimittimus omni debenti nobis. Partea a doua a acestei pastile este legată de insistenţa IPS Daniel de a se începe, totuşi, lucrările la catedrala mântuirii. Luând în considerare ultimele crime, producţie naţională, mântuirea trebuie urgentată şi băgată pe ochii poporului, cum altfel dacă nu sub forma unui mastodont menit să exagereze şi mai mult impresia de vastă credincioşie a românilor. Desigur, construcţia se va ridica pe teren public.

B. Traian Băsescu se plimbă prin ţară cu pupitrul Administraţiei prezidenţiale, poziţie din care pretinde că organizează nevinovate conferinţe de presă despre starea naţiunii şi utilitatea trecerii la votul uninominal. Toate bune, pân-aci, dacă nu ar fi un pic ridicole. Preşedintele nu-şi va asuma previzibilul eşec al referendumului (prin neprezentare), cum anunţase că va proceda dacă suspendarea lui ar fi fost validată de popor, în urmă cu 5 luni. A identificat deja responsabilii: Guvernul şi TVR, pentru că nu popularizează suficient. Aşa este, pentru indiferenţa românilor şi slaba lor civilizaţie politică mereu alţii au fost găsiţi ţapi ispăşitori, niciodată românii înşişi. Cum altfel ar fi câştigat alegerile, de 18 ani, toţi făţarnicii cu cefe groase, cum altfel s-ar vinde presa, dacă aceasta şi-ar propune într-adevăr să facă şi educaţie, nu numai valuri demagogice! Traian Băsescu simplifică cu naivitate prefăcută lucrurile, de parcă noi toţi am suge educaţie exclusiv de la o mână de persoane, iar mijloacele de informare ne-ar fi cu totul inaccesibile, ca să ne formăm o opinie clară chiar şi fără aportul TVR şi al Guvernului! Dacă am fi mai puţin paternalişti, am mai arăta cu degetul şi către noi înşine, nu am pune numai în cârca administraţiei de stat până şi gunoiul din sufragerie. Părerea mea este că în cazul în care referendumul va eşua, va fi în primul rând înfrângerea noastră, responsabilitatea omului de rând neimplicat şi neinteresat de trebile cetăţii.

C. Greva funcţionarilor publici şi a feroviarilor din Franţa. Cu obişnuita contribuţie a studenţilor marxişti. Ce m-a enervat: câteva mii de oameni, hrăniţi de stat, care luptă pentru păstrarea unor privilegii împovărătoare fiscal pentru cei din domeniul privat. O contradicţie mare cât ţara în care ea se petrece: o castă stângistă prin excelenţă se revoltă pentru păstrarea privilegiilor! Parcă la 1789 fusese taman pe dos... Nu înţeleg, unde este solidaritatea, clamată pe toate drumurile de cei roşii? Cred, de aceea, cu înzecită putere în justeţea luptei celor de dreapta pentru a spulbera, la rându-le, avantajele comode, parazitare ale clienţilor stângii. Studenţii francezi (ar trebui să treacă mai des prin România, să înveţe cum e să fii pe cont propriu, să nu fii protejat de nici un contrat première embauche) au blocat jumătate din universităţi pentru a protesta, fiţi tari, împotriva autonomiei universitare! La noi, războiul PENTRU autonomie se duce de aproape douăzeci de ani, ei, din buricul Occidentului, cer vehement păstrarea intervenţionismului statal! Scuzaţi-mi multele semne de exclamare, dar ele nici pe departe nu exprimă reala-mi respingere, să nu zic scârbă. Nu am stat cu mâna întinsă la Guvern să-mi achite şcoala, m-am descurcat cum am putut, fără a face parte din oligarhia noilor ciocoi.

Trebuie să fie cumplit să conduci o ţară ca Franţa, cu un aparat de stat supradimensionat, invidiat până şi de orânduirile comuniste care mai supravieţuiesc prin lume. Trebuie să fie foarte greu, către imposibil, să investeşti bani într-o afacere privată în Hexagon, unde te belesc cu cereri ce frizează absurdul sindicatele. Empatizez cu N. Sarkozy, care chiar demonstrează că nu este un liberal de conjunctură, ca Tăriceanu şi ceilalţi penelişti (nu le zic liberali, din respect pentru acest apelativ), şi îşi riscă popularitatea, aplicând cuvânt cu cuvânt programul de reforme radicale cu care a câştigat alegerile. Franţa a ajuns la vremea în care clasa mijlocie şi cea bogată, din cauza exasperării şi a poverilor fiscale impuse pentru a întreţine categoriile fără iniţiativă, sunt pe cale să pornească o revoluţie ele însele. Contra naturii! Ce mă bucură: 70% din populaţie se opune grevelor actuale, considerându-le nejustificate. Aceea este Franţa sănătoasă!

O dragoste mare pentru mine, această neconformă France!

D. PNL a pornit la drumul pentru Parlamentul European cu afişe care pun în vedere ceva de genul: Noi v-am dat pensii mărite! Un asemenea motiv de laudă şi propagandă la un partid, cică, de dreapta nu mai necesită comentarii din partea mea.

marți, 20 noiembrie 2007

Blogaiureli

  1. Merg pe Podul Obscenităţilor în fiecare zi. Are cîteva becuri aprinse cenuşiu, dar mai mult stinse. Poţi păşi ca o pisică de uşor, totul se va zgudui şi cutremura. Şubred cum e, îl trec cucoane ce-şi prind tocurile printre scînduri – e una mai ales, cu palton roşu, cu care mi-am potrivit ceasul, mergem împreună la braţ, deşi nu ne ştim -, fete care chicotesc, oameni cu nasul în paltoane, oameni care vin de la gară, în fine, lume multă. Dar bine, tocmai am insinuat, podul ăsta e pustiu. Pussstiu. Piaţa înjurăturilor, a propunerilor, a ghionturilor, a despărţirilor spectaculoase – goală, a nimănui.

  2. Mă gîndesc la vecinii care-au ţinut şedinţa lunară în faţa uşii mele subţiri, firave, ei cu voci pătimaşe, aşa suntem noi oamenii – devenim pătimaşi, azi am auzit această replică seacă, mi-a plăcut; în mod normal, l-aş fi tratat pe replicator cu o privire-bici, dar a zis-o cu drag: devenim pătimaşi.

  3. Aş vrea să scriu un manual despre petrecerile în pijamale, ceaiurile de iarnă şi alte ocazii sociale. Cu un capitol special despre decriptarea glumelor de atmosferă.



duminică, 18 noiembrie 2007

Cronici. La taclale cu Woody. L'Express despre ultimul Roth

Pentru cunoscători și admiratori. A apărut o (nouă) carte de convorbiri cu regizorul pomenit mai pe larg acum câteva articole. Recenzia, în NYT, Woody Allen in His Own Words.

Şi o replică, eram dator de data trecută: “I’m a firm believer that when you’re dead, naming a street after you doesn’t help your metabolism.” Pentru cei care nu-mi vor urma link-ul.

CONVERSATIONS WITH WOODY ALLEN
His Films, the Movies, and Moviemaking. De Eric Lax.

Săptămânalul francez L'Express anunţă într-o cronică elogioasă apariţia în limba franceză a celui mai recent roman - Everyman (Povestea lui Orişicine, Polirom) - al lui Philip Roth, alt controversat povestitor evreu şi, pe deasupra, newyorkez (prin adopţie). Printre altele, François Busnel - L'oeuvre au noir - scrie:

"L'angoisse de l'homme ordinaire, suggère Roth, est moins la mort elle-même que la façon dont on y entre. Ce que craint notre homme est d'entrer dans le nulle part sans en avoir conscience. Philip Roth l'accompagne tout au long de son chemin en trouvant des mots d'une étonnante justesse, évitant tous les pièges de cet exercice si périlleux qui consiste à évoquer la fin. Nulle philosophie derrière ce récit du destin, si classique, d'un homme qui s'aperçoit qu'il se définit moins par son nom (Roth ne lui en donne aucun) que par son rapport aux autres (mari, amant, fils, père, travailleur...). Aucune leçon de morale. Certainement pas un testament, comme l'ont cru d'aveugles lecteurs. Juste l'exemple (qu'il faut peut-être ne pas suivre, d'ailleurs) d'une conscience face à sa destruction. Roth, plus que jamais, au sommet de son art."

vineri, 16 noiembrie 2007

Răsplata unei zile de indignare

Mai toată ziua mi-am petrecut-o sub apăsarea ştirilor cu români trataţi discriminatoriu, dinspre Italia. Nu credeam că în finalul ei îmi va fi dat să râd scurt, dar adânc şi să rezolv astfel toată tensiunea. Ghiciţi cine scrie, mai nou, în Business Standard, la secţiunea de comentarii şi analize? Nu, nu Daniela Nane. Ea a fost adjudecată de EVZ.

Dan Chişu! Nu l-a mai încăput televiziunea, pac!, la foaie. Cooking & Travel se cheamă rubrica sa. Am o veche bănuială că omul ăsta s-a trezit bucătar în virtutea inerţiei tv. Între timp, a început să creadă şi el în vocaţia cu care camerele de luat vederi l-au "înzestrat" peste noapte. Dar nu despre asta voiam să scriu. Şi nu asta m-a făcut să izbucnesc spontan în râs, adică scrisul lui Chişu. Ci numele felului de mâncare recomandat astăzi de el:

Coaste de porc Che Guevara.

Porc, alături de Che Guevara, sună, ce-i drept, un pic pleonastic, poate chiar redundant, dar tocmai de aceea. Abia aştept să le gust.

„Bucureştiul ar fi putut să facă mai mult...”

„...pentru a evita sosirile romilor care contribuie la atitudinea antiromânească în Italia"

Declaraţia aparţine ministrului de interne italian, Giuliano Amato, ceea ce demonstrează că fiecare ţară îşi are Cioroianul său. Doar că Amato a folosit termeni mai "europeni" pentru a desemna, până la urmă, tot necesitatea aplicării unor restricţii la adresa etniei rome. Pentru că la altceva nu ne duce gândul. Gitanii sunt la fel de "bine" integraţi şi-n Franţa, de exemplu, ca pe aceste multiculturale tărâmuri.

Europa nu procedează cu mult mai înţelept, în comparaţie cu noi, în privinţa abordării situaţiei ţiganilor răspândiţi şi neintegraţi de-a lungul şi de latul bătrânului continent. Aceleaşi declaraţii cu ton "didactic" şi vindicativ, ba chiar, uneori, superior. Occidentalii (în speţă, italienii) par a considera mult mai îndepărtată decât este ea de fapt epoca nazismului înfloritor, când soluţiile finale aplicate minorităţilor nu depăşeau, ca imaginaţie, gazul toxic, munca epuizantă, forţată, vagoanele de vite.

Ca să se ştie, găinăriile românilor - reprobabile, desigur - nu pot depăşi în "valoare" economia subterană susţinută de mafia "tradiţională" italiană - circa 80 de miliarde de euro estimativ! Dar aceasta face parte, nu-i aşa, din tradiţia locului, a intrat deja în oferta agenţiilor de turism: vizite la locurile crimelor, cină romantică în compania lui il capo di tutti capi, alergare prin codrii peninsulari în cătarea lunetelor ţintaşilor napolitani şi altele, cel puţin la fel de atractive şi palpitante.

Italienii s-au foarte ofuscat când au aflat că Ministerul de Externe român le-a trecut scumpa ţară pe lista celor cu risc pentru noi. Mie această măsură mi se pare a fi singura inteligentă, luată cu simţul realităţii în aceste zile de MAE. Bineînţeles, ca orice decizie fermă, ea a fost aplicată doar trei zile. Că românii au ajuns brusc şi in corpore vinovaţi şi suspecţi de serviciu (ordinea cuvintelor este neîntâmplătoare) cu greu poate fi negat. S-a ajuns până acolo încât "martori" italieni declară că anumiţi suspecţi în cutare infracţiuni aveau "un pronunţat accent est european". Bine că nu aveau nas coroiat, cârlionţi roşcaţi, tichie şi se salutau cu "Shalom".

A le interzice unor cetăţeni UE să circule liber este împotriva reglementărilor în vigoare. Şi dacă nu ar exista reglementări, ar fi orişicât împotriva spiritului "tolerant" european. Mă rog, până una alta, ultimele evenimente au declanşat mecanismul ruginit al respingerii (faţă de atotprezenţii italieni, precizez!) inclusiv în mine. Nu m-am omorât nicicând de dragul lor (începând cu limba şi terminând cu prezenţa). Cu toate că nu-s naţionalist, nu pot rămâne insensibil când suntem trataţi în masă de subumani. Culmea e că la noi în ţară, deşi toată lumea ne acuză de rasişti, în urma frecventelor acte penale săvârşite de ţigani, nu au fost emise legi speciale pentru această categorie. Dimpotrivă, spre onoarea noastră. Au acces la tot ce vor, doar să arate bunăvoinţă.

joi, 15 noiembrie 2007

Woody Allen

Iată-mă din nou în poziţia de a recomanda un articol de Teodor Baconsky din Dilema Veche. Teologului ambasador pare să-i pice bine viaţa la Paris. Şi nouă, datorită lui, lectura Dilemei.

Dilematicul ni se dezvăluie şi ca înfocat cinefil şi, întâmplător sau nu, scrie despre cineastul meu favorit, Woody Allen - „Un domn cu ochelari “. Eu fiind în prezent în plină campanie de colecţionare a filmelor alleniene, m-am foarte înduioşat citind surprinzătoarea pledoarie din amintita revistă. Cu atât mai mult cu cât Allen este cunoscut ca fiind un nihilist tonic, nimic de-a face, deci, cu religia creştină, cu ortodoxia afirmată a lui Baconsky.

În adolescenţă, mă simţeam atras de peliculele lui Woody Allen mai ales pentru ingredientul lor de bază: sarcasmul de o inteligenţă ucigătoare. Din fericire, lipsa alternativei numite tv prin cablu, mă împingea seara către programele TVR (aşa m-am învăţat şi cu jazz-ul; să fi apărut pe lume mai târziu, aş fi avut parte, precum copiii de azi, doar de manga zone şi de kiss fm), doldora de filme neconvenţionale. L-am întâlnit astfel pe nevroticul newyorkez cu ochelari inestetici. Umorul acela fioros și absurd al replicilor sale îmi provoca bunul simţ la partide de râs interminabile, cu efecte îndelungate, peste zile.

Omul nu s-a maturizat deloc cu anii. Doar umorul i-a devenit şi mai şlefuit, de un negru sclipitor. Să-i urmăresc filmele, ce chin plăcut - simt nevoia să-i reţin şi să-i despic în patru fiecare rostire. Asta, însă, ia timp şi nu-ţi permiţi să pierzi ceea ce urmează. Ca şi în cazul lui Octavian Paler, îi ţin socoteala vârstei şi sufăr râzând, alături de el, de nimicnicia lumii. Nu ştiu de ce seamănă acest text cu un ferpar. Sunt convins însă că înainte de (...), replica adresată de W.A. cretinei cu coasa o va descumpăni pe aceasta pentru totdeauna.

luni, 12 noiembrie 2007

miercuri, 7 noiembrie 2007

Craiova

Cînd am luat biletul de tren spre Craiova, din aceeaşi gară neterminată, spălăcită, temporară, aveam senzaţia antireală cum că "Aşa ceva nu se poate. Mi se pare, de fapt, sunt încă sub pătură, dorm şi visez." Asta pentru că, deşi nu le-am mai descris cu aceeaşi încîntare, toate călătoriile sunt evenimente. Cu o metaforă exactă: a călători e acelaşi lucru cu a vedea o clădire fantezistă (decoraţiuni interioare) între două blocuri afumate, ceţoase.

Planul meu de-a renunţa senin la cafea s-a terminat brusc cu paharul roşu (Gare du Nord), lîngă care n-a fost nici o brioşă de data asta. În trenul nr. 2, foarte dezamăgită de lipsa poveştilor dinspre vecinii de călătorie, am încercat să înţeleg vorbăria oltenească a unor puşti, setaţi pe "repede înainte". Nici o şansă.

În sfîrşit, Craiova. Kleine Wa(l)lachei. Ca în toate oraşele frumoase, gara e în lucru, derutant, cît să nu ştii la ce te poţi aştepta. Eu eram atît de emoţionată de întîlnirea cu redacţia (şi mărturisirea nu contravine stilului evaziv, fiindcă spuneam mai acum cîteva zile că am trecut la "confesiv"), încît n-am observat nici un detaliu iritant sau trist. Nici un cenuşiu care să nu-mi placă.

Pentru plăcutul ăsta trebuie să mulţumesc călăuzelor mele, care mi-au ascuns cu eleganţă partea mai puţin spectaculoasă a Craiovei, m-au copleşit cu străduţe numite prietenos, cu clădiri care te împietresc prin frumuseţe, cu toamna aia liniştită, imperială. Adejctivez abundent, numai ca să nu scriu zeci de rînduri de exclamaţii "Vai, cît e de frumos!" (ar fi şi lipsit de imaginaţie, de altfel)

Întîmplarea a făcut să prind şi o parte din Zilele Craiovei, în special pe aceea cu lacul în flăcări, destul de stranie, mă gîndeam. Ce-ar fi fost dacă scenariul, uşor de ghicit, ar fi fost adevărat, imprevizibil, noir. Dacă oamenii care se uitau la bărci şi proiecţii de pe marginea lacului nu ar fi ştiut că toată întîmplarea e organizată (de cineva, de o instituţie), ar fi luat-o la fugă fără să se gîndească de două ori. Asta mi-a plăcut: ce ar fi putut fi.

Pe urmă, la Muzeul de Artă, unde-am văzut o expoziţie foto (cu o oroare de poză care se chema Mihaela), dar mai ales tablouri despre care credeam că există doar teoretic. Recunosc că mă sperie muzeele, mă fac să mă gîndesc la vernisaje vampirice, obositoare, la o impozanţă care-ţi suflă din cap şi ultimul gînd omenesc; acesta a fost o excepţie, împreună cu proaspăt renovatul Muzeu al Unirii din Iaşi, unde am îndrăznit să mă apropii de uriaşele brăţări dacice.

Dar dincolo de clădiri ascunse sub iederă, vii şi moarte, cu ferestre înalte, dincolo de mătuşa contesă şi domeniul ei, am devenit o mare admiratoare a Corinei (nu începi un blog?) Că face fotografii uluitoare ştiam, că scrie minunat iarăşi ştiam, dar că e ea însăşi atît de drăguţă, energică şi neînfricată, cu un zîmbet atît de încurajator - ei, asta am aflat.

Ar trebui să mai scriu despre multe: Mihai Viteazul, teatru, cluburi, Maca (sau Maka sau Macca?), rîsul ei înduioşător şi o complicitate pe care n-am mai întîlnit-o în alte oraşe şi pe care n-am mai gustat-o cu alţi oameni. Nici măcar aici, unde ar fi trebuit să fie acasa mea, pe malul îngheţat bahluian, suprarealist.

PS. Ca să nu mă mai plîng degeaba, la radio apare din douăzeci în douăzeci de minute un avertisment cu privire la depresie, această maladie gravă :|



duminică, 4 noiembrie 2007

Omul şi animalul de zăpadă

Metro Viena
Azi dimineaţă, când mă trezesc, ce văd?, făcuseră ai mei om de zăpadă din beton, tartru de pe măselele de minte şi rumeguş pe jumătate carbonizat, scos din afumătoare. Acum îl aşteptăm pe şamanul nereuşit să vină să-l însufleţească cu o râgâitură bine plasată, cu aromă de sarmale proaspete.

Fulgii din ciment întărit cad greoi pe pământul care a văzut grozăvii şi mai mari, te uită cum ninge în iunie, ceru-i ca pământul, cenuşiu către cafeniu, linu-i lin, postul Paştelui, plantele ornamentale, florile stau înmugurite, nedumerite, blestemând ziua în care s-au hotărât să se desţelenească, mai puteam rămâne măcar până în mai, ia vezi, scutură-mi bruma aia de avere de pe reverul paltonului.

De aceea le place oamenilor să creadă că există mai multe (alte) lumi decât cea pe care o poţi ţine în mâini, numai că altele îţi scapă, datoria ta fiind să le cauţi, să-ţi umpli timpul şi să-ţi îndrepţi îndoielile.

Şi am mai apucat să văd toporul cuiva, ridicat asupra ţestei mele avare şi apoi, tăcere, cinci ani de tăcere, plimbări cu metroul pe sub curteasupremădejustiţie, întâlniri cu iehovişti pedofili, crezi în dumnezeusăte... sau te împung cu secta asta drept în coloana vertebrală a infinitului?!

DaDA

Calul se ţinea cu sfântă conştiinciozitate de scris, se legase de scris chiar cu capătul căpăstrului, strâns, cât să nu cedeze psihic, el iubea scrisul de mic copil, e de la sine înţeles, pe vremea aceea nimeni nu l-ar fi publicat, acum însă, la o vârstă ceva mai înaintată, l-ar fi publicat unii, mai pe la gazetele de perete, la panoul cu fruntaşi în întrecerea socialistă, mai pe listele afişate în holul fabricii, cu femeile aflate în perioada menstruaţiei, adică fertile, dar nereceptive sexual, neţiitoare de sarcină,

da, dar nu-l publicau, cum se explică asta?, nici în ziua de azi nu ştim de ce, mă-sa insista pe la diverse înalte porţi să dea drumul autorităţile locale apei pe ogoare, ca să nu inunde oraşul, prilej excepţional să se aleagă din mijlocul cetăţenilor cineva capabil, cineva genial în aranjarea sacilor cu nisip în calea viiturii şi a viitorului, ştiţi cum e, ca atunci când ţii berea în tine, scenă de coşmar, străzile nu au colţuri, garduri sau copaci şi foloseşti drept sprijin umbra unui prieten

scrisul era ceva sacru pentru dânsul, cam cum e Ştefan pentru moldoveni şi Istvan pentru unguri, nu putea respira în afara scrisului, văd aievea peniţele bine ascuţite care îi tapetau, aşezate în rasteluri milităreşti, pereţii odăii, poate la vară, o lună-două, să se mai încălzească, când doriţi să plecaţi în concediu?, în iulie sau în august, să nu vă fi răzgândit între timp, aţi despărţit toate silabele din lume, aşteptând această clipă şi, dintr-o dată, vă lăsaţi pradă abandonului?

gândea el acasă, fumând întins în pat, cu ochii agăţaţi de crăpătura din tencuiala tavanului, măi frăţioare, te anunţ eu după cum urmează: dacă nu scriu ceva uite-acum, ici-şa, pe loc, o să mor de inimă rea, mă topesc de ciudă, muza îmi suge vlaga şi-mi ia inspiraţia înapoi, tot nu am plătit în întregime ratele la inspiraţie, ştii că am găsit-o ieftin, la mâna a doua, deja purtată, deși încă la modă, fusese a altuia, un scriitor de provincie, profesor de matematici, care a donat-o pentru propăşirea idealurilor morale şi civice, lui nemaifolosindu-i la nimic, ţinuse o vreme florile în ea, dar se uscaseră şi apoi o dăduse pisicilor să crape jucându-se, până într-o zi, o bună zi ploioasă de toamnă, conform clişeului, când i-o ceruse un anticar, chilipir!

joi, 1 noiembrie 2007

Bolboroseli reloaded

Nu mai știu ce cafenea literară din Viena
Specialistul în jurnalism, conferenţiarul de la Teatrul Naţional Bucureşti, dilematicul neobosit Robert Turcescu ne-a servit acum vreo două seri o nouă şi valoroasă lecţie despre cum devine treaba cu subiectele mass media. Dat fiind că ţara abonată la cablu tv e la curent cu evenimentele de interes global, dl. Turcescu a considerat de cuviinţă să facă un pic de rating şi să pună ziaristica în cui, invitând-o, din nou!, pe "diva" (staţi, că mi s-a făcut rău) Andreea Marin la preţioasa-i emisiune. Nu mă voi întinde la vorbe, de astă dată.

Doar voi presupune că, apoi, în numele unui iluzoriu catharsis, va da fuga în paginile Dilemei Vechi, precum colegul Mândruţă, şi va poza în jurnalist frustrat, care ar pune pe picioare o publicaţie de calitate, dar nu are cu cine şi nu are cui să o vândă, că, deh, gusturile cititorilor...Şi va mai poza în veşnic nedreptăţit de "dinozaurii" CTP, Cristoiu et comp. (măcar ăştia doi ştiu să scrie), vezi episodul tristei lui candidaturi la CRP. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu-l văd pe CTP să-i ia interviu falsei dive, din producţia autohtonă de "vedete" de 2 lei, Andreea Marin. Ce să-i spună respectiva? Cum şi-a exersat pierderea accentului sau cum i-au apărut, după câte exerciţii, gropiţele în obrăjori?

Despre emisiune am aflat pe alte căi, nu mă uit la aşa ceva. Dar dacă Ştefan Bănică jr. a intervenit în direct ca să cânte Veta, regret că nu am urmărit-o.

Alte tendinţe:
păruiala gsm si tv a celor două pe care nu le mai numesc a apărut pe prima pagina în EVZ, iar în Gândul a fost subiect de editorial (!) şi cazul de "anvergură" al Elodiei s-a strecurat, pe nesimţite, în pagina a doua (!) a Gândului - dar nu cu amănunte reportericeşti, ci cu extrase largi din schimbul de email-uri cu amantul, într-un articol cu iz şi stil de glumă de birou. Ce să mai zicem, tragedia de la Columbine păleşte înaintea sinuciderilor autohtone, a răpirilor înscenate chiar de răpiţi, a zborurilor tot mai temerare şi mai mediatizate de la etajele semeţe ale frumoaselor blocuri comuniste.

Toată mizeria asta se constituie într-un motiv cât se poate de solid care să mă ţină departe de neorealismul mizer al producţiilor cinematografice româneşti. E prea mult, şi-n presă, şi pe marile ecrane.

marți, 30 octombrie 2007

"Cînd te gîdilă un bărbat ce înseamnă"

Cei care nimeresc pe masa-pustie sunt, ca de obicei, inspiraţi artistic.
Nu m-am putut abţine.
Şi cum internetul a venit şi-n casa mea (ce-mi mai lipseşte? un scaun), iar din cronica pe care o tot promit am scris numai un rînd, mi se pare cel mai firesc lucru să-mi iau blogul în primire.
Ce s-a întîmplat între timp?
Mergeam neatentă pe stradă cînd o copilă, toată roz şi volane, s-a agăţat de degetele mele şi a vrut să facem o plimbare. Fără nici un cuvînt, doar chicoteli şi o încăpăţînare în pumnul ăla mic. Mi se pare genul de hotărîre pe care o şterge educaţia.
În sfîrşit m-a acceptat una din mîţele de aici, luăm prînzul împreună. Eu la masă, ea la pervazul ferestrei, la început curioasă, pofticioasă, apoi liniştită, cu tabieturi. Cîteodată chiar nu ne deranjează nimeni.
Am fost la Craiova, un oraş maiestuos - vai, de cînd nu am mai folosi cuvîntul ăsta! Contrar aparenţelor, craiovenii nu au parade şi baluri mascate, fîntîni colorate, artificii etc. în fiecare seară. Dar în unele case e la fel de linişte ca la muzeu, iar plimbarea prin muzeu seamănă cu trecerea, fără grabă, pe sub copacii dintr-un parc. E ca şi cum am făcut un decupaj interzis, energizant în săptămînile compacte şi oarbe - oricum nu aş fi recunoscut că sunt aşa. Foarte surprinsă şi entuziasmată, aşa sunt. Şi va urma.
Scriu cu mare lentoare, confesiv şi mai precis decît de obicei, ne-mine, urmăresc foarte curioasă şi amuzată această schimbare. Bănuiesc şi pe altcineva, împreună cu mine.

marți, 23 octombrie 2007

Cu totul împotrivă

Îmi exprim totalul dezacord cu privire la decizia europeană asupra Microsoft. Înfruptarea neputincioşilor şi frustraţilor, europeni sau world wide, de la masa celui care are. Detalii în NYT.

The European order mandates that Microsoft share its technology information on fair terms, so that competing software can work smoothly, or interoperate, with Windows desktop software. It was those terms of interoperability that will be much more favorable to Microsoft competitors, so that the company’s dominance in product cannot thwart competition in another, closely related software market.

Accesul aproape gratuit (If competitors want to license Microsoft’s patents, they must pay a per-unit royalty of 0.4 percent!! of the value of the product sold. Microsoft had originally demanded 5.95 percent of sales as royalties) la proprietatea intelectuală a Microsoft (sau a oricărei alte companii de top), stabilit de o Curte care dă de pomană piticilor IT mă înfurie la culme. Dar cine-s eu să mă agit cu oarecare folos?!

Microsoft Concedes in European Antitrust Case