Cînd am luat biletul de tren spre Craiova, din aceeaşi gară neterminată, spălăcită, temporară, aveam senzaţia antireală cum că "Aşa ceva nu se poate. Mi se pare, de fapt, sunt încă sub pătură, dorm şi visez." Asta pentru că, deşi nu le-am mai descris cu aceeaşi încîntare, toate călătoriile sunt evenimente. Cu o metaforă exactă: a călători e acelaşi lucru cu a vedea o clădire fantezistă (decoraţiuni interioare) între două blocuri afumate, ceţoase.
Planul meu de-a renunţa senin la cafea s-a terminat brusc cu paharul roşu (Gare du Nord), lîngă care n-a fost nici o brioşă de data asta. În trenul nr. 2, foarte dezamăgită de lipsa poveştilor dinspre vecinii de călătorie, am încercat să înţeleg vorbăria oltenească a unor puşti, setaţi pe "repede înainte". Nici o şansă.
În sfîrşit, Craiova. Kleine Wa(l)lachei. Ca în toate oraşele frumoase, gara e în lucru, derutant, cît să nu ştii la ce te poţi aştepta. Eu eram atît de emoţionată de întîlnirea cu redacţia (şi mărturisirea nu contravine stilului evaziv, fiindcă spuneam mai acum cîteva zile că am trecut la "confesiv"), încît n-am observat nici un detaliu iritant sau trist. Nici un cenuşiu care să nu-mi placă.
Pentru plăcutul ăsta trebuie să mulţumesc călăuzelor mele, care mi-au ascuns cu eleganţă partea mai puţin spectaculoasă a Craiovei, m-au copleşit cu străduţe numite prietenos, cu clădiri care te împietresc prin frumuseţe, cu toamna aia liniştită, imperială. Adejctivez abundent, numai ca să nu scriu zeci de rînduri de exclamaţii "Vai, cît e de frumos!" (ar fi şi lipsit de imaginaţie, de altfel)
Întîmplarea a făcut să prind şi o parte din Zilele Craiovei, în special pe aceea cu lacul în flăcări, destul de stranie, mă gîndeam. Ce-ar fi fost dacă scenariul, uşor de ghicit, ar fi fost adevărat, imprevizibil, noir. Dacă oamenii care se uitau la bărci şi proiecţii de pe marginea lacului nu ar fi ştiut că toată întîmplarea e organizată (de cineva, de o instituţie), ar fi luat-o la fugă fără să se gîndească de două ori. Asta mi-a plăcut: ce ar fi putut fi.
Pe urmă, la Muzeul de Artă, unde-am văzut o expoziţie foto (cu o oroare de poză care se chema Mihaela), dar mai ales tablouri despre care credeam că există doar teoretic. Recunosc că mă sperie muzeele, mă fac să mă gîndesc la vernisaje vampirice, obositoare, la o impozanţă care-ţi suflă din cap şi ultimul gînd omenesc; acesta a fost o excepţie, împreună cu proaspăt renovatul Muzeu al Unirii din Iaşi, unde am îndrăznit să mă apropii de uriaşele brăţări dacice.
Dar dincolo de clădiri ascunse sub iederă, vii şi moarte, cu ferestre înalte, dincolo de mătuşa contesă şi domeniul ei, am devenit o mare admiratoare a Corinei (nu începi un blog?) Că face fotografii uluitoare ştiam, că scrie minunat iarăşi ştiam, dar că e ea însăşi atît de drăguţă, energică şi neînfricată, cu un zîmbet atît de încurajator - ei, asta am aflat.
Ar trebui să mai scriu despre multe: Mihai Viteazul, teatru, cluburi, Maca (sau Maka sau Macca?), rîsul ei înduioşător şi o complicitate pe care n-am mai întîlnit-o în alte oraşe şi pe care n-am mai gustat-o cu alţi oameni. Nici măcar aici, unde ar fi trebuit să fie acasa mea, pe malul îngheţat bahluian, suprarealist.
PS. Ca să nu mă mai plîng degeaba, la radio apare din douăzeci în douăzeci de minute un avertisment cu privire la depresie, această maladie gravă :|
Planul meu de-a renunţa senin la cafea s-a terminat brusc cu paharul roşu (Gare du Nord), lîngă care n-a fost nici o brioşă de data asta. În trenul nr. 2, foarte dezamăgită de lipsa poveştilor dinspre vecinii de călătorie, am încercat să înţeleg vorbăria oltenească a unor puşti, setaţi pe "repede înainte". Nici o şansă.
În sfîrşit, Craiova. Kleine Wa(l)lachei. Ca în toate oraşele frumoase, gara e în lucru, derutant, cît să nu ştii la ce te poţi aştepta. Eu eram atît de emoţionată de întîlnirea cu redacţia (şi mărturisirea nu contravine stilului evaziv, fiindcă spuneam mai acum cîteva zile că am trecut la "confesiv"), încît n-am observat nici un detaliu iritant sau trist. Nici un cenuşiu care să nu-mi placă.
Pentru plăcutul ăsta trebuie să mulţumesc călăuzelor mele, care mi-au ascuns cu eleganţă partea mai puţin spectaculoasă a Craiovei, m-au copleşit cu străduţe numite prietenos, cu clădiri care te împietresc prin frumuseţe, cu toamna aia liniştită, imperială. Adejctivez abundent, numai ca să nu scriu zeci de rînduri de exclamaţii "Vai, cît e de frumos!" (ar fi şi lipsit de imaginaţie, de altfel)
Întîmplarea a făcut să prind şi o parte din Zilele Craiovei, în special pe aceea cu lacul în flăcări, destul de stranie, mă gîndeam. Ce-ar fi fost dacă scenariul, uşor de ghicit, ar fi fost adevărat, imprevizibil, noir. Dacă oamenii care se uitau la bărci şi proiecţii de pe marginea lacului nu ar fi ştiut că toată întîmplarea e organizată (de cineva, de o instituţie), ar fi luat-o la fugă fără să se gîndească de două ori. Asta mi-a plăcut: ce ar fi putut fi.
Pe urmă, la Muzeul de Artă, unde-am văzut o expoziţie foto (cu o oroare de poză care se chema Mihaela), dar mai ales tablouri despre care credeam că există doar teoretic. Recunosc că mă sperie muzeele, mă fac să mă gîndesc la vernisaje vampirice, obositoare, la o impozanţă care-ţi suflă din cap şi ultimul gînd omenesc; acesta a fost o excepţie, împreună cu proaspăt renovatul Muzeu al Unirii din Iaşi, unde am îndrăznit să mă apropii de uriaşele brăţări dacice.
Dar dincolo de clădiri ascunse sub iederă, vii şi moarte, cu ferestre înalte, dincolo de mătuşa contesă şi domeniul ei, am devenit o mare admiratoare a Corinei (nu începi un blog?) Că face fotografii uluitoare ştiam, că scrie minunat iarăşi ştiam, dar că e ea însăşi atît de drăguţă, energică şi neînfricată, cu un zîmbet atît de încurajator - ei, asta am aflat.
Ar trebui să mai scriu despre multe: Mihai Viteazul, teatru, cluburi, Maca (sau Maka sau Macca?), rîsul ei înduioşător şi o complicitate pe care n-am mai întîlnit-o în alte oraşe şi pe care n-am mai gustat-o cu alţi oameni. Nici măcar aici, unde ar fi trebuit să fie acasa mea, pe malul îngheţat bahluian, suprarealist.
PS. Ca să nu mă mai plîng degeaba, la radio apare din douăzeci în douăzeci de minute un avertisment cu privire la depresie, această maladie gravă :|
11 comentarii:
Am zâmbit ieri, dând peste o relatare din Craiova în paginile Gândului. Dacă nu mai revenea subiectul, râmâneam cu un zâmbet.
"O altă ciudăţenie arhitecturală a apărut peste noapte chiar în centrul vechi al Craiovei. Vizavi de Casa Băniei - cea mai veche clădire din Craiova, atestată documentar la 1475 - a apărut un colos ridicat pe o altă clădire istorică, îmbrăcată acum în termopan în partea de sus. Astfel, pe strada Matei Basarab din Craiova, la numărul 11, pe vechea structură, netencuită şi lăsată în paragină de ani de zile, se înalţă acum câteva etaje din sticlă, noi-nouţe.
Gheorghe Nedelescu, viceprimarul Craiovei, este de părere că omul de afaceri proprietar al clădirii nici măcar nu ar fi trebuit să aibă autorizaţia de construcţie. Însă trecătorii, fără să aibă vreo cunoştinţă arhitecturală, îşi dau cu părerea şi recunosc că este o construcţie hidoasă."
Mi-e ciudă că mai suntem câţiva nostalgici ai clădirilor vechi în ţara asta, în rest doar blochişti împătimiţi. Mi-e ciudă că, sufocaţi fiind de blocuri, în cei câţiva metri pătraţi de centru vechi, care s-au mai păstrat prin unele oraşe avem impresia că vedem paradisul.
Mi-e ciudă că apetitul ăsta pentru demolare, atât de specific neamului, ne-a adus în situaţia de a ne extazia în faţa puţinului rămas.
Mi-e ciudă că şi eu sunt aşa. Şi eu m-aş închina înaintea unei case vechi, sufocată iremediabil de blocurile în care ne-au ascuns şi nivelat comuniştii.
Nu ammai fost de vreo 2 ani prin Craiova, oricum se schimbase de atunci, se mai curatise si aranjase centrul. Sper sa nu fi demolat casele de pe Lipscani.
Ti-ar placea si in Rm Valcea, un oras micut, cochet si mai ales curat. poata la vara mai faci un drum:)
Cred că nimeni nu adoră aşa de mult ca mine tăcerea în compartimentul de tren. Şi a mea, şi a lor.
Să mă pierd eu cu privirea prin tufişurile din peisagiu, să citesc până mă ustură ochii şi să nu contracarez, iarăşi!, eternul: Era mai bine pe vremea lui C...
Bine mai, Hia, dar poze nu ai facut? :(
Există Lipscani şi în Bănie?
da, exista, cam la fel ca in Bucuresti. magazine in case vechi, modernizate sau nu, rochii de mireasa, blanarii, firme vechi etc. dar probabil s-au schimbat si pe acolo lucrurile de cand nu am mai fost eu.
Nu mi s-a întîmplat decît noaptea să merg cu trenul şi să fie perfect linişte, neconversaţională, vreau să spun. În rest, vreau evenimente fleacuri, poveşti mărunte ridicate la nivel de istorie universală, feţe de oameni, voci.
Lipscanii Craiovei mi-au plăcut, şi eu eram foarte mirată că există. Plus, am avut un sentiment de acasă cînd am dat de Republicii, o stradă. Adică da, fiecare oraş are Republicii lui, ceea ce e liniştitor :)
Camera foto a ajuns ieri, un fel de autocadou. Să zicem că am nişte poze în minte, îţi pot descrie amănunţit, şi pînă oi învăţa eu să fotografiez exact ce văd şi nu ce vrea aparatul...mai trec ani.
S-a notat Râmnicu-Vâlcea, cred că am trecut o dată cu familia şi am o poză, dar nu o recunosc, pentru că nu-mi amintesc nimic.
Fascinante cartierele astea gen Lipscani! Şi cel din Bucureşti, cât e el de mic (pentru că atât a mai rămas după demolări!), e cu bună ştiinţă încâlcit, labirintic, încât îţi dă impresia că e mereu altul şi nesfârşit, depinde de pe ce stradă şi din ce intersecţie îl iei la pas.
În opoziţie cu asta, am o amintire din copilărie. Mi se spunea atunci cu insistenţă că "Deva este un oraş desăvârşit, aranjat, curat, frumos". La fel şi despre Piatra Neamţ. Când am ajuns şi eu, adult fiind, pe acolo, ce mi-a fost dat să văd? Blocuri, străzi trase la riglă, dar flancate de blocuri! Acele hidoase case de cultură ale sindicatelor, sălile polivalente...Culmea imaginaţiei marxiste. Cadoul nesperat oferit de PCR celor mulţi.
Cel puţin în Deva, comuniştii au avut ce dărâma. Existau cartiere ample populate cu germani. Case pe măsură. Unele medievale. Daţi-mi sărurile!
Lipscani este o strada a negustorilor care ajungeau in zona de sud a tarii cu marfuri de la Lipsca ( Leipzig ). Exista si in Craiova de foarte mult timp o asemenea strada si este foarte frumoasa .Ma refer aici la arhitectura, facand abstractie de degradarea in stare avansata. Facand abstractie si de marfurile pestrite si de calitate indoielnica ce se vand aici.
Referitor la Republicii...pai da, am vazut in majoritatea ,oraselor o asemenea strada. CRed ca ghizii tai insa nu te-au anuntat ca de aproape douazeci de ani strada se numeste Carol. Doar cei cu o varsta putin mai sus de 25-30 de ani mai stiu vechea denumire....Apropos, inainte de a se numi Republicii s-a numit Garii.
Apropos de Craiova veche, de cateva zile am inceput un serial cu acest subiect pe un blog unde scriu cu cativa prieteni.Te astept acolo daca doresti si imi permit sa las si un link. Il poti sterge dupa ce citesti mesajul, pentru ca nu-mi place sa fiu acuzat ca imi fac publicitate gratuita :)
http://screenshooters.eu/
Newsted, mulţumesc de completări. Cine are de zis numai rele de Craiova nu a văzut nişte părţi din Iaşi sau Vaslui...e bună şi publicitatea, altfel cum aş fi aflat? Spor la treabă pe site!
Făcând abstracţie de...şi făcând abstracţie de..., totul este perfect în ţară.
Trimiteți un comentariu