Săptămîna trecută încă mai era vie o casă mov pe lîngă care treceam. Miercuri nu mai rămăsese din ea nici o cărămidă. Şi mă întrebam cum poate lumea să treacă, poate în fiecare dimineaţă, şi să nu observe că s-a schimbat ceva, să treacă stropşindu-se la telefoane sau în căşti. Şi care o fi acea reţetă a indiferenţei, asta mă întrebam.
Pe urmă am pierdut iar autobuzul, ca într-o secvenţă reluată din diferite unghiuri.
Am tras cu ochiul în foile unei domnişoare, scria
idei urîte
bună ziua, domnule, vreţi să-mi oferiţi o floare?
Iar la film, s-a dovedit din nou că 60 de minute nu pot spune mai multe decît o fac 15 minute. Dar trist e că, foarte des, trebuie să stai şi să caşti la cele 60 de minute, sau să te doară capul sau să trimiţi smsuri, ca să ajungi la cele 15. Ca să ajungi la marele eveniment.
Anul trecut, depresia apăsa mai puţini oameni, procentual încă, şi mizeria din oraş era mai strălucitoare.
Pe urmă am pierdut iar autobuzul, ca într-o secvenţă reluată din diferite unghiuri.
Am tras cu ochiul în foile unei domnişoare, scria
idei urîte
bună ziua, domnule, vreţi să-mi oferiţi o floare?
Iar la film, s-a dovedit din nou că 60 de minute nu pot spune mai multe decît o fac 15 minute. Dar trist e că, foarte des, trebuie să stai şi să caşti la cele 60 de minute, sau să te doară capul sau să trimiţi smsuri, ca să ajungi la cele 15. Ca să ajungi la marele eveniment.
Anul trecut, depresia apăsa mai puţini oameni, procentual încă, şi mizeria din oraş era mai strălucitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu