luni, 26 noiembrie 2007

Homo autobusensis bucurestensis - inspirat de Suzi

Asemenea omologilor săi din alte mari oraşe ale ţării, omul de autobuz (ori troleu, metrou, tramvai) bucureştean are în sânge graba de a ajunge undeva, nu contează unde, poate la piaţă, poate la concert, poate la o piesă de teatru, de ce nu la un film (ca să arate că el/ea intră şi după minute bune de la începerea acestuia), poate a se închina - conform tradiţiei - otomanilor ori, poate, la întâlnirea cu moartea.

Totuşi, parcă bucureştenii sunt mai grăbiţi decât oricare alţi locuitori ai ţării. Ce mai noutate! Iată-ne în buza şoselei. Când se apropie autobuzul de staţie, începe foiala. Am bănuiala că unul dintre ei, prin rotaţie, se sacrifică şi stă de şase, cocoţat undeva pe un stâlp ca să dea semnalul. Ca la comandă, se bulucesc toţi către direcţia opusă circulaţiei maşinii, silind şoferul să oprească aproape cu jumătate de staţie mai repede.
Subit, bunicuţele şi bunicii, care cu câteva minute mai înainte îţi inspirau compasiune cu gârboveala lor – dându-ţi bine de gândit cu privire la felul în care ţi-e scris să-ţi sfârşeşti viaţa – prind putere, de parcă mai deunăzi absolviseră liceul, sărind şprinţari în autobuz, ca să fie siguri că prind loc pe scaun. Oricât ar fi spaţiul de mic, cineva tot se va strecura între tine şi uşă, ajutându-se, pentru a urca mai comod, de proprii-ţi pantofi nou-nouţi.

Chronologically gifted citizens

Eu înţeleg că suntem (am fost mereu) o naţiune de flămânzi (Urlaţi, Afumaţi), dar cum s-o fi explicând febra asta a şopingului bătrânesc nu ştiu. Concetăţenii noştri mai în vârstă (sau chronologically gifted - cum am găsit într-un dicţionar de termeni corecţi politic) îşi consumă ultimele resurse de energie pentru a străbate o metropolă întreagă în căutarea oului cu preţul corect. Vorba aia, se deplasează gratis, loc pe scaune li se cedează (că te fixează insistent-rugător cu blestemul pregătit, la îndemână), nu le mai rămâne decât să caute zona aceea miraculoasă, mitică, în care oul este cu 25 de bani mai ieftin decât la băcănia de lângă scara blocului.

Cum să mă exprim, pentru a nu fi taxat drept un ins extrem de răuvoitor?…În România, bătrânii de azi (65 – 80 de ani) trăiesc exact în viitorul pe care şi l-au aşternut. S-au lăfăit cu miile în casele burgheziei şi ale elitei culturale române, plătind chirii modice la stat. Au susţinut prin neimplicare civică şi printr-o atitudine de aproape totală lipsă de reacţie jugul egalitar şi ostil meritului şi performanţei. Au tăcut, au “protestat” furând, mituind şi spunând bancuri (asta s-o fi numind şi "rezistenţa prin cultură"?), în timp ce alţii (polonezi, unguri) mureau în închisori şi în lupte de stradă duse împotriva asupritorilor roşii. Recunosc, am avut şi noi rezistenţa noastră, prea izolată, însă, pentru a provoca şi declanşarea reformelor politice. Nu ne mirăm dar că, în prezent, idealul lor în viaţă este oul cu 25 de bani mai ieftin.

Gânditorii de ocazie

Gândul (că tot l-am folosit mereu de exemplu) mi-a făcut nu o dată „nespuse” surprize, mostre de demagogie şi prefăcută compasiune. Adică, un titlu de genul: „Retrocedarea imobilelor naţionalizate aruncă mii de oameni în stradă” (sau „De sărbători, mii de bătrâni vor fi aruncaţi în stradă”). Am mai scris-o cu altă ocazie: au avut la dispoziţie, nu 5 ani, cum prevede legea actuală, ci 50 de ani pentru a-şi face/cumpăra o casă. Din nou, Gândul a folosit prilejul pentru a atrage atenţia că actualii chiriaşi au investit milioane în modernizarea (?) sau îmbunătăţirea locuinţelor (furate!) şi că proprietarii ar trebui să-i despăgubească pentru asta! În acelaşi moment, creierul meu a luat o pauză, bulbul rahidian şi şira spinării au preluat comanda şi ochii mei au căutat în jur o bâtă sau o motocositoare cu care aş fi fugărit toată redacţia cotidianului amintit în jurul Casei Presei. Câţi neuroni trebuie să moară, oare, pentru a formula asemenea inepţii – despăgubirea chiriaşilor abuzivi de către proprietarul (sau urmaşii, ca şi când aceştia au fost până acum plecaţi în vacanţă!) deposedat acum jumătate de secol de căminul său şi scos peste noapte, fără bagaje, în stradă?! Mă opresc însă aici.

Dar, ca să-l parafrazez pe clasicul speaker Mircea Badea: trăim într-un autobuz şi asta ne compostează tot timpul.

(Acest text a apărut acum câtva timp - hăhăăă - şi pe http://www.starlog.ro/)

3 comentarii:

ancuţa cotuna spunea...

"trăim într-un autobuz şi asta ne compostează tot timpul."
Om lud ce eşti! :)

Aquiu spunea...

Eh, da! De-aia evit eu sa mai circul cu autobuzul! Si de-aia ma apuca furiile...si mi-aduc aminte ca avem cea mai mare fiscalitate din toata Europa...de ce? ca sa platim (tot noi!) gratuitatile astora! De parca n-am mai avea si copii de crescut!
Iar cand mai aud si textul ala cu "ne-am sacrificat pentru voi"...GRRRRRR!!!!
Pentru mine s-au sacrificat bunicii mei, care au zacut prin puscariile astora si cu domicilii fortate prin Baragan si carora le-a fost rusine sa circule cu autobuzul pe gratis (a se citi pe banii altora)...

Cristian SÎRB spunea...

Exact. Şi bunicul meu a plătit birul rezistenţei anticomuniste - 8 ani închisoare politică. Şi tot a mai avut apoi energie să-şi ridice cu mâinile lui anchilozate de frig şi torturi două case. A avut, după 90, parte de nişte bilete gratuite pe CFR, dar nu le-a folosit. Avea de muncit, nu de umblat pe banii statului.

După rezistenţa din '47-'56, nu s-a mai semnalat mare lucru de amploarea. Doar sporadic - un Lupeni, un Brasov şi 1989.

Aceştia AU FOST românii demni. Care nu ar cerşi nici să crape de foame.