Bolboroseli reloaded

Nu mai știu ce cafenea literară din Viena

Specialistul în jurnalism, conferenţiarul de la Teatrul Naţional Bucureşti, dilematicul neobosit Robert Turcescu ne-a servit acum vreo două seri o nouă şi valoroasă lecţie despre cum devine treaba cu subiectele mass media. Dat fiind că ţara abonată la cablu tv e la curent cu evenimentele de interes global, dl. Turcescu a considerat de cuviinţă să facă un pic de rating şi să pună ziaristica în cui, invitând-o, din nou!, pe "diva" (staţi, că mi s-a făcut rău) Andreea Marin la preţioasa-i emisiune. Nu mă voi întinde la vorbe, de astă dată.

Doar voi presupune că, apoi, în numele unui iluzoriu catharsis, va da fuga în paginile Dilemei Vechi, precum colegul Mândruţă, şi va poza în jurnalist frustrat, care ar pune pe picioare o publicaţie de calitate, dar nu are cu cine şi nu are cui să o vândă, că, deh, gusturile cititorilor...Şi va mai poza în veşnic nedreptăţit de "dinozaurii" CTP, Cristoiu et comp. (măcar ăştia doi ştiu să scrie), vezi episodul tristei lui candidaturi la CRP. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu-l văd pe CTP să-i ia interviu falsei dive, din producţia autohtonă de "vedete" de 2 lei, Andreea Marin. Ce să-i spună respectiva? Cum şi-a exersat pierderea accentului sau cum i-au apărut, după câte exerciţii, gropiţele în obrăjori?

Despre emisiune am aflat pe alte căi, nu mă uit la aşa ceva. Dar dacă Ştefan Bănică jr. a intervenit în direct ca să cânte Veta, regret că nu am urmărit-o.

Alte tendinţe:

păruiala gsm si tv a celor două pe care nu le mai numesc a apărut pe prima pagina în EVZ, iar în Gândul a fost subiect de editorial (!) şi cazul de "anvergură" al Elodiei s-a strecurat, pe nesimţite, în pagina a doua (!) a Gândului - dar nu cu amănunte reportericeşti, ci cu extrase largi din schimbul de email-uri cu amantul, într-un articol cu iz şi stil de glumă de birou. Ce să mai zicem, tragedia de la Columbine păleşte înaintea sinuciderilor autohtone, a răpirilor înscenate chiar de răpiţi, a zborurilor tot mai temerare şi mai mediatizate de la etajele semeţe ale frumoaselor blocuri comuniste.

Toată mizeria asta se constituie într-un motiv cât se poate de solid care să mă ţină departe de neorealismul mizer al producţiilor cinematografice româneşti. E prea mult, şi-n presă, şi pe marile ecrane.