Că de dușmani...

 „Nevoia de inamic”, din teoriile lui Freud. Aș spune că mai mult de jumătate din tot ce am scris eu vreodată - în caiete, ziare, pe blog, pe FB - a fost „inspirat” de cei (închipuiți sau reali) cărora le eram nesuferit. În numeroase rânduri, chipurile lor se suprapun, se amalgamează, formează alte „persoane”, care nu-s persoane în carne & oase, ci caracterele lor neîntrupate.

Existența ăstora, reală sau imaginară, m-a stimulat copios, în cel mai înalt grad. Gândul că există cineva acolo care ar fi tentat să mă conteste ca persoană, să mă contrazică, să nu mă sufere, mă mobilizează, îmi înlesnește accesul la cămara mea cu retorică nimicitoare și la tot ce nu degeaba am adunat (cultural, social) până-n prezent.

Reducând, comprimând, aș putea spune chiar că citesc, mă instruiesc, mă irit, îmi fac temele, tocmai ca să pot polemiza cât mai lesne apoi. Nici una dintre „bogățiile” polemice pe care le strânguiesc în mine nu-i exclusiv pentru mine. Chiar în momentele în care acumulez, plănuiesc modul cum urmează să dau. Iar acest dat are, nu de puține ori, sensul unei lovituri.

Persoane din trecutul meu sau din prezent, n-are importanță. Emoțiile-s puternice, ranchiuna, dorința de răzbunare sunt încă vii și ies la iveală odată cu acea batjocură prin ricoșeu, pusă în cuvinte pe care le-aș dori să aibă un efect devastator asupra celui care se simte vizat.

Plăcerea subversivă de a semăna zâzanie. Nu lipsită de remușcări ulterioare. Remușcările legate de un text publicat se „traduc” prin corectarea repetată a ascuțimilor și asperităților de limbaj sau în mai radicala ștergere a aceluia de pe site.

Dar se întâmplă, uneori, să le și las exact așa cum le-am scris; la cel mai recent, schimbând doar „mă cac” cu „mă cufuresc.

Masculul ideal

 Masculul „ideal” al filmelor europene de duzină: ochi mari, albaștri, umbriți de sprâncene groase, lăsate să țâșnească neglijent, bărbos (desigur), frezat impecabil, dar cu aspect oarecum rebel, rareori poartă părul foarte scurt, părul trebuie dat peste cap, înțepenit acolo cu föhn-ul, liziera părului începe la 2 cm deasupra ochilor. Ca la animale. Să arate și civilizat, dar și ca și cum ieri ar fi coborât din copac, cu tot cu tricoul lui polo scump, băgat în pantaloni, având numărul de cute socotit cu atenție dinainte ca masculul să iasă afară din locuință.

Cercul fără centru

 Mă întreb - cu toate că știu deja - dacă nu cumva prefăcătoria e dominanta lumii ăsteia, alături de răutatea înnăscută, ostilitatea, competitivitatea maniacală, sărită de pe fix - ucigașă a eului pur. Prefăcătoria-i grețoasă, mai ales atunci când plusează, depășind cerințele acceptabile ale conviețuirii sociale.

Simulăm empatie, regret, nostalgie. Simulăm că împărtășim cu tot prostul bucuriile sale, evenimentele „aparte” ale vieții sale patetice. Cu cât sunt, ori îi percepem, pe ceilalți mai sus-puși (rodul închipuirii noastre, piedestalul nemeritat pe care i-am așezat), cu cât suntem mai torturați de teama de a fi respinși de „cercurile” la care tânjim, cu atât mai mult ne scremem să ne prefacem mai bine.

Există culmi ale prefăcătoriei (precum aia necerută, aia venită din propria noastră inițiativă spăimoasă, cum că ei ne vor exila din grup imediat ce nu mai „facem frumos”) care, odată atinse, transformă toată treaba asta într-un ceva comic-amar.

Dăm shutdown inteligenței proprii, autoexigenței, nu cumva să părem mai deștepți decât „cercul”; dăm dreptate oricărei opinii mediocre, ne amorțim spiritul critic & ne întunecăm voit mintea, ca să nu ne întoarcă spatele niște neica-nimeni (pe care, de-am fi fost mai puternici lăuntric, n-am fi dat doi bani) - nu ne putem privi la lumină în oglinda conștiinței...

Într-o stare de inconștiență autoimpusă, omul mănâncă o groază de căcat - numai pentru a face și el parte dintr-un „cerc”. Cercul fără centru.

What's up, doc?

 Whatsapp a devenit un mediu propice pentru scursuri. Ce n-a mai încăput pe FB s-a mutat pe Wsapp, în speranța că acolo va găsi o tribună mai potrivită. SMS-ul a devenit un lux (niciodată pe deplin adoptat sau agreat în Românica) - e select, selectiv, aproape „elitist”. Oamenii fini își scriu sms-suri. Wsapp a fost cucerit de cei care nu mai au răbdare și simt nevoia să deverseze neascultați de nimeni. Dialogul surzilor: multă larmă, pe care nimeni n-o distinge, dar toată lumea își vede nestingherită de vorbărie, scopul fiind acela de a dovedi „urme de activitate”, nu contează ce faci, ce spui, important e să încerci să umpli vidul.

SMS îți scrie cineva care chiar are ce să-ți spună. Ceilalți sunt masați cu toții pe Wsapp, la îngrămădeală. Wsapp e surogatul grupului. Este simularea apropierii - și, de aia, Wsapp e o prelungire sau un extaz sec al Facebook, al Instagram.

Slim. Leïla Slimani

 Un torent de acid este romanul În grădina căpcăunului, scris de Leïla Slimani. Nu mă interesează foarte mult valoarea literară, nici succesul la critică, atunci când dau peste cărțile mele cinice, neîndurătoare. În grădina... corodează totul în cale, ceea ce mă satisface pe deplin.

Femeile „literate”, care se adapă din și se scaldă în aerul rarefiat din preajma cărților, au o anumită aplecare înspre numele Nora. Numele ăsta, în accepțiunea lor, absoarbe în sine un soi de puritate de pizdă martirizată. O pizdă ce-ar râvni la te miri ce, dar care-și activează bujiile numai dacă-i spui povești corecte gramatical. Mustind de lirism, cu pule metaforizate vegetal...

Purisme & prețioțizme

 Fără legătură cu ceea ce urmează. Un infatuat comenta, odinioară, pe această pagină de blog că stilul meu de a scrie se situa undeva între Fănuș Neagu și Cristian T. Popescu. Îi mulțumesc. Un dobitoc cu știință de carte, cum mulți alții suntem. În vremea aceea, „grămăticul” era îndrăgostit fără speranță de o bloggeră, nu mai știu cine era ea (dacă aș mai fi știut, aș fi menționat-o aici fără jenă). Probabil că „grămăticul” are acum 3 copii, ca capra cu trei iezi (unul dintre ei, numindu-se Mihnea sau Paisie), și colaborează la Scena 9.

Să folosești verbul a stinge când te referi la aparatura electronică mi se pare nesuferit de imprecis și inadecvat de metaforic (Iulia Gorzo ar fi zis: metaforic la modul inadecvat), în mod cert - anacronic.

„Am stins televizorul”. Ardea, deci am aruncat apă peste el. O cană a fost suficientă.

Asta însemnând că opusul lui a stinge, pentru a porni, este a aprinde. Carevasăzică, dai foc tv-ului. Probabil, neîntâmplător, o fi vreo echivalare inconștient colectivă între aprinderea (declanșarea) focului și pornirea (punerea în stare de funcționare) a unui aparat...

Cum i se spune în s u d - lumină - curentului electric. Ca și cum am folosi curentul electric numai ca să aprindem becul.

Vecina

 Vecina mea e handicapată, dar lucrează și ea ceva (nu știu ce). Câștigă un ban, petrecând un număr de ore la muncă. După care, vine acasă și începe să-și sune neamurile, prinzând pe câte unul disponibil, imobilizându-l pentru câteva ore. Mame, frați, vecini - de la ea de acasă.

Mi-e încă nelămurit cu cine ar putea vorbi atât de mult! Numai cu niște persoane ca ea, presupun. Altfel, cine ar primi să-și petreacă serile cu telefonul la ureche, când sunt atâtea altele de făcut - telenovelele turcești de pe Kanal D, de exemplu...

Sunt (din păcate) român, deci bag de seamă (că-i gratis)

 Respir cu dificultate, în Cărturești, angajații (mai ales, ele) își fac o căldură ca-n placentă, umblă aproape despuiați, pe când clienții-s cu toate hainele pe ei. Mă intimidează, de asemenea, ceilalți „cumpărători”, în realitate niște fâțâitori ce penetrează librăria doar ca să fie văzuți, ca să se pună într-o închipuită valoare în raport cu partenerul - nu cumpără niciodată nimic, se foiesc de colo-colo, fac o tură pe la rafturi, fără să discearnă sau să atingă vreun cotor de carte, zăbovesc la jocuri și la porțelanuri. De mesele cu noile apariții, trec fără să tresară.

Se arată-n lume, pășesc afectați, au mutre afectate, privesc drept înainte, de parcă ar avea un scop bine conturat, nu observă pe nimeni și nimic, iar mie îmi place să mă zgâiesc la ei ca un nesimțit la nesimțiți și să înregistrez momentul acela scurt în care dobitocii ăștia curăței și bine îmbrăcați, dar goi pe dinăuntru, se simt priviți de mine, zbaterea aceea din pleoape, unica mică trădare a faptului că m-au înregistrat, continuând să se uite direct în față, dar de pe acuma trădați de mimica lor ușor dezorientată, m-au detectat cu privirea periferică, își activează imediat stăpânirea de sine princiară, de copii ai unor blocari îmbâcsiți, și evită cu nespus talent contactul vizual.

E un joc al meu. Unul dintre jocurile mele de-a privitul. Îmi place să-i surprind cum mă surprind privindu-i, dar nu mi se uită în ochi, ca și cum ar fi fost cu toții crescuți de cei mai mari experți în etichetă de la curtea Spaniei. Nu pot înțelege de unde au deprins reflexul ăsta de a ignora cu superioritate (sau este timiditate? din ținuta lor princiară nu s-ar deduce, dar încurcate-s căile complexelor psi).

Praga dintre ani

 Trecând iluzoriul „prag dintre ani”, nimic nu se schimbă. Cel mai concret (palpabil?) amănunt ce se modifică este cronologia = vârsta (ambele-și văd implacabil de drum). Un an în plus e adăugat - intrăm în anul acela, lăsăm în urmă anul în care eram cu un an mai tineri, îl părăsim.

Alt lucru concret și, de data asta, în mod sigur schimbat, este calendarul de pe birou (perete), din telefon etc.

S-a cimentat obiceiul ăsta al luării unor decizii radicale de anul nou, ce vine tot din spaima de moarte. „Marile decizii”, tatuate pe conștiință cu ocazia vreunui eveniment convențional, sunt inspirate de cine știe ce pățanii legate de sănătate (grăsime) sau, un loc aparte, de cele amoroase. De varii suferințe...

Revelion Iliescu

 O cacofonie ridicolă ce aproape că-mi stârnește un mic hohot interior, un zâmbet amar, fără buze. Zgomot, zgomot, zgomot, bucurie forțată. Bucurie convențională, furia bucuriei cu price preț. Bucuria cu orar - între orele „miezul nopții” și „zori”. Ca-n fiecare an, nimic deosebit. Suntem aceiași, puțin mai ruinați de fiecare dată, dar aceiași, micile diferențe instalate de la un an la altul nu contează.

Job. Ce viață poate fi aia în care alegi, anxios, să nu-ți depășești temerea de a dezvălui măcar frânturi din ceea ce gândești cu adevărat, din cel care ești în realitate!? Ce viață este aia trăită în sensul permanentei ascunderi a persoanei tale intime - cea cu pasiuni sau respingeri critice - de ochii șefilor și-ai colegilor? Să-ți consumi atâta timp frământându-te despre cum să faci ca să te ascunzi mai bine și cum să pari altul... Pentru a câștiga o părelnică apreciere și a „accesa” o incertă șansă de a primi niște bani în plus ori o „funcție”.

Înțeleg prea bine: când îți mărturisești atât de deschis pasiunile reale și respingerile, provoci instabilitate și dizarmonie, și pizmă prin simpla ta prezență. Nu mai e necesar să fii și vocal. Provoci disconfort și, nu de puține ori, atacuri neașteptate, apărute, ai zice, ca din senin, de nicăieri.

Concert - muică de Bach

 „(...)și visul lui era să poată într-o zi pune Adei o astfel de întrebare încât s-o tulbure cumplit, s-o... omoare!” (H.P. Bengescu - Concert din muzică de Bach)

Am simțit și eu asta, dar nu față de vreo parteneră, ci relativ la oameni pe care i-aș fi vrut dispăruți instantaneu, să-i fac să se dizolve, neatinși în vreun fel de mine, să piară în neant, prin simpla rostire a unei formule magice desăvârșite. Încă mai cred în atotputernicia cuvintelor și cred că există frazări cu tăiș de diamant ce ar putea avea efectul unui blestem împlinit.

La răstimpuri, scriind pe bloguri, forumuri, în subsolul articolelor de ziar publicate online, m-am apropiat, antrenament nu neapărat conștient, de acest efect: am mișcat niște conștiințe, am atins niște nervi dureroși, am provocat niște reacții psihoclinice, chiar scriind doar aluziv, neexplicit, sau insinuând. N-aș putea lămuri aici în ce fel și, de asemenea, n-am nici un exemplu concret în minte.

Dar am constatat - nu fără un fior de teamă - că poți de minune să scoți din minți pe cineva, fie și numai cuvântând - dar mai ales în scris! Stângiștii „corecți” și conservatorii bigoți se învecinează și chiar se înfrățesc întru frisoane reactive la umilele mele scrise - pentru ambele triburi rigidobitoace, stângiștii & conservatorimea, gândirea liberă și un oarecare umor acid, dizolvant, fără frâie, sunt amenințări existențiale...

Automatisme

Ciufuțenii de vârstnic - ceea ce, altădată, stătea cuminte, bine domesticit, pe fundul personalității mele retractile, acum țâșnește brutal în afară, cu varii ocazii. De exemplu, pledoariile mele anti-orice.

Înclinația mea către versificare - în copilărie. N-aș zice „către poezie”, căci nu făceam decât să potrivesc cuvinte, născoceam rime. Era o năzuință naiv-infantilă înspre armonie. Armonizam. Era micul meu spectacol de circ, ca să le abat atenția de la problemele lor.

Adevărul - rezultatul unei violențe asupra gândirii.

Dacă-mi mai spui vorbe dulci, îți dau cu Roland Barthes în cap!

Evitarea oamenilor dezechilibrați - teama de contagiune.

Plătesc la Segafredo: adică, las banii în plicul cu nota de plată și aștept ceva mai încolo, proptit în bicicletă, să vină cineva dinăuntru ca să-i ia. Oricât mi-aș dori să fac ca-n filme, nu pot pleca fără să mă asigur că banii-s încasați de cine trebuie și nu rămân expuși pe masă, la îndemâna hoților. Nu mă pot desprinde de acolo până nu văd asta. Simt de parcă aș fugi fără să plătesc.

100% reciclat

De când pe ambalajele gelurilor de duș a început să scrie că-s făcute din plastic 100% reciclat, parcă altfel mă spăl!

Chiar în timp ce mă spăl, m-am obișnuit să-mi repet: 100% plastic reciclat, 100% plastic reciclat. Și așa bine e!

Știind eu că tubul ăla e din plastic 100% reciclat, mult mai rapid intră în piele ingredientele “active” ale gelului, începând imediat să “acționeze” acolo cu o râvnă suspectă.

Atât de tare îmi pasă mie că ambalajul gelului de duș, al șamponului meu sau al cremei de mâini e din plastic 100% reciclat încât, de entuziast ce sunt, uneori adorm greu seara!

Am nevoie, deci, să mă liniștesc puțin înainte să adorm, să-mi potolesc nemărginita încântare de a mă putea uita zilnic, în timp ce mă-nmoi în cadă, la recipientele mele din plastic 100% reciclat.

Văduva neagră

 Văduva neagră este o specie deasă de femeie, pe cale de apariție și în curs de răspândire pe întreg arealul. Văduva neagră este acea mamă care nu-i încă văduvă (deși se comportă ca una dintre astea), ci doar separată de soț, și al cărei major scop în viață e să-și terorizeze, tocând-o mărunt, fiica adolescentă & să facă valuri pe scara blocului, cea de-a doua ei scenă de spectacole, după locul de muncă (care-i este prima scenă).

Văduva neagră, căci pentru asta am deschis, de fapt, pagina de blog, vorbește întotdeauna tare pe scara blocului, trâmbițând fără complexe din trompeta stridentă a vocii sale de funcționară la stat, pentru a se auzi pe sine și pentru a se face auzită de ceilalți locatari ca mamă responsabilă ce este ea, chiar și așa singură, părăsită, uitată, spunându-i în continuu fiicei cum să facă fiecare pas în viață. Îi spune de la geam, de la etajul 4, când fiica se află jos, în stradă, îi spune la telefon, o sună incontinent și inopinat ca s-o verifice, îi spune, aproape țipându-i cu acea duioșenie tipic maternă, și când e la numai 50 de cm de urechea fetei.

Ceea ce pentru văduva neagră trece ca set de învățături este, în realitate, expresia pură a neîncrederii în propria fiică, neîncredere pe care eu sper ca fiica s-o și confirme, la un moment dat (am trecut și eu prin zisul proces, în post-adolescență).

Văduva neagră călărește bicicleta aia ce zdrăngăne ca o cutie de conservă goală. Își călărește bicicleta ca o amazoană urbană mușcată de streche, indiferent ce prilej i se oferă (i se năzare) de a o călări. De câte ori e nevoie, deschide cu zgomot, niciodată discret, ușa uscătoriei, înghesuie bicicleta acolo sau, dimpotrivă, o smulge cu furie și-o ia din nou între craci, uneori la numai 15 minute de la anterioara descălecare, cu obișnuita mască a impasibilității întipărită pe chip, isterie în voce și impasibilitate pe chip, cine ar fi zis, pornind la atac imediat ce-o apucă nervii.

Jurnal de ciumă III. Intelectualisme

Publicația americană The Atlantic scrie, comentând pe marginea unor considerații ale lui Czesław Miłosz, că intelectualilor li se întâmplă astăzi să îmbrățișeze ideologii autoritariste, populiste - pentru că simt că momentul sau mișcarea respectivă le-ar putea spori propria relevanță.

Prin urmare, intelectualii nu se lasă într-atât de profund pătrunși de ideile autoritare - adoptate orbește, odată cu politicienii pe care-i susțin, cât ghicesc (presimt) potențialul unui moment de glorie personală fulgerătoare (cum doar o mișcare de massă poate aduce pe creasta sa).

Abdicând de la propriile convingeri, lăsând la o parte etica și presupusul rol (nescris) al intelectualului în societate, mai stringentă devine nevoia imediată de glorie, oportunitatea nevisată de a se regăsi (înfățișa) direct înaintea maselor, propagându-și ideile (în care nu neapărat cred), în fapt exercitându-și nestingheriți - încurajați de populistul autarhic pe care-l adoră interesat - capacitatea & farmecul întru manipularea (=prostirea) mulțimilor.

Avem cazuri numeroase și la noi, îi știți: T.R. Ungureanu (care nu și-a revenit nici astăzi), Sever Voinescu (care se străduiește să ne facă să credem că și-a revenit), Mircea Cărtărescu (care doar tace asupra erorii), H.-R. Patapievici (care n-a priceput nimic - nici unde a greșit, nici de ce e disprețuit de o mare parte din cei care l-au citit adulându-l pe Băsescu).

Tribalism

Gloata mâncăcioaselor care-și invocă (înfruntă?) mintal mamele neiubitoare consumând dulciuri în cantități industriale. Mâncatul industrial este, pentru ele, un fel de rugăciune jertfelnică.

Când dulciurile apar pe masă, primele care reacționează pavlovian sunt femeile - se adună în pâlcuri ce se revarsă către marea hoardă finală, țipă ca gâștele și încep să molfăie, vârând în gură cu două mâini. Vârând și pe nări, până-și pierd respirația și încep să producă muci de bomboane. Dulciuri! Dulciuri!

Femeile (care se cred) nebăgate-n seamă devorează dulciuri. Un tablou grotesc!

Adriana Bittel: „În ziua aceea, Emil se întorsese mai târziu de la birou, foarte prost dispus, cum sunt uneori bărbații când li se pare că le-a trecut timpul și n-au profitat cum trebuie de tinerețe.” (Cum încărunțește o blondă)

Spoiala de aur a mediocrității

Aș închina imnuri & ode mediocrității! Mediocritatea ca ultim refugiu aurit. Cert, viața ar fi (mai) ternă într-o lume asumat mediocră, dar noi n-am ști (n-am realiza). Întoarcerea la originea bucuriei lucrurilor simple. Mediocritatea, dar nu cumințenia (nu resemnarea). De n-ar mai fi nevoie să ne întrecem! De ne-am scutura odată de păcatul ăsta originar al competiției (inscripționat în noi de la naștere).

Șatra de la bloc

M-am „obișnuit” oareșicât cu numeroase zgomote ce vin la pachet cu traiul într-un oraș mare - cum ar fi: sirenele idioate & abuzive ale mașinilor smurd, capete seci ce-și ambalează în gol motocicletele, celelalte mașini trecând cu 70 km/h pe strada îngustă, cu sens unic, capacele de canal pocnind sec de zeci de ori pe minut. 

Dar ce nu pot în nici un chip suporta e să-mi aud vecinii prin pereți. Nefericiți, lipiți de telefoanele lor cu orele, țipând din străfunduri. Nevoit să le ascult fiecare propoziție, să le înțeleg clar cuvintele, să asist ca spectator la prostia lor etnică, ce pulsează către mine prin tencuială, ca o migrenă. 

Mi-i imaginez lingându-și smartfoanele, la căderea serii, căutând disperați în agendă noi numere de telefon pe care să le apeleze, incapabili să-și ocupe cu altceva timpul lor liber. Cuvintele lor goale, urlate, izvorâte șuvoi din spaima lor de tăcere, mă obosesc mai mult decât motoarele turate afară. 

Și cel mai tare mă indignează că toate astea trec prin pereți și-mi ajung la urechi. Nu-s deloc curios de viețile lor, de singurătatea lor, de dorurile lor, de inadecvarea lor. Nu vreau să fiu poluat de dramele lor aparta-mentale. 

În orice caz, cine dracu’ o fi inventat și blocul de locuințe? 

Pentru cineva crescut și maturizat la casă, tămbălăul ce se iscă la un moment dat într-un bloc e aproape inimaginabil! 

La casă, doar ai tăi te implică în scandal. Aici - vrei, nu vrei - te bagă și vecinii. Indivizi (și „individe”) care pe scară afișează fețe prelungi, aferate, de burghezi respectabili - subminați, în fapt, de o intactă mentalitate de șatră. 

Foarte primitori de felul lor, te invită să le intri cu de-a sila în „case” & ei dau buzna, de asemenea, la tine - prin pereți! 

_____________

 P.S. cu mare regret, dezactivez pour une fois posibilitatea de a comenta, fiindcă țin neapărat să mă scutesc de păreri mai stupide decât însăși această însemnare (am mai avut una de tipul ăsta și m-am ales cu un curajos atac anonim, din flancuri). N-aș avea  răbdare să dau piept cu umorile rănite ale empaticilor de ocazie, ale unor nepoftiți. Nimeni nu-mi poate schimba opinia execrabilă despre blocarii țării.

Glamour

Încet-încet, pantalonii cu talie & buci alungite până la țâțe (shape-wear) sunt ajunși din urmă de cei cu talie joasă, ce revin, slavă Domnului!, în moda feminină.

În sfârșit, femeile nu vor mai arăta ca niște vaze, cu 20 cm de trunchi și restul - corcitură între sirenă, crococodil și piedestal. 

Talia se va „opri” la locul ei sau va începe acolo unde a dat natura să-nceapă, și nu falsificată de un croi. Așadar, sper să dispară rapid pantalonii cu sutien! Ori sutienul cu craci, dacă preferați... Și fustele cu burtieră.

Atâta doar că româncele - dacă tot au dat banii pe o garderobă întreagă croită după moda lu’ pește - nu se vor da bătute cu ușurință. 

Tot așa cum nu se îndură românca generică să renunțe la haina cu blăniță nici în luna mai. Sau la blăniță, punct.

În felul ăsta, pantalonii cu talie joasă vor face dreptate persoanelor care arată cât de cât bine, fără artificii vestimentare. În prezent, ăștia cu talie înaltă fac ca toată femeimea care-i poartă s-arate ca niște origami, o colecție de titireze umblătoare, clepsidre fără nisip în ele.

Moartea pasiunii (mele, cel puțin) - talia înaltă. Democratizarea urâtului. Comunismul bucilor lungi. Niște „love handles” discrete, dar vizibile, deasupra taliei n-au ucis pe nimeni iremediabil! Au contraire.

Vecina cea nefaină

Ești tot mai grasă, talentato cu muian hindus, ai bărbie triplă deja, stai să plesnești de la cât borhot bagi în tine, degeaba cânți cu putere la duș, aia nu-ți consumă osânza, abia te mai încap hainele de domnișoară de onoare, degeaba faci bezele dulci mămichii, plecând spre nunta prietenei tale, degeaba ți-ai decolorat la modă vârfurile podoabei capilare, tot grasă rămâi, ba chiar ești din ce în ce mai grasă, mănânci neîntrerupt, te duce frezatul tău cu mașina în toate părțile, nu cumva să faci pași, fumezi, vorbești în continuu, dar de la astea nu slăbești deloc, ți-o jur.

Au contraire, următoarea ta prietenă care se va mărita o să te invite la nuntă pe post de grup de domnișoare de onoare, atât de grasă o să fii. Vei deveni un grup nu o persoană și abia atunci vei “fura” scena cu totul și vei fi vedeta la care râvnești de-o viață în timp ce cânți ținând dușul pe post de microfon în mâna ta rotunjoară ca o pâinică de casă bine dospită.