Snobismul unei simplități căznite

 E iritant pentru mine să văd arabi bând ceai negru (sau cafea) din pahare de sticlă ori din cești fără toartă! O fi și toarta aia contrară învățăturii mahomedane? Or fi găsit și acolo conotații sexuale? Un oval, un cerc, o gaură? Te poate cumva duce cu gândul să-ți bagi ceva prin ea și asta nu s-o fi potrivind cu „filosofia” profetului...

Purisme & prețioțizme

 Fără legătură cu ceea ce urmează. Un infatuat comenta, odinioară, pe această pagină de blog că stilul meu de a scrie se situa undeva între Fănuș Neagu și Cristian T. Popescu. Îi mulțumesc. Un dobitoc cu știință de carte, cum mulți alții suntem. În vremea aceea, „grămăticul” era îndrăgostit fără speranță de o bloggeră, nu mai știu cine era ea (dacă aș mai fi știut, aș fi menționat-o aici fără jenă). Probabil că „grămăticul” are acum 3 copii, ca capra cu trei iezi (unul dintre ei, numindu-se Mihnea sau Paisie), și colaborează la Scena 9.

Să folosești verbul a stinge când te referi la aparatura electronică mi se pare nesuferit de imprecis și inadecvat de metaforic (Iulia Gorzo ar fi zis: metaforic la modul inadecvat), în mod cert - anacronic.

„Am stins televizorul”. Ardea, deci am aruncat apă peste el. O cană a fost suficientă.

Asta însemnând că opusul lui a stinge, pentru a porni, este a aprinde. Carevasăzică, dai foc tv-ului. Probabil, neîntâmplător, o fi vreo echivalare inconștient colectivă între aprinderea (declanșarea) focului și pornirea (punerea în stare de funcționare) a unui aparat...

Cum i se spune în s u d - lumină - curentului electric. Ca și cum am folosi curentul electric numai ca să aprindem becul.

Ambulanțe - râd în soare, argintii, ambulanțe!

 Ambulanța e ceva la care românii se-nchină. Își fac cruce când trece: Doamne, bine că nu vine la mine! Își fac cruce și din cauză că așaebine, să-ți faci cruce, pentru că crucea aia bine făcută te va proteja ca ambulanța să vină după tine!

Afară, sirene de pompieri (presupun) ori ambulanțe. Le arăt degetul muiei de la mine din pat. Gurile lor, căscate pornografic, de sirene ale morții și ale ipocriziei. Le detest!

Un bărbat strănută zgomotos, liber, eliberator. E de capul lui pe stradă, până o s-ajungă acasă, la muiere. E teleleu, nasul lui proaspăt suflat, curățat de expulzarea zgomotoasă a mucilor prin strănut. Un strănut zbierat, pe trotuar, după căderea serii - ce mai dezlănțuire!, ce senzație neasemuită! Numai urinarea la copac ar mai putea întrece asta.

Rack you

Putoarea de rachiu mă întoarce mintenaș în timp. La începuturi. Retrăiesc totul cu o intensitate comparabilă cu cea de atunci. Dar din cauză că atunci n-am înțeles, acum n-am odihnă. Și, oricum, nu pot ierta. Nu că n-aș vrea (mi-aș dori să iert, să trec mai departe către bătrânețe, să uit), dar nu pot.

Murături pro Patria

 G. Tavares, Cinci plimbări prin cartier: „Când oamenii au ghinion, nu încetează să aibă noroc. Ce au ei e noroc în momente greșite, spuse.”

 Când patria îmi cere s-o apăr, îmi vine să casc. Mă ia somnul instantaneu și încep să-mi caut culcuș, mă cuibăresc, mă-nvelesc cu ceva - ca să nu răcesc la șale cât timp dorm. Poate că, totuși, nu mi-e somn, poate că doar confund plictiseala chemării patriei cu o bruscă nevoie de a dormi. În apărarea patriei.

Vin rușii, vin ungurii = mă ia somnul. Rezistența prin adormire. Dormitul eroic. Dușmanul nu cucerește poporul ce doarme! Mintea trebuie să fie mai întâi trează, apoi cucerită și supusă.

Când aflu că au intrat ungurii în țară, casc și mă-ntorc pe partea cealaltă. Folosesc partea încă nedormită. Întorc perna, ca să fie rece și proaspătă sub cap. Adorm imediat.

Metode de εκστασις

 Ar trebui să citesc mai multe despre rostul ținerii unui jurnal. Pe Mihăieș, de exemplu. Să găsesc „explicații” în mintea unor diariști înrăiți. Ce așteptau ei de la notațiile jurnaliere - nemurirea? Murarea? Eternizarea micilor gesturi cotidiene. A nimicului. Anecdotizarea faptelor fără însemnătate, cu gândul secret că asta va folosi cuiva. Eu, utilul, trăind prin cuvintele mele. Învățături către cei ce vin. Filozofie mediocră, nu jurnal. Totuși, câteodată simți că-ți iese.

Am ieșit din mine dansând. Dacă nu mi-aș fi dansat tinerețea, aș fi rămas prins în mine definitiv, fără scăpare, fără speranță, aș fi privit - la propriu - lumea & viața pe fereastră (mai mult decât o fac acum). Dar mi-am dansat-o și, astfel, am părăsit găoacea trupului, am putut iubi, atinge, m-am putut face văzut, iubit, atins. 

A fost nevoie să devin nebun pentru a ieși, să nu rămân veșnic încuiat în temerile mele fanteziste, prizonier al închipuirilor automulțumitoare.

Dansat, sărit, căzut înadins în ridicol - realitatea a tăbărât peste mine, iar eu m-am lăsat pradă ei. Am vrut să doară, să mi se îngroașe apoi pielea peste rănile închise. Piele groasă, peste carnea vie a sensibilității virginale. Nebunia - prețul pe care poți alege să-l achiți pentru a te transforma în ceea ce ești.

Prenumele meu s-a clădit pe dans. Mai întâi, a fost cuvântul citit - suferința mută, tăcerea. Dansul a venit peste tăcere, cu urlet, zâmbet larg, sfidare. Am sfidat pentru a deveni.

Iulia la modul Gorzo sau Iulia Pe Undeva Gorzo

N-am să mă storc de o recenzie la această indiscutabilă capodoperă a lui Roth - Teatrul lui Sabbath, situată în top 3 romane scrise de Philip Roth - conform preferințelor mele.

Totuși, pentru că stilul trad. Iulia Gorzo m-a scos din minți și nu m-a lăsat să savurez romanul în tihnă, am să spicuiesc aici din nesuferitele dumisale tabieturi verbale de mare și faimoasă traducătoare, din cale-afară de încrezătoare în sine, prietenă - probabilă - cu majoritatea literatelor românce virtuale și iertată orbește, virtual, pentru gafele ei lexicale de toată suflarea beletristic-snoabă.

Limbajul d-nei Gorzo, căreia îi “datorăm” Teatrul lui Sabbath în românește (& editurii, bineînțeles), pare profund marcat de ticuri! Unul dintre acestea e formula “pe undeva”. Poate doar distinsul Cornel Dinu “de la Dinamo” mai folosea atât de frecvent “pe undeva”.

Varianta engleză: “Yet there was something thrilling in seeing Norman.”

Traducerea Gorzo: “Și totuși (și + totuși!) pe undeva era încântat să-l vadă pe Norman.”

[Nu văd oportunitatea lui “pe undeva” în fraza de mai sus… Și ce înseamnă, totuși, pe undeva? Pe unde să-l vadă pe Norman? Cum adică pe unde? Pe undeva. PLUS: și totuși este redundant, fiind ambele adversative - era suficient yet=totuși.]

***

Engleză: “He began to wonder if there wasn’t an exaggerated and false side to her struggle, as there is when an adult plays checkers with a child…”

Traducerea Gorzo: “Începuse să se întrebe dacă nu cumva efortul ei era pe undeva exagerat și prefăcut, ca atunci când un adult joacă șah(!) cu un copil și se preface(…).”

[Și-n varianta de mai sus, “pe undeva” este extra, inutil, un icnet, un sughiț, o manie verbală, un acces irepresibil de Tourette.]

Și încă ceva: checkers înseamnă joc de dame, mult stimată și neprețuită Iulia Gorzo! Nu șah! Ci Jeu de dame!

***

Engleză: “A little irrational, out of touch, prone to crazy outbursts(…).”

Traducerea Gorzo: “Pe undeva irațională, cam dusă cu pluta, predispusă la accese de nebunie(…).”

[Propunere de traducere: “Puțin cam irațională”, “un pic irațională”, “destul de irațională”, “oarecum irațională” etc]

***

Engleză: “There was an element of seduction, which was sort of touching in its own little way.”

Traducerea Gorzo: “A existat o notă de seducție, ceea ce pe undeva era un pic înduioșător.”

[Propunere de traducere: “ceea ce era oarecum înduioșător”; “ceea ce era într-o anumită măsură înduioșător” etc]

***

Apoi, mai e și această frumoasă (în original) descriere caracterială pe care Gorzo o măcelărește în românește: “Her was the ordinary automatic dishonesty.”

Traducerea Gorzo: “Era necinstită la modul banal.”

[Aici mi-am pierdut cumpătul, de pe-acum căzuse peste mine insuportabila senzație că citeam un fals! Doar fanatismul meu Rothofil m-a convins să continui.]

***

Și ultima, după care am decis să abandonez inventarierea neglijențelor si autosuficienței faimoasei și titratei “noastre” traducătoarei și să încerc să mă bucur de ce mai rămăsese din roman după măcelul tălmăcirii = tălmăcel:

Engleză: “Some emotion stirred up by Sabbath’s question made Norman look to Sabbath(…).”

Traducerea Gorzo: “Tulburat pe undeva de întrebarea lui Sabbath, Norman s-a uitat la el(…)”

Concluzie: găsesc că, ca traducătoare, Iulia Gorzo este “pe undeva” considerabil overrated, “la modul banal”, tare aș vrea s-o știu ocupându-se ”pe undeva”,  cu altceva - cărți de bucate, pe undeva sau cu fabricarea mezelurilor, la modul efectiv… Ca să nu merg până la a constata că și dacă admitem folosirea abuziv-neglijent-autosuficientă a lui pe undeva, expresia (incidentă) ar fi trebuit separată prin virgulă(e) de restul propoziției sau al frazei!

Am ajuns de evit cu grijă cărțile traduse de I.G., cum sperietoare erau și cele traduse, tot din engleză, de Cristina Jinga (Styron, Steinbeck).

Dușmanul techno

Din experiența mea de patriarh local al muzicii electronice, am desprins concluzia că cel mai mare dușman al techno-ului nu e dnbass-ul, ci cuplarea și apoi căsătoria!

Din câți “membri” ai Ineu Raving Society (titulatura asta-i inventată pe loc) ne-au “părăsit” fără întoarcere de-a lungul anilor, majoritatea au făcut-o din cauza orbirii lor pentru cine știe ce femeie sau bărbat care nici măcar nu gusta muzică electronică (dar care a avut grijă să le impună și lor să n-o mai facă).

Ce sens are, ca raver (sau meloman), să te cuplezi cu cineva care nu-ți ascultă muzica și, pe lângă asta, te manipulează să renunți și tu? N-are nici un sens. Mai repede aș renunța la carnea de porc decât la techno.

Nici o persoană de pe lumea asta nu merită să te dezici de muzica ta dragă pentru (a o păstra pe) ea! 

Din moment ce ea ți-o cere sau simți tu nevoia să te dezici de muzică pentru a-i face ei un hatâr, înseamnă că, din start, respectiva alegere amoroasă a fost o eroare. 

Muzica e doar una dintr-o serie de alte renunțări pe care, treptat, ți le va pretinde. Cum ar veni, îți meriți soarta.

eufeminism

A-ți aduce orhidee la lucru e ca și cum ți-ai pune pene în cap (sau în cur). E, în primul rând, pentru ceilalți. La fel, fotografiile cu plozii înșirate vizibil și strategic pe birou nu sunt pentru tine - ca să-ți mai treacă, pasămite, dorul de ei (până diseară, când o să-i vezi) - ci fac parte din ceea ce înțelegi tu prin a-ți contura (cât mai îngroșat) un statut social, în grupul artificial constituit în „sânul” căruia-ți desfășori munca.

Unele femei ar fi gata să nască la birou, dacă s-ar convinge că asta le-ar aduce un beneficiu social (și, prin ricoșeu, unul profesional - de ce nu?). Femeile respective nu ezită să folosească orice cale de autopromovare - alta decât cea strict profesională: adică, muncă>eficiență>recompensă. A naște la locul de muncă este încă un tărâm neexploatat de clarvăzătorii dezvoltării personale... După răspândirea democratică a zonelor de recreere, aștept înființarea camerelor de născut multinaționale.

Vara, piciorul // iarna, glezna

O lanternă, un briceag, o armă bine lustruită - revolver. Standul de ziare de care mă apropii ca să-mi clătesc ochii să mi-i satur dar mai tare mi-i înfierbânt cu toate că nu mai e nimic de văzut pe taraba de presă vremea ziarelor s-a dus înainte ca eu să mă fi putut desfăta îndeajuns cu ele. Ori doar mi se pare?

Mă așteptau în cutia poștală, îndoite amarnic de factorul nesimțitor, mă înghesuiau de lângă pat: teancuri, vrafuri, colecții, impulsul ăsta stupid de a le colecționa! De a nu le lăsa să piară așa ușor.

Găsesc pixuri, strâng în palmă răceala grea masivă și masculină a pistolului. Adun pixuri în căni și-n pahare, unde le păstrez până li se întărește seva, fără a le folosi vreodată.

Real politik = în românește, politicăreală

Punându-se cu violență capăt „spectacolului” bogăției, poporul revoluționar se declară fericit. Bogații - à l'aise, cum par ei - au, în realitate, cea mai incertă și mai intens disputată situație. Statutul lor este mai adesea dezbătut (=contestat) decât cel al săracilor - fiind mai lesne să nivelezi un bogătaș, deposedându-l de toate bunurile, decât să-l scoți din sărăcie pe sărac. Neputând iniția săracul cronic în tainele depășirii condiției sale, demagogul îi propune acestuia ca, împreună, să tragă ei cortina peste spectacolul „indecent” al bogăției. E ca și cum ar crede că „rezolvând” problema bogăției, prin risipirea ei în cele patru zări, ai rezolvat și problema foametei sau alte neajunsuri. E ca și cum ar crede, într-un mod cât se poate de tembel, că dacă nu va mai exista bogăție nu vor mai fi nici săraci. Ăsta-i felul de a „gândi” al tuturor populiștilor utopici - de un cretinism amuțitor, dar cu mare succes electoral: îți propui să eradichezi nefericirea, e simplu - omori (sau interzici) toți nefericiții.

Distrugem, deci, palate, demolăm grădini luxuriante, redistribuim marile averi, confiscându-le - pe considerentul absolut suficient că „și așa erau indecent de mari”. Poporul să fie fericit! Or poporul e mereu fericit, când asistă sau e părtaș la vandalisme. Odată așezat praful peste ruinele averilor, nimeni nu e mai bogat ca poporul. Iar el, poporul, va fi de pe acum scutit să tot râvnească la a urca scara socială, să se zbată pentru a atinge grația lipsei de griji materiale. Când e vorba de averile altora, poporul revoltat e convins toate averile mari nu puteau fi acumulate decât pe căi necinstite, așadar pe nedrept.

Pare mai ușor, după cum se vede, să fie abordate politic (superficial) problemele cu stima de sine ale unei clase sociale (în cazul ăsta, sărăcimea) decât cele economice, reale. Grija subzistenței, a zilei de mâine, dificultățile respiratorii ori durerile reumatice devin subit ignorabile, pasabile - câtă vreme toți cei care dețineau „prea mult” au fost ascunși la răcoare sau șterși de pe fața pămâtului. Cu toate că-s tot timpul cu săracii-n gură, adevărata problemă a stângiștilor (și a gloatei pe care aceștia o reprezintă) n-a fost și nu este, de fapt, aceea că există săraci și sărăcie, ci că există bogați!

Nu-i este suficient să invidieze bunăstarea altuia, nevoiașul (sau nevolnicul) vrea s-o și distrugă. Invidia nu îndestulează, nu dă de mâncat și nici vorbă să înmoaie posmagii. Distrugerea luxului, nivelarea, egalizarea tuturor oamenilor nu-l va face pe nevoiaș mai înstărit, dar îi poate procura o oarecare perioadă de acalmie, de liniște sufletească chiar, dispărând acea comparație strivitoare psihic, căci mereu acuzatoare, izvor de complexe și insomnii - cu bogătașul.

Ce îi stă nevoiașului în putință nu e a-și depăși condiția (starea), puterea lui se manifestă pe deplin atunci când îl privează pe cel invidiat (avut) de fastul la care el, nevolnicul, râvnea. Va răsufla ușurat, bucurându-se mai departe, în tihnă, de propria mizerie, ce nu va mai ieși atât de strident în evidență. Și, bineînțeles: întotdeauna săracul e sărac din cauză că-i prea cinstit...

Neputincios să-ți împlinești visul tău, alegi ce ți-e mai la îndemână: să pui capăt visului împlinit al celuilalt.

Smurdării

Secretul e ca tu, dispecer de serviciu - în diverse situații (cu potențial) de urgență - să nu dai drumul niciodată la toate mașinile SMURD simultan. Să zicem, trei deodată.

Pentru un efect dramatic, e indicat să le slobozești câte una la două-cinci minute, cât să menții continuitatea zgomotului urban. Orașul nu trebuie să aibă în veci parte de liniște.

Le mangeur d'hommes

Un alt Sf Nicolae s-a dus! Lae, Nico, Nichi, Nick.

Nevoia de a-ți ști „lucrurile” aranjate înainte de finalul anului. Presiunea tâmpită pe care sărbătorile o pun pe noi: de a petrece, de a petrece musai împreună cu cineva, de a nu fi singuri. Singur.

Altfel, ce să mai poți „aranja”? Dacă anul a decurs prost, o cosmetizare last minute - de fațadă, făcută-n fugă, un machiaj asimetric, zugrăvit în grabă pe chip, ca atunci când decizi cu-o oră înainte să participi, totuși, la un party pe care, mai întâi, dintr-un prim impuls sănătos, l-ai respins - la ce ar ajuta? Ar putea asta să dea o altă formă, prin prelucrare la rece, adevărului? Ar putea asta să-ndulcească minciuna?

Apăsați de anul ce agonizează, anul pe ducă. Grijile, agitația, perfecționismul cadorisirii, al reintegrării în familie. În social. Niște ticuri. Sughițuri. Sughițul de a petrece. Zugrăveală peste fisuri.

În crucea anului - tensiuni, certuri, inventarul neîmplinirilor, al amânărilor. De aici, un avânt al cererii pentru povești, iarna. Realitatea, lumina puțină a zilei  - prea crude, prea nude. Ca la interogatoriu. Aruncat sinucigaș în brațele adevărului, nu prea ai de ales - te salvezi sau dispari.

Un an întreg fugim de adevăr, ascunzându-ne în frunzișul bogat, verde & uscat, pierduți în inflorescențe, camuflați de umbrele mișcătoare, înșelătoare ale unui parc, ne topim nesiliți de nimeni, unu-n altul, în căldura încăperii iluminate chior. După care, vine iarna, contabila rece & severă, spulberând tot edificiul de iluzii de peste an.

Glamour

Încet-încet, pantalonii cu talie & buci alungite până la țâțe (shape-wear) sunt ajunși din urmă de cei cu talie joasă, ce revin, slavă Domnului!, în moda feminină.

În sfârșit, femeile nu vor mai arăta ca niște vaze, cu 20 cm de trunchi și restul - corcitură între sirenă, crococodil și piedestal. 

Talia se va „opri” la locul ei sau va începe acolo unde a dat natura să-nceapă, și nu falsificată de un croi. Așadar, sper să dispară rapid pantalonii cu sutien! Ori sutienul cu craci, dacă preferați... Și fustele cu burtieră.

Atâta doar că româncele - dacă tot au dat banii pe o garderobă întreagă croită după moda lu’ pește - nu se vor da bătute cu ușurință. 

Tot așa cum nu se îndură românca generică să renunțe la haina cu blăniță nici în luna mai. Sau la blăniță, punct.

În felul ăsta, pantalonii cu talie joasă vor face dreptate persoanelor care arată cât de cât bine, fără artificii vestimentare. În prezent, ăștia cu talie înaltă fac ca toată femeimea care-i poartă s-arate ca niște origami, o colecție de titireze umblătoare, clepsidre fără nisip în ele.

Moartea pasiunii (mele, cel puțin) - talia înaltă. Democratizarea urâtului. Comunismul bucilor lungi. Niște „love handles” discrete, dar vizibile, deasupra taliei n-au ucis pe nimeni iremediabil! Au contraire.

Vecina cea nefaină

Ești tot mai grasă, talentato cu muian hindus, ai bărbie triplă deja, stai să plesnești de la cât borhot bagi în tine, degeaba cânți cu putere la duș, aia nu-ți consumă osânza, abia te mai încap hainele de domnișoară de onoare, degeaba faci bezele dulci mămichii, plecând spre nunta prietenei tale, degeaba ți-ai decolorat la modă vârfurile podoabei capilare, tot grasă rămâi, ba chiar ești din ce în ce mai grasă, mănânci neîntrerupt, te duce frezatul tău cu mașina în toate părțile, nu cumva să faci pași, fumezi, vorbești în continuu, dar de la astea nu slăbești deloc, ți-o jur.

Au contraire, următoarea ta prietenă care se va mărita o să te invite la nuntă pe post de grup de domnișoare de onoare, atât de grasă o să fii. Vei deveni un grup nu o persoană și abia atunci vei “fura” scena cu totul și vei fi vedeta la care râvnești de-o viață în timp ce cânți ținând dușul pe post de microfon în mâna ta rotunjoară ca o pâinică de casă bine dospită.

Deochiuri de ouă

Zăceau acolo grămadă, neadunate, neatinse, și nu mai știu dacă tata fusese cel care le azvârlise în mijlocul curții, crăpând cutia cea nouă, cu miros de brad, ori oaspetele lui, cu care jucase table.

Atunci când, din greșeală, scriu România fără majusculă, am doar tresărirea de autoreproș a maniacului corectitudinii gramaticale (cu literă mică, un nume propriu!). Nimic „patriotic” nu mă-nfioară.

Sunt, am rămas, un instigator. Un șef de poteră. Un horeacloșcașicrișan ce ar înarma cetele răsculate cu furci, mânându-le contra „nobilimii asupritoare”. Fără a le însoți.

Nu mi-a fost nicicând suficient să critic. Ce-mi doream eu de fapt era să distrug și apoi să fi pus în loc, peste ruinele acelea, chipul și asemănarea mea. Chinul & asemănarea mea.

Mai mult decât manifestarea verbală ori corporală a recunoștinței, are o însemnată “greutate” a ți se adeveri că cel căruia i-ai făcut un bine a primit binele până-n străfundurile sufletului său și l-a recunoscut, te-a recunoscut pe tine ca sursă a binelui, ca binefăcător. Poate să și amuțească, să nu rostească un cuvânt, cât timp el, pentru sine, și-a dat seama că, altfel, fără tine, n-ar fi reușit.

Dormiușor Dan

După demisie, Nicușor Dan emite compulsiv, pe te miri unde, inepuizabile și inadecvate păreri somnifere. La interval de câteva ore, îmi apare pe aplicațiile media pe care le frecventez câte o proaspătă spusă de-a lui. Iar până acum, n-a făcut decât să-și agraveze postura penibilă, încercând excesiv să se justifice despre cum a dorit el să asigure bazinul electoral al USR, practicând non-combat-ul.

Am intuit dinainte de alegeri că ND prezintă toate semnele unui personaj inept, dar am închis ochii și am împărtășit asta doar în cercuri restrânse. Astfel au procedat și ceilalți votanți, care au pus ștampila pe USR din speranță, politețe și inerție.

Rămâne întrebarea: cum a reușit un asemenea ins fără contur să urce, totuși, atât de mult? Pesemne că împins în sus de incredibila nevoie a electoratului de schimbare și curățenie în politică.

Când îi citești /auzi opiniile despre "principiile USR", pe care nici nu e capabil să le enumere, fiind doar niște impresii romantice ale lui, când ND spune că discuția despre familie nu este prioritară acum (pentru el, nu, dar pentru cei 3 mil. de neadormiți întru Domnu', da), ci e prioritară lupta anticorupție, simți că te ia un val de milă amestecată cu furie, vag temperată de un hohot de râs.

Există o relație subterană directă între inițiativa celor 3 mil. de coalizați, intoleranța lor pentru diverse tipuri de căsătorii și toleranța publicului românesc față de faptele de corupție (vezi realegerea penalilor), relație pe care Nicușor Dan n-are flerul și capacitatea să o sesizeze.

Legiferarea intimității

În ce mă privește, adopt linia unui con­ser­va­torism nuanțat: toate drepturile ci­vile pentru toți, nimeni (începând cu sta­tul) nu are dreptul să reglementeze inti­mi­ta­tea in­divizilor: homofobia e un ana­cro­nism în or­dine legislativă, chiar dacă ho­mo­se­xua­li­tatea rămâne, pentru orice creș­tin ci­ti­tor al Bibliei și respectuos cu ma­gisteriul moral al Bisericii sale, un pă­cat. Deci: da, pentru pactul civil, cu drep­turi suc­ce­so­ra­le și protecție socială ne­discriminatorie. Nu, în ceea ce privește adopția copiilor de către cuplurile gay. 

Teodor Baconschi - Revista 22

Revoluțiuni reacționare

Dacă-i întrebi pe nepregătite, francezii îți vor spune că-s avizi de schimbare, că vor soluții, că să se modifice, jos cu!, să cadă, să nu mai fie, s-au săturat de, destul! Bucuria victoriei, sărbătorită în stradă de suporterii lui Macron, a fost un dans de societate în comparație cu „revoluția” care ai fi zis că începuse odată cu alegerea lui Hollande, acum 5 ani. Mandatul lui Hollande s-a terminat cu un fâs de formă hexagonală. Ce a vrut n-a putut. Ce a început să facă n-a dus la capăt din cauza reacțiilor publice refractare.

Atunci când e vorba să-și susțină președintele în implementarea reformelor înscrise în programul electoral, în baza căruia i-au acordat votul, francezii se trag pe fund, îi întorc spatele, nu mai recunosc nimic, să se schimbe pe ici pe colo, dar să nu se modifice, ies în stradă, urlă, protestează, incendiază, sparg, fac grevă.

Franța nu este o țară guvernabilă, nici reformabilă. Franța merge înainte din inerție, de mare ce e, de turism enorm ce are (primul loc în lume, din câte știu!) și mai merge înainte, șontâcăind, târându-se, pentru că dacă ar fi să cadă, ar trage după ea Europa întreagă.

Teama de schimbare este cel mai mare inamic al Franței. Apoi, neputința oricărui politician ajuns la putere de a tăia din sau a regândi privilegiile sindicalizate - costisitoare și sufocante pentru economie, sperietoare pentru investitori.

Electoratul francez își schimbă, din când în când, președinții și partidele guvernante, ca să-și dea sieși impresia că-i mereu vigilent și că, alternându-le la putere, îi „pedepsește” pe politicieni pentru inerția care, de fapt, e în primul rând a lui - a omului de rând!

De când revoluția a devenit un prilej de a nu schimba nimic sau, și mai grav, de a promova întoarcerea într-un trecut idealizat, un război deschis pentru mai multe privilegii decât obligații și răspunderi, mi-e silă de termenul ăsta și de cei care îl susțin (atâta vreme cât nu sunt obligați să-l și aplice)!

Românul Diesel

Ani de zile, românii și-au cumpărat diesel! "Îmi cumpăr mașină" - zice cineva. "Ia-ți diesel" - răspunde altul automat, din reflex, ca un suferind de Tourette. Puțini știu precis din ce motiv e musai să-ți iei diesel. Asta nu-i împiedică să te sfătuiească fără să ezite, chiar fără să-i întrebi.

Dieselul e un mit ce se transmite prin viu grai în familia românească, ca o zestre folclorică orală: din tată-n fiu. "N-am avut io, o să ai tu!" Dieselul e o "fata morgana" națională, ca „primul meu beemweu”. - "Și-o luat pruncu' mașină" - "De care?" - "Nu știu io, cre' că diesel."

Diesel - numa' bun să aduci cu el, întreagă, oala cu sarmale de la mă-ta.

"E cam leneș, dar consumă puțin". Ăsta da factor motivant! Românii și consumul. De parcă tații noștri ar fi consumat atât de mult cu daciile lor, troace pe patru roți, încât ne-au lăsat moștenire, înspăimântați, jurământul că noi nu vom face în veci la fel. 

Și de-ar fi vrut să consume, pe vremea aia nu se găsea benzină la pompă. Numere „cu soț”, cozi etc. Chestia asta cu consumul a însoțit generații de români (unii nici n-aveau o mașină!) ca o traumă, ca o teroare surdă, până-n ziua de azi.

Or în nici în sfânta zi de astăzi nu ai drumuri pe care să ți se ofere ocazia să consumi. Pe când om avea și noi parte de drumuri, va fi interzis prin lege dieselul. O să beau pentru asta, la vremea respectivă! Pentru spulberarea unui mit de căcat.