Punându-se cu violență capăt „spectacolului” bogăției, poporul revoluționar se declară fericit. Bogații - à l'aise, cum par ei - au, în realitate, cea mai incertă și mai intens disputată situație. Statutul lor este mai adesea dezbătut (=contestat) decât cel al săracilor - fiind mai lesne să nivelezi un bogătaș, deposedându-l de toate bunurile, decât să-l scoți din sărăcie pe sărac. Neputând iniția săracul cronic în tainele depășirii condiției sale, demagogul îi propune acestuia ca, împreună, să tragă ei cortina peste spectacolul „indecent” al bogăției. E ca și cum ar crede că „rezolvând” problema bogăției, prin risipirea ei în cele patru zări, ai rezolvat și problema foametei sau alte neajunsuri. E ca și cum ar crede, într-un mod cât se poate de tembel, că dacă nu va mai exista bogăție nu vor mai fi nici săraci. Ăsta-i felul de a „gândi” al tuturor populiștilor utopici - de un cretinism amuțitor, dar cu mare succes electoral: îți propui să eradichezi nefericirea, e simplu - omori (sau interzici) toți nefericiții.
Distrugem, deci, palate, demolăm grădini luxuriante, redistribuim marile averi, confiscându-le - pe considerentul absolut suficient că „și așa erau indecent de mari”. Poporul să fie fericit! Or poporul e mereu fericit, când asistă sau e părtaș la vandalisme. Odată așezat praful peste ruinele averilor, nimeni nu e mai bogat ca poporul. Iar el, poporul, va fi de pe acum scutit să tot râvnească la a urca scara socială, să se zbată pentru a atinge grația lipsei de griji materiale. Când e vorba de averile altora, poporul revoltat e convins toate averile mari nu puteau fi acumulate decât pe căi necinstite, așadar pe nedrept.
Pare mai ușor, după cum se vede, să fie abordate politic (superficial) problemele cu stima de sine ale unei clase sociale (în cazul ăsta, sărăcimea) decât cele economice, reale. Grija subzistenței, a zilei de mâine, dificultățile respiratorii ori durerile reumatice devin subit ignorabile, pasabile - câtă vreme toți cei care dețineau „prea mult” au fost ascunși la răcoare sau șterși de pe fața pămâtului. Cu toate că-s tot timpul cu săracii-n gură, adevărata problemă a stângiștilor (și a gloatei pe care aceștia o reprezintă) n-a fost și nu este, de fapt, aceea că există săraci și sărăcie, ci că există bogați!
Nu-i este suficient să invidieze bunăstarea altuia, nevoiașul (sau nevolnicul) vrea s-o și distrugă. Invidia nu îndestulează, nu dă de mâncat și nici vorbă să înmoaie posmagii. Distrugerea luxului, nivelarea, egalizarea tuturor oamenilor nu-l va face pe nevoiaș mai înstărit, dar îi poate procura o oarecare perioadă de acalmie, de liniște sufletească chiar, dispărând acea comparație strivitoare psihic, căci mereu acuzatoare, izvor de complexe și insomnii - cu bogătașul.
Ce îi stă nevoiașului în putință nu e a-și depăși condiția (starea), puterea lui se manifestă pe deplin atunci când îl privează pe cel invidiat (avut) de fastul la care el, nevolnicul, râvnea. Va răsufla ușurat, bucurându-se mai departe, în tihnă, de propria mizerie, ce nu va mai ieși atât de strident în evidență. Și, bineînțeles: întotdeauna săracul e sărac din cauză că-i prea cinstit...
Neputincios să-ți împlinești visul tău, alegi ce ți-e mai la îndemână: să pui capăt visului împlinit al celuilalt.
