O să treacă ziua, se va face ora 5 și vei pleca acasă - o altă zi de lucru încheiată. Cine știe, poate că a fost una chiar „fructuoasă”. Nu asta îți dorești? Echilibru, rutină, reușită obținută cu trudă. Izbânda fiecărei zilei, conștiința răsplatnică a lucrului bine făcut. A atinge un target - ce provocare, ce duel cu tine însuți (și cu alții)!...
Iată un țel mult mai ușor de atins decât a te apuca să descâlcești hățișul minții unui om, complicăciunile unei relații, imprevizibilul unei iubiri.
Matematica are mereu un rezultat, indiferent că e unul cu multe zecimale după virgulă, că-i cu minus sau că e zero. Un rezultat rece, precis. Nu-ți convine, iei buretele sau guma și-l ștergi. Refaci calculul.
Iubirea-i, totuși, mult mai plină de capcane primejdioase decât un oarecare calcul matematic. Rezultatul ei extrem, oricât de stupid și laș, ar putea fi moartea însăși. Sau rana sufletească ce nu se mai vindecă. Alienarea. Înăsprirea. Regăsirea urii - fidelă tovarășă de drum. Fortificarea excesivă a eului - pierderea însușirii de a empatiza. Moartea în viață. Te mumifici, te aperi.
Refuzi să mai simți, pentru a putea deveni mașina eficientă la care visai în miezul suferinței. În calea acestei mașini, emoțiile n-ar mai avea nici o șansă. Dezemotificarea.
În muncă, imprevizibilul sunt mereu ceilalți... Ah, acești ceilalți leneși, ineficienți, care se pun de-a curmezișului drumului nostru glorios către împlinirea profesională!
E visul întregii omeniri acela de a reuși să se încadreze în proceduri și-n indicatorii de performanță! De ce (ne-)am mai și naște, altfel? Naștem pentru a crește și a deveni - la maturitate - demni de indicatorii de performanță. Cu ce alt scop?
Iubirile - niște accidente presărate pe această „cale regală” înspre reușită. Să vină, să treacă. Sunt ca felia de prăjitură pe care ne-o îngăduim seara, înainte de culcare, dar nedepășind ora 6 - ora pragului îngrășării.
Nu poți și iubi și a fi pe de-a-ntregul concentrat asupra muncii cu care ești dator. Ai pierde aplauzele acționarilor, palmele lor - ușoare, pergamentoase, bine dezinfectate - pe spatele tău. Ai rupe lanțul vital al bonusurilor, nu-ți vei ierta niciodată că iubirea te-a orbit într-atât încât ai ratat un bonus, o mică ridicare urgentă a nivelului de trai.
Stima de sine ți se alimentează direct din aplauzele unor străini. Ei fac și mai mulți bani din sârguința ta. Deci nu-i dor palmele să te aplaude. Și numesc asta, savant, dezvoltare personală (cât să facă să pară, prin cuvinte bine ticluite, că și tu ai ceva de câștigat din dăruirea asta necondiționată). Nu, banii nu contează! Contează, desigur, binele pe care-l faci în jur încercările ce ți se arată și pe care le depășești una câte una. Contează să nu cedezi.
Cedează în orice altă parte a vieții tale. Nu și la muncă. La muncă, ecuațiile pot fi rezolvate simplu, respectând calea bătută, „punând mâna pe telefon”. Ar fi păcat să pierdem asta - acest tărâm profesional care e atât de meseriaș în a ne întreține iluzia că performăm, că reușim, că suntem niște indivizi care contribuie. De aproape, faptul că suntem părți infime ale unui mare mecanism nu se observă. Din contra, ni se pare că suntem stăpânii exclusivi ai propriului discernământ și că acționăm autodeterminat, conform cu propria voință.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu