Dumnezeu e în mine și mă urmărește cu un probabil simțământ al exasperării.
Fiind melancolic, simt bucuria nașterii mai aproape de felul în care s-ar fi și cuvenit s-o simt.
N-ar fi rău să mă nasc din nou. Cum ar fi să mă „mut” în alt timp și-n altă casă și trecându-le pragul să uit tot ceea ce mă face melancolic începând o nouă viață? Să uit, dar nu așa ca într-o boală amnezică, ci ca într-o curățire de toate îndatoririle pe care nu le am, dar pe care le port în mine și nu mă pot scutura de ele.
Mă trezesc într-o primitoare casă străină: i-am trecut aseară pragul m-a primit și-am rămas uitând totul și tot ce contează acum e ceea ce voi trăi odată cu prima dimineață în care mă voi trezi în casa străină ce nu e a mea dar în care-s bine primit despovărat de amintiri nu bolnav de amnezie, ușurat și curat - gata pentru o viață nouă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu